ICCJ. Decizia nr. 4557/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4557/2012
Dosar nr. 9936/2/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 4 februarie 2010 pe rolul Tribunalul Ialomiţa, reclamanta S.Z. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, acordarea de despăgubiri civile în sumă de 250.000 Euro, reprezentând prejudiciul moral suferit de aceasta şi părinţii săi - L.T. şi L.E., decedaţi, urmare a măsurilor cu caracter politic la care au fost supuşi prin strămutarea din zona frontierei de vest-comuna Şandra, judeţul Timiş şi stabilirea domiciliului obligatoriu în comuna Perieţi, sat Fundata, judeţul Ialomiţa, măsură luată prin Decizia M.A.I. nr. 200/1951 şi asimilată condamnării politice.
In motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 18 iunie 1951 s-a dispus strămutarea întregii sale familii din zona frontierei de vest - comuna Şandra, judeţul Timiş, în localitatea Fundata, comuna Perieţi, judeţul Ialomiţa, unde li s-a stabilit şi domiciliul obligatoriu până la data de 27 iulie 1955 când restricţiile au fost ridicate.
Prin sentinţa civilă nr. 634 F din 30 martie 2010, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că măsura luată împotriva reclamantei şi familiei acesteia constituie o măsură administrativă cu caracter politic în sensul prevăzut de art. 3 din Legea nr. 221/2009, însă legea specială de reparaţie reglementează acordarea de despăgubiri morale doar în cazul condamnărilor cu caracter politic, persoanele supuse unor măsuri administrative având dreptul doar la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu au fost restituite ori nu s-au obţinut despăgubiri prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005.
Cum, în cauză, petenta împreună cu părinţii săi nu au suferit o condamnare, ci au făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, prima instanţă a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral, cererea fiind respinsă, ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta S.Z., arătând că instanţa de fond a făcut o interpretare restrictivă a textului de lege menţionat - art. 5 din Legea nr. 221/2009, în sensul că a limitat aplicabilitatea acestui text numai la cei care au suferit „condamnări", însă, art. 5 alin. (1) lit. a se referă în mod evident la „prejudiciul moral" suferit de cei persecutaţi din punct de vedere politic, categorie de persoane în care intră nu numai cei condamnaţi dar şi cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, cu alte cuvinte, cei din urmă fiind asimilaţi persoanelor care au suferit condamnări politice, aspect care rezultă din chiar definirea legii.
Reclamanta a mai arătat că legiuitorul a adoptat şi alte reglementări pentru obţinerea de despăgubiri materiale (şi nu morale) prin adoptarea Legii nr. 112/1995, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 247/2005, singurele acte normative prin care s-au adoptat măsuri reparatorii cu caracter moral fiind Decretul-lege nr. 118/1990 şi Legea nr. 221/2009.
Instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală, pentru că nu au fost avute în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (4) din lege, potrivit cărora aceasta se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, persoanelor cărora li s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, potrivit OUG nr. 214/1999, în măsura în care se încadrează în prevederile art. 1, art. 3, art. 4, precum şi persoanelor care au fost condamnate ...". Cu alte cuvinte, reclamanta, părinţii acesteia, ca de altfel şi multe alte persoane aflate în aceeaşi situaţie, nu sunt excluşi de la aplicarea legii, singura condiţie fiind aceea de a se a încadra în dispoziţiile art. 1, art. 3 şi art. 4 din lege.
Reclamanta a mai arătat că legiuitorul a reglementat o normă obligatorie - aceea prevăzută în dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza 2 din Legea nr. 221/2009, conform căreia, la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Prin Decizia civilă nr. 195/A din 24 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, text pe care se fundamentează pretenţiile deduse judecăţii, au fost declarate neconstituţionale prin deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale, situaţie faţă de care efectele juridice ale normei neconforme cu legea fundamentală au fost paralizate, nemaiputând constitui premisa acţiunii introductive de instanţă.
In acest sens, instanţa de apel a mai reţinut că efectele pentru viitor produse de deciziile instanţei constituţionale, în controlul „a posteriori", semnifică faptul că ele nu se aplică situaţiilor juridice sau drepturilor câştigate sub imperiul legii în discuţie înainte de declararea ei ca neconstituţională, or, în cazul de faţă, hotărârea de primă instanţă este atacată cu apel, nefiind definitivă.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
In consecinţă, reţinând că indiferent de modul de interpretare al dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi b), cu privire la natura despăgubirilor cuvenite persoanelor aflate într-o astfel de situaţie, textul nu mai poate fi aplicat în prezent deoarece a fost declarat neconstituţional, instanţa de apel a respins apelul reclamantei, ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.Z., arătând că în mod greşit instanţa de apel a constatat că în cauză este incidenţă Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, întrucât la data introducerii acţiunii dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 erau în vigoare, fiind aplicabile în continuare, Decizia de neconstituţionalitate producând efecte numai pentru viitor.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că, în cazul în care Decizia de neconstituţionalitate ar retroactiva, ar încălca dispoziţiile art. 6 CEDO, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12, precum şi practica judiciară a instanţelor naţionale în materie, care au soluţionat favorabil asemenea cereri chiar şi după pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate.
Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului invocată de în şedinţă publică de reprezentanta Ministerului Public, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, constatând că din criticile formulate de către recurenta-reclamantă rezultă aspecte de nelegalitate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a proceda la soluţionarea pe fond a recursului.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional, fără ca prin aceasta să fie încălcat principiul neretroactivităţii, cum greşit susţine recurenta-reclamantă.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce dreptul la un „ bun " în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun.
De asemenea, nu se pune problema încălcării dreptului la un proces echitabil, a principiului nediscriminării sau egalităţii de tratament, întrucât aceste drepturi şi principii nu au o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
In mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
In jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 24 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Referitor la principiul nediscriminării şi al egalităţii de tratament, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
Prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege ce a constituit temeiul juridic al acţiunii introductive de instanţă şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc nu se poate susţine că ar fi afectat în sens negativ procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura tăcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
In speţă, pretenţiile deduse judecăţii nu mai beneficiază de o recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de efecte juridice este rezultatul controlului de constituţionalitate exercitat de către o autoritate independentă, în virtutea prerogativelor acordate de lege în acest sens.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.Z. împotriva deciziei nr. 195A din 24 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4561/2012. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 4556/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
