ICCJ. Decizia nr. 4556/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4556/2012
Dosar nr. 3316/83/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2268/D din 21 octombrie 2010, Tribunalul Satu-Mare a respins acţiunea reclamantei K.E. formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, având ca obiect acordarea de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009 pentru prejudiciu moral creat prin măsura administrativă a deportării în URSS suferită de autorii săi, S.G. şi S.M. în perioada 03 ianuarie 1945-03 ianuarie 1947.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că în speţă nu există o hotărâre judecătorească care să poată fi considerată ca reprezentând o condamnare cu caracter politic; că măsura nu a fost dispusă în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; că măsura administrativă nu a fost dispusă de organele fostei miliţii sau securităţi ale statului român, ci de forţele sovietice de ocupaţie, la 13 ianuarie 1945 guvernul R., înaintând chiar o notă de protest vicepreşedintelui sovietic al Comisiei Aliate de Control pentru România; că măsura administrativă nu se întemeiază pe vreunul din actele administrative prevăzute de art. 3 lit. a) – f) din Legea 221/2009, iar fapta pentru care a fost dispusă măsura nu a urmărit niciunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG 214/1999.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta K.E., arătând că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile legale incidente în cauză, neluând în considerare probele administrate în cauză, din care rezultă că antecesorii săi au fost deportaţi în URSS, măsură administrativă care are caracter politic, date fiind şi trimiterile pe care Legea 221/2009 le face la Decretul lege nr. 118/1990.
Intimatul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, precizându-şi poziţia procesuală, a solicitat respingerea recursului, arătând, în esenţă, că deportarea nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmare a unei condamnări, ci a unei măsuri administrative.
De asemenea, deportarea nu a fost dispusă în baza vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, neavând, deci, caracter politic de drept.
Apoi analizată prin prisma art. 4 alin. (2) care face trimitere la art. 1 şi 3 din lege şi implicit art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 se constată că deportarea nu satisface cerinţele prevăzute şi de care depinde caracterul politic al măsurii.
Arată în continuare că măsura nu se situează în timp din punct de vedere al dispunerii după 6 martie 1945, fiind dispusă anterior şi fiind de natură etnică.
Intimatul a făcut referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, pe cale de consecinţă considerând aceasta că instanţa poate doar constat caracterul politic al măsurii, rară a putea acorda daune morale .
Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin întâmpinarea depusă la dosar, a arătat că măsura administrativă dispusă faţă de antecesorii reclamantei nu are caracter politic şi a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 potrivit căreia au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009.
Mai arată că, repararea prejudiciilor cauzate în speţa supusă judecăţii a fost instituită de către legiuitor prin prevederile OUG 214/1999, iar Legea 221/2009 nu are caracter de complinire , sens în care pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate.
In şedinţa publică din 25 mai 2011, s-a recalificat calea de atac a recursului declarat în cauză în apel faţă de valoarea obiectului litigiului, care se situează peste 100000 lei, prin raportare la dispoziţiile art. 282 ind. 1 C. proc. civ. şi la Decizia în interesul legii nr. XXXII /2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin Decizia civilă nr. 163 din 25 mai 2011, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul admiterii acţiunii reclamantei şi, constatând caracterul politic al măsurii administrative dispuse faţă de antecesorii acesteia, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 48.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, deşi măsura deportării în URSS nu este din punct de vedere al naturii sale juridice, urmare a unei condamnări, ci a unei măsuri administrative, nefiind dispusă în temeiul vreunuia din actele normative enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009, prin coroborarea dispoziţiilor acestei legi cu cele ale Decretului-lege nr. 118/1990, rezultă că au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009 şi persoanele care au fost prizonieri sau deportate la muncă la muncă de reconstrucţie în fosta URSS în perioada de referinţă.
Faptul că măsura administrativă a fost luată de fosta URSS înainte de 6 martie 1945 nu este de natură a înlătura răspunderea Statului în repararea prejudiciului produs urmare a măsurii administrative dispuse faţă de antecesorii reclamantei, de vreme ce la data respectivă Rusia a fost aliata României împotriva Germaniei, situaţie în care Statul Român nu poate fi exonerat de obligaţiile faţă de cetăţenii lui acesta acceptând ca cetăţenii săi să fie deportaţi de un stat aliat pe teritoriul său tară a întreprinde nici o măsură de împiedicare.
De asemenea, răspunderea Statului se impune a fi angajată şi prin prisma faptului că după 6 martie 1945 acesta nu a depus diligente pentru recuperarea propriilor cetăţeni sau pentru încetarea măsurilor vădit abuzive luate faţă de aceştia .
Faptul că s-au acordat despăgubiri în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu înseamnă că s-ar ajunge la o dublă reparaţie în cazul acordării despăgubirilor şi în temeiul Legii nr. 221/2009, întrucât această din urmă lege are un caracter de complinire tară a înlătura drepturile deja stabilite prin legile anterioare.
Referitor la incidenţa în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, instanţa de apel a constatat că nu este aplicabilă cererilor introduse anterior acestei date, solicitanţii având o speranţă legitimă de realizare a dreptului dedus judecăţii. O apreciere contrară ar însemna încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi art. 14 din aceasta, care interzice discriminarea.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanţa de apel a avut în vedere perioada pentru care s-a dispus măsura şi consecinţele produse, pentru a se asigura o proporţionalitate între despăgubirile acordate şi prejudiciul efectiv, sens în care a apreciat că suma de 48.000 lei reprezintă o satisfacţie echitabilă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat următoarele critici:
I. Cuantumul despăgubirilor a fost supraevaluat, raportat la prejudiciul efectiv produs, la jurisprudenţa CEDO în materie, la asigurarea că prin reparaţia acordată nu se realizează o îmbogăţire fără justă cauză şi a plafonările dispuse prin OUG nr. 62/2010;
II. In mod greşit instanţa de apel a apreciat că în cauză nu este incidenţă Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, decizie obligatorie pentru instanţe şi care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia puteau fi acordate despăgubiri morale.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a formulat următoarele critici:
I. In mod greşit instanţa de apel a constatat caracterul politic al măsurii deportării în URSS şi a acordat despăgubiri morale, întrucât această măsura administrativă nu a fost dispusă pe criterii politice, nu se situează în perioada de referinţă a Legii nr. 221/2009 şi nu intră în sfera de aplicaţie a acestei legi;
II. In mod greşit instanţa de apel a apreciat asupra cuantumului daunelor morale, care sunt nejustificate faţă de perioada de deportare, de practica CEDO în materie, de principiul respectării proporţionalităţii între prejudiciul efectiv suferit şi valoarea reparaţiei, fiind, în acest sens, supraevaluate;
III. In mod greşit instanţa de apel a constatat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, care a lipsit de efecte temeiul juridic al acordării daunelor morale, prin declararea ca neconstituţional a acestui text de lege, nu este incidenţă în cauză.
Această decizie este obligatorie pentru instanţa de judecată şi este aplicabilă tuturor cauzelor în care nu s-a pronunţat o hotărâre definitivă, titularul acţiunii neavând, până la acest moment un „bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, care să paralizeze efectele celor statuate de instanţa de contencios constituţional.
Recursurile vor fi admise, pentru următoarele argumente comune:
Referitor la incidenţa în cauză a deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, Înalta Curte constată că declararea ne constituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe norma declarată neconstituţională.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
In sensul aplicabilităţii deciziei de neconstituţionalitate în discuţie s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 25 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Referitor la măsura administrativă a deportării în URSS, faţă de care s-a solicitat acordarea daunelor morale, Înalta Curte constată că această măsură nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945-2decembrie 1989, iar măsura deportării în URSS a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei URSS a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul lege nr. 118/1990 ori OG nr. 214/1999.
Autoarea reclamantei a fost deportată pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege, ci prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acţiunii nu ar fi fost declarat neconstituţional, pretenţiile reclamantei nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparaţie.
Faţă de cele arătate, criticile privind modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale nu se mai impun a fi analizate.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva deciziei nr. 163 din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă; va modifica Decizia recurată, în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului reclamantului împotriva sentinţei nr. 2268/D din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 163 din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Admite recursul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică Decizia recurată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinţei nr. 2268/D din 21 octombrie 2010 a Tribunalului Satu Mare, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4557/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4555/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
