ICCJ. Decizia nr. 4548/2012. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4548/2012
Dosar nr. 51110/3/2009
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 20 decembrie 2009 pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta N.C. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului, în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, la plata sumei de 250.000 EURO cu titlu de despăgubiri morale pentru perioada în care a fost deportată şi i s-a stabilit domiciliu obligatoriu, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că în vederea punerii în executare a Deciziei MAI nr. 200/1951, la data de 18 iunie 1951, a fost dislocată împreună cu familia din zona frontierei de Vest în localitatea Frumuşita, judeţ Galaţi stabilindu-se şi domiciliul obligatoriu, măsura încetând la 27 iulie 1955 când au fost ridicate restricţiile respective prin Decizia MAI nr. 6100 din 27 iulie 1955.
Reclamanta a arătat că apreciază că suma de 250.000 Euro reprezintă o reparaţie morală pecuniară rezonabilă pentru prejudiciul moral suferit, chiar dacă a beneficiat de măsurile reparatorii pecuniare prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, iar prin Decizia nr. 235 din 22 februarie 2007 i s-a constatat calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.
Prin sentinţa civilă nr. 929 din 2 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte cererea şi a obligat pârâtul la plata, către reclamantă, a sumei de 2.500 Euro în echivalent lei la cursul BNR din ziua plăţii cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost strămutată împreună cu familia la data de 18 iunie 1951 din zona frontierei de vest şi i s-a fixat domiciliul obligatoriu în localitatea Frumuşita, judeţ Galaţi, măsura fiind luată în baza Deciziei M.A.I nr. 200/1951 şi încetând în temeiul Deciziei MAI nr. 6199/1955 la data de 27 iulie 1955.
Tribunalul a mai reţinut că măsura administrativă menţionată este calificată în mod expres de lege ca având caracter politic, situaţie faţă de care, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din lege, reclamanta are dreptul la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit.
In aprecierea cuantumului concret al daunelor acordate, tribunalul a avut în vedere suferinţa şi evidenta perturbare a vieţii de familie din cauza dislocării, suferinţele pricinuite de condiţiile în care a avut loc deportarea precum şi dificultăţile cu care reclamanta, în vârstă de 19 ani la data dislocării, şi familia sa, s-au confruntat în locul unde au fost strămutaţi, şi sentimentul de injustiţie pe care l-au trăit.
De asemenea, tribunalul a mai avut în vedere că reparaţia pentru daune morale nu este destinată şi nu trebuie să urmărească să ofere reclamantului, confort financiar or îmbogăţire în detrimentul statului, raportându-se, în cuantificarea despăgubirilor, şi la compensaţiile primite în temeiul unor alte acte normative de reparaţie similare.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel ambele părţi.
Reclamanta N.C. a arătat că, raportat la suferinţele fizice şi psihice îndurate ca urmare a strămutării, la perioada pentru care a fost dispusă măsura abuzivă şi la prejudiciul efectiv creat prin lezarea drepturilor fundamentale, se impunea acordarea unei sume mult mai mari cu titlu de daune morale, care să reprezinte o reparaţie echitabilă a tuturor consecinţelor negative produse prin deportarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu.
La data de 12 ianuarie 2011, reclamanta a depus la dosar precizări la motivele de apel având în vedere modificările survenite prin Deciziile Curţii Constituţionale în ceea ce priveşte declararea ca neconstituţional a art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, solicitând să se aibă în vedere la soluţionarea cauzei următoarele temeiuri de drept: art. 20 din Constituţia României; Rezoluţia 1096 din 1996 a Consiliului Europei; Rezoluţia 1481 din 2006 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei; Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985; art. 5, art. 6 şi art. 14 CEDO.
In cuprinsul precizărilor depuse în apel, reclamanta a arătat că în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenţiei (privare nelegală de libertate), sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral şi fizic suferit pe perioada detenţiei nelegale.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţia României, dacă instanţele de judecată constată că legile interne încalcă pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conţinând dispoziţii mai puţin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi şi să facă aplicarea celor din reglementarea internaţională mai favorabilă.
Prin reparaţiile anterioare nu s-au avut în vedere analize concrete pentru fiecare caz în parte, adoptându-se măsuri reparatorii cu caracter social, la modul general, majoritatea acestora nefiind reparaţii morale; premisa pe care se sprijină Decizia Curţii Constituţionale este total greşită, dat fiind că drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 nu au natura juridică a unor despăgubiri morale, ci sunt drepturi (indemnizaţii) ce ţin de legislaţia muncii, vechime în muncă etc, mai mult, chiar Legea nr. 221/2009 arată că instanţa va ţine cont de faptul că petentul a beneficiat de Decretul-lege nr. 118/1990.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 despăgubirile morale se acordă doar în cazul condamnărilor, nu şi în cazul aplicării unor măsuri administrative cu caracter politic, aşa cum este şi măsura dislocării, iar în speţă au fost deja acordate despăgubiri în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fapt pentru care într-o astfel de situaţie devin incidente dispoziţiile prevăzute de art. 5 (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Ţinându-se seama de echivalentul real al consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de către reclamantă, pe perioada cât a fost dislocată dintr-o localitate în alta, se impune să fie cenzurat şi reapreciat cuantumul daunelor morale acordate în cuantum de 2.500 Euro, această sumă fiind exagerată.
Prin Decizia civilă nr. 90/A din 3 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a acţiunii.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prin Deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, astfel încât textul legal care constituia temeiul de drept al introducerii acţiunii nu mai există, Decizia de neconstituţionalitate fiind obligatorie pentru instanţe.
Instanţa de apel a mai reţinut că prevederea legală declarată neconstituţională nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanţele judecătoreşti cu luarea în considerare a acestei noi realităţi juridice, Decizia Curţii Constituţionale, paralizând efectele juridice ale normei juridice contestate şi constatate ca nefiind conformă prevederilor Constituţiei.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009, nu se poate prevala de un drept câştigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluţionat încă printr-o hotărâre definitivă şi care să consfinţească puterea lucrului judecat asupra pretenţiilor deduse judecăţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta N.E., formulând următoarele critici:
I. Hotărârea pronunţată încalcă principiul neretroactivităţii legii astfel cum este consacrat de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, întrucât legea în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă în tot cursul procesului, situaţie faţă de care Decizia de neconstituţionalitate nu este incidenţă în cauză, ea având efecte numai pentru viitor.
II. Hotărârea instanţei de apel încalcă principiul nediscriminării astfel cum este consacrat de art. 14 din Convenţia Europeană, în sensul că prin adoptarea unei soluţii diferite la o situaţie identică, care anterior pronunţării deciziei de neconstituţionalitate a cunoscut, în alte cauze, o rezolvare favorabilă, se realizează un tratament preferenţial funcţie de momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate şi o discriminare ce nu prezintă o justificare obiectivă şi rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
III. Prin soluţia adoptată instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, conform cărora dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi tratatele la care România este parte, iar în caz de neconcordanţă, vor avea prioritate de aplicare în dreptul intern.
In acest sens, arată că instanţa putea soluţiona favorabil cererea prin raportare la actele normative internaţionale în materie, respectiv, Rezoluţiile nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Rezoluţia nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale ONU, precum şi prin raportare la practica judiciară a Curţii Europene. Prin constatarea incidenţei în cauză a deciziei de neconstituţionalitate, actele normative anterior citate au fost ignorate şi încălcate în mod grav.
IV. Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie ce garantează dreptul de proprietate, cu referire expresă la noţiunea de „bun" consacrată prin acest act normativ.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente:
I. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, soluţia instanţei de apel, adoptată prin raportare la deciziile de neconstituţionalitate incidente în materia Legii nr. 221/2009, nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a acestui act normativ, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
In acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 3 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
II. Discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile.
In susţinerea acestei critici recurenta-reclamantă se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
III. Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu rezoluţiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006, precum şi cu Rezoluţia nr. 40/1985 a Adunării Generale ONU, astfel încât nu se poate reţine o încălcarea a documentelor internaţionale la care face referire recurenta-reclamantă.
Aceste documente internaţionale au un caracter esenţialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conştiinţa comunităţii internaţionale, în scopul repudierii complete a crimelor comise de regimurile totalitare şi de a proteja generaţiile viitoare de astfel de atrocităţi.
Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internaţională şi nici organismele care acţionează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligaţie legală de a acorda despăgubiri băneşti persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Fiecărui stat îi este recunoscută şi respectată o marjă largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moştenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.
Curtea Constituţională a constatat prin deciziile susmenţionate, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior-ceea ce este, practic, imposibil - ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu ce reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordantă cu recomandările conţinute în documentele internaţionale evocate de recurenta-reclamantă.
Prioritatea de aplicare a dispoziţiilor legale internaţionale în materie, reglementată de art. 20 din Constituţia României, invocată de recurenta-reclamantă, nu este incidenţă în speţă, întrucât jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, precum şi prevalenta reglementărilor internaţionale din materia drepturilor fundamentale ale omului care stabilesc obligaţiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituţie, au fost deja în atenţia Curţii Constituţionale în cadrul analizării conformităţii dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituţionale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaţionale arătate, situaţie care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
IV. Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei Europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie .2007).
In mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
In jurisprudenţa instanţei Europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional, astfel încât nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene, critica recurentei-reclamante în acest sens urmând a fi înlăturată.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.C. împotriva deciziei nr. 90A din 3 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4550/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4547/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
