ICCJ. Decizia nr. 4551/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4551/2012
Dosar nr. 1009/91/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 martie 2010 pe rolul Tribunalul Vrancea, reclamantul B.G. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 900.000 Euro, pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea penală a defunctului său autor, B.T.D., la 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, măsură abuzivă dispusă prin sentinţa penală nr. 755 din 3 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale.
În motivare, reclamantul a arătat că autorul său a executat 13 ani, 6 luni si 16 zile de închisoare şi că în perioada arestării a suferit privaţiuni fizice şi psihice, iar în timpul detenţiei toţi deţinuţii politici au fost supuşi unui regim de exterminare.
Prin sentinţa civilă nr. 403 din 3 iunie 2010, Tribunalul Vrancea, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata, către reclamant, în calitate de moştenitor al defunctului B.D., suma de 150.000 Euro, în echivalent lei la data plăţii efective, reprezentând despăgubiri pentru daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 755 din 3 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi autorul reclamantului, defunctul B.T.D. a fost condamnat pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale la 25 de ani de munca silnica si 10 ani de degradare civica, condamnare al cărui caracter politic este consacrat expres de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Tribunalul a mai reţinut că reclamantul a făcut dovada cu acte de stare civila că se afla în gradul de rudenie cerut de art. 5 din lege, fiind fiul defunctului, situaţie faţă de care este îndreptăţit să solicite despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul său prin condamnare, acest drept izvorând din lege.
Reclamantul a dovedit prejudiciul moral suferit de defunct pe perioada cât a executat parte din pedeapsa aplicată, restul fiind graţiat, respectiv, în perioada detenţiei, autorul acestuia a fost supus la violente fizice şi psihice, torturi, înfometare şi umilinţe, ca de altfel toţi deţinuţii politici.
In aprecierea cuantumului daunelor morale, prima instanţă a ţinut seama de perioada executată, de evoluţia politică de după 1990 care a condamnat regimul comunist, aceasta fiind o satisfacţie morală dată celor care au luptat împotriva comunismului, de beneficiile deja acordate prin Decretul-lege nr. 118/1990, apreciind că suma de 150.000 Euro în echivalent în lei la data plăţii efective reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de autorul reclamantului.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi. Reclamantul B.G. a arătat că daunele morale ce i-au fost acordate sunt prea mici, solicitând reaprecierea cuantumului acestora.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că daunele morale acordate reclamantului sunt nejustificat de mari câtă vreme aceasta nu a suportat personal o condamnare politică, ci a formulat acţiunea în calitate de fiu iar, suma acordată neţinând cont de împrejurările reale ale speţei.
Prin decizia civilă nr. 107/A din 18 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtului; a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului la suma de 13.500 Euro; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin deciziile nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza 1 precum şi dispoziţiile art. 1 punctul 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, astfel încât temeiul juridic invocat de reclamant prin acţiune nu mai există.
Instanţa de apel a mai reţinut că, dat fiind că reclamantul a promovat acţiunea de faţă la data de 22 martie 2010, deci înainte de pronunţarea celor două decizii de neconstituţionalitate, acesta are o „speranţă legitimă"; în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, speranţă legitimă ce nu poate fi înfrântă prin intervenţia unui act juridic care anulează efectul respectivei legi, în timpul judecăţii sau ulterior pronunţării unei hotărâri, fie ea chiar şi nedefinitivă.
Reţinând că reclamantul avea o „speranţă legitimă"; în sensul art. 1 din Protocolul 1, instanţa de apel a apreciat că pretenţiile acestuia constând în acordarea de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a condamnării politice a tatălui său trebuie analizate în raport de prevederile Legii nr. 221/2009.
In acest sens, instanţa de apel a constatat că reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 221/2009, şi poate solicita acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare politică a tatălui său.
Raportându-se la suferinţele psihice şi fizice ale autorului reclamantului, la perioada detenţiei, la drepturile fundamentale încălcate prin măsura abuzivă a privării de libertate, la perioada îndelungată de timp care a trecut de la încetarea măsurii, la scopul simbolic al despăgubirilor instituite prin legea specială de reparaţie, instanţa de apel a apreciat că suma de 13.500 Euro este deopotrivă suficientă şi îndestulătoare pentru a compensa prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Împotriva acestei decizii an declarat recurs ambele părţi.
Reclamantul B.G. a formulat următoarele critici:
I. Hotărârea pronunţată încalcă principiul neretroactivităţii legii astfel cum este consacrat de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, întrucât legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul procesului, situaţie faţă de care decizia de neconstituţionalitate nu este incidenţă în cauză, ea având efecte numai pentru viitor.
II. Hotărârea instanţei de apel încalcă principiul nediscriminării astfel cum este consacrat de art. 14 din Convenţia Europeană, în sensul că prin constatarea incidenţei în cauză a deciziei de neconstituţionalitate se creează cel puţin trei situaţii discriminatorii, respectiv, între persoanele care au obţinut hotărâri definitive şi irevocabile de obligare a Statului Român la plata daunelor morale pentru prejudiciile create prin măsurile abuzive de natură administrativă şi privativă de libertate; persoanele care au obţinut o hotărâre de primă instanţă, dar care nu este încă definitivă; persoanele care vor introduce în viitor astfel de cereri, toate aceste persoane fiind însă în situaţii similare.
III. Instanţa de apel a apreciat în mod greşit asupra cuantumului daunelor morale, fără a arăta care au fost criteriile pentru care a procedat la micşorarea acestora, fiind şi sub acest aspect încălcat art. 14 din Convenţie, în sensul că reclamantul a fost pus într-o poziţie discriminatorie în raport cu alţi solicitanţi, care au obţinut reparaţii mai mari, făcând în acest sens trimitere la practica ICCJ în materie (decizia 2220/2007, prin care s-au acordat 1.000.000.000 lei vechi pentru 6 luni de reţinere nelegală, decizia 3189/2005 prin care s-au acordat despăgubiri de 30.000 dolari SUA pentru 8 luni de arest preventiv nelegal, decizia 1604/2007 prin care s-a acorda 1 miliard lei pentru 26 zile de arest preventiv, cauza Orăşel Lucian în care s-au acordat 500.000 Euro pentru o condamnare abuzivă de 8 ani, cauza Voiculeţ Gheorghe în care s-a acordat 125.000 Euro pentru 2 luni de arest preventiv).
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a arătat că instanţa de apel a procedat la o greşită interpretare şi aplicare a deciziilor nr. 1358, 1360 şi 1354 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 precum şi dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că în mod greşit a constatat că aceste decizii n-ar fi aplicabile cauzelor care nu au fost soluţionate definitiv până la data pronunţării lor.
Deciziile de neconstituţionalitate evocate sunt aplicabile situaţiilor în curs de desfăşurare cum este şi cea din prezenta cauză, faţă de care nu se poate reţine existenţa unei „speranţe legitime";, deoarece dreptul la despăgubiri nu decurge din lege, ci rezultă din aprecierea făcută de instanţă asupra situaţiei de fapt, iar o legislaţie contestată în instanţa de contencios constituţional nu reprezintă o bază juridică solidă care să justifice „speranţa legitimă";.
Dispoziţiile legale în discuţie au fost anulate ca urmare a unei operaţiuni legale, de exercitare a controlului de constituţionalitate, deciziile de neconstituţionalitate sunt obligatorii pentru instanţe, iar norma ce a constituit suportul juridic al acţiunii a devenit lipsită de efecte.
Recursul reclamantului va fi respins, ca nefondat, iar recursul pârâtului va fi admis, pentru următoarele considerente comune:
Prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor injustiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează";, că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată"; şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale";.
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale Europene nu i le legitimează.
Asupra aplicabilităţii deciziilor de neconstituţionalitate date în materia Legii nr. 221/2009 s-a M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial.";
Cum decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 18 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, interpretarea instanţei de apel în sens contrar, fiind greşită şi contrară legii.
Deciziile de neconstituţionalitate în discuţie nu încalcă nici principiul nediscriminării şi al egalităţii de tratament în faţa legii, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile, de genul celor expuse în considerentele anterioare.
Criticile recurentului-reclamant privind încălcarea principiului neretroactivităţii legii, al nediscriminării şi egalităţii de tratament sunt neavenite, întrucât soluţia instanţei de apel s-a conturat pe inaplicabilitatea în cauză a deciziilor de neconstituţionalitate anterior menţionate, cu ignorarea efectelor acestor decizii asupra cauzelor în curs de soluţionare, ceea ce, evident, reprezintă o abordare favorabilă pretenţiilor acestuia.
Având în vedere argumentele prezentate mai sus, referitoare la incidenţa în cauză a deciziilor de neconstituţionalitate date în materia Legii nr. 221/2009, care au lipsit de efecte textul legal ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă, critica reclamantului privind cuantumul daunelor morale, astfel cum au fost acordate de către prima instanţă şi redimensionate de instanţa de apel devine inutil a mai fi analizată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul reclamantului B.G. împotriva deciziei civile nr. 107/A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă; va admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva aceleiaşi decizii, pe care o va modifica în parte, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii introductive de instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 107/A din 18 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Admite recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că respinge acţiunea, ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4549/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4553/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
