ICCJ. Decizia nr. 4547/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4547/2012
Dosar nr. 4512/103/2009
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 20 noiembrie 2009 pe rolul Tribunalului Neamţ, reclamanţii K.E., C.E.D. şi C.R. au solicitat, în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurii abuzive a internării în colonia de muncă obligatorie Canal Dunăre-Marea Neagră, aplicată autorului lor, G.B., în perioada 1 aprilie 1952-10 mai 1954, precum şi al arestărilor (reţinerilor) abuzive dispuse de fostele organe de securitate, cu privire la aceeaşi persoană, în perioada 1947-1960, apreciate la 160 zile; obligarea pârâtului la plata, către reclamanţi, a sumei de 1.054.450 lei, cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit de G.B., prin condamnare, privare de libertate şi măsuri administrative cu caracter politic.
In motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt rude de gradul 1 şi 2 cu defunctul G.B., astfel: K.E. este fiica acestuia, iar reclamanţii C.E.D. şi C.R. sunt nepoţi de fiică (mama lor, T.C., în prezent decedată, este fiica lui G.B.).
G.B. a fost membru al conducerii organizaţiei locale din oraşul Fălticeni, judeţul Suceava, a fostului Partid Naţional-ţărănesc - P.N.Ţ, până la desfiinţarea acestuia de către regimul comunist, fapt pentru care a fost continuu supravegheat, spionat, urmărit, verificat, anchetat, arestat şi condamnat de organele fostului regim comunist, convingerile sale politice fiind considerate „contrarevoluţionare".
In perioada 1946-1963, a fost arestat de mai multe ori, ajungând să stea în detenţie un număr total de 2.121 zile (peste 5 ani). În principal, în perioada 1 aprilie 1952-10 mai 1954, G.B. a fost dus la muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră, unde a stat în coloniile (lagărele) de muncă de la Valea Neagră şi Poarta Albă, iar în perioada 16 iunie 1960-19 septembrie 1963, a executat în Penitenciarul Botoşani o parte dintr-o condamnare de 6 (şase) ani închisoare corecţională, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută în art. 209 pct. 2 lit. a) din fostul Cod penal, aplicată prin sentinţa penală nr. 133/1960 a fostului Tribunal de Regiune Militară Bucureşti, confirmată prin Decizia penală nr. 313 din 13 decembrie 1960 a Colegiului militar al Tribunalului Suprem, el fiind graţiat în baza Decretului nr. 551/1963 al Consiliului de Stat al R.P.R. De asemenea, a mai fost reţinut de fostele organe de securitate, în mod repetat, şi pentru perioade mai scurte de timp, de la o zi, până la câteva luni, îndeosebi în perioada 25 iulie 1947-31 decembrie 1947. Ulterior, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a introdus recurs în anulare împotriva condamnării menţionate, iar prin Decizia nr. 43 din 07 iulie 1997 a Completului de 9 judecători al instanţei supreme, G.B. a fost achitat, înlăturându-se şi pedeapsa complimentară a confiscării totale a averii.
In toate aceste perioade de detenţie, dispuse abuziv şi chiar cu încălcarea principiilor constituţionale în vigoare la acea dată, a fost supus constant umilinţei fizice şi psihice, constând în injurii, bătăi, ameninţări, torturi, frig, foamete, lipsire de asistenţă şi îngrijire medicală, cu consecinţa directă şi imediată a interzicerii drepturilor cetăţeneşti elementare, a distrugerii vieţii de familie, a obligării la muncă forţată, a distrugerii sănătăţii proprii, a împiedicării de a ţine legătură cu familia prin scrisori, vizite, pachete cu alimente şi haine, a lipsei de orice informaţie culturală, religioasă sau politică.
Prejudiciile aduse de calitatea sa de condamnat politic nu s-au limitat la persoană lui şi a soţiei sale, deoarece a fost influenţată şi viaţa copiilor acestora. Astfel, fiica E. (reclamanta) a fost dată afară de două ori de la Facultatea de Drept şi de la Facultatea de Teatru, în anii 1947-1949, exclusiv din cauza tatălui său, iar în anii 60 a fost obligată să divorţeze de soţul său de atunci, al cărui dosar de procuror putea fi „stricat" de un socru deţinut politic.
Cealaltă fiică, G., a fost şi ea dată afară de la Facultatea de Medicină şi împiedicată să-şi ia licenţa de medic, doar intervenţia unui fruntaş politic comunist, tratat de ea, tăcând posibilă obţinerea calificării în profesia pentru care se pregătise.
Nici fiica T., (mama reclamanţilor), deşi era licenţiată a Facultăţii de Filologie, nu a fost acceptată niciodată ca profesoară şi nu a putut avea un loc de muncă, tot din cauza dosarului politic al tatălui său. Mai mult, din acelaşi motiv, a fost nevoită să se mute din Iaşi la Piatra Neamţ, cu speranţa că aici nu era cunoscută această situaţie, ceea ce, însă, nu s-a adeverit.
Suferinţele, privaţiunile şi abuzurile suferite de G.B. şi de membrii familiei sale au durat din 1945 şi până în 1989, adică peste 44 de ani, din care 2.121 zile prin privare totală de libertate.
Reclamanţii au invocat ca temei juridic art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 (pentru primul capăt de cerere), art. 5 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, precum şi prevederile art. 998 C. civ., art. 52, alin. (1) şi (3) din Constituţia României, art. 5 pct. 1 şi 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, art. 3 din Protocolul nr. 7 la aceeaşi Convenţie şi Decizia nr. 45/1998 a Curţii Constituţionale (pentru cel de-al doilea capăt de cerere).
Reclamanţii au arătat că existenţa prejudiciului de ordin moral rezultă pe calea prezumţiei simple, întrucât, odată constatată împrejurarea de lezare a drepturilor personale, respectiv, abuzul organelor regimului comunist, care au privat de libertate persoanele considerate opozanţi politici, este de necontestat încălcarea onoarei, demnităţii, libertăţii, a existenţei fizice şi psihice, a cinstei, prestigiului profesional, a celorlalte valori ce definesc personalitatea umană, fiind, astfel, încălcate, inclusiv dispoziţiile constituţionale în vigoare la acea dată.
Încălcarea drepturilor şi libertăţilor personale a fost săvârşită de organele de represiune ale fostului stat comunist şi, de aceea, statul trebuie să răspundă faţă de persoanele care au căzut victime opresiunii sale, în temeiul legii speciale amintite, dar şi a celorlalte texte de lege invocate, culpa statului fiind nu numai evidentă, ci şi recunoscută din punct de vedere legislativ, urmând a se stabili doar îndreptăţirea respectivelor persoane la daune şi întinderea despăgubirilor cuvenite.
Referitor la evaluarea daunelor morale, reclamanţii au arătat că încălcările sistematice şi continui, timp de peste 40 ani, respectiv în perioada 1945-1989, prin intermediul organelor represive ale regimului comunist, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ale autorului lor, respectiv, încălcarea dreptului la viaţă (art. 2 din Convenţie), torturarea sistematică ( art. 3 din Convenţie), sclavia şi munca forţată la care a fost supus (art. 4 din Convenţie), încălcarea dreptului la libertate şi siguranţă personală (art. 5 din Convenţie), încălcarea dreptului la un proces echitabil şi public (art. 6 din Convenţie), trimiterea la muncă forţată în lipsa unei prevederi legale (art. 7 din Convenţie), încălcarea libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie ( art. 9 din Convenţie), încălcarea libertăţii de exprimare (art. 10 din Convenţie), încălcarea libertăţii de întrunire şi asociere ( art. 11 din Convenţie), discriminarea politică la care a fost supus (art. 14 din Convenţie), încălcarea dreptului de a nu fi pedepsit de două ori (art. 4 din Protocolul nr.7 adiţional la Convenţie), încălcarea limitării folosirii restrângerii drepturilor (art. 18 din Convenţie), finalizate cu achitarea sa ulterioară, reprezintă suficiente criterii şi indicii care să conducă la concluzia că suma de 450 lei pentru fiecare zi de deţinere nelegală, adică un total de 954.450 lei pe întreaga perioadă de 2.121 zile, respectă principiile de echitate şi proporţionalitate. Pe lângă aceasta, trebuie adăugată şi o sumă forfetară de 100.000 lei, reprezentând reparaţia pentru daunele morale suferite şi în perioadele în care a fost liber, din cauza etichetării sale ca puşcăriaş, deţinut şi condamnat politic, contrarevoluţionar etc., ceea ce a afectat reintegrarea sa socială, prestigiul său intelectual şi profesional, demnitatea sa, onoarea sa, reputaţia sa, sănătatea şi integritatea sa corporală, deoarece a fost ostracizat, urmărit, spionat, verificat, evitat, privit cu neîncredere, rezultând un cuantum total de 1.054.450 lei.
Reclamanţii au precizat că autorul invocat şi urmaşii lui nu au mai beneficiat de alte măsuri reparatorii, în înţelesul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin întâmpinarea comunicată prin fax pentru termenul de judecată din 27 ianuarie 2010, pârâtul a arătat, referitor la primul capăt de cerere din acţiunea reclamanţilor, că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, împotriva lui B.G. au fost luate două măsuri ce pot avea caracter politic, prin raportare la prevederile actului normativ aplicabil în cauză, respectiv, internare în colonia de muncă obligatorie Canal Dunăre-Marea Neagră, în perioada 1 aprilie 1952-10 mai 1954 şi închisoare corecţională în Penitenciarul Botoşani, pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, închisoare efectuată în perioada 16 iunie 1960-19 septembrie 1963.
Cât priveşte pretinsele reţineri ale autorului reclamanţilor pe perioade mai scurte de timp, de la o zi, până la câteva luni, în mod repetat, care ar fi avut loc, îndeosebi în perioada 25 iulie 1947-31 decembrie 1947, pârâtul a arătat că ele nu au fost dovedite prin documentele anexate cererii de chemare în judecată, şi, invocând dispoziţiile aceluiaşi text de lege, au subliniat obligaţia instanţei de judecată de a lua toate măsurile pentru obţinerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, pârâtul a arătat că acesta este nejustificat raportat la perioada de timp pentru care au fost efectiv aplicate măsurile administrative cu caracter politic şi pedeapsa închisorii corecţionale (internare în colonia de muncă pe o perioadă de 770 de zile, adică aproximativ 2 ani şi 1 lună; închisoare corecţională pe o perioadă de 1.190 zile, adică circa 3 ani şi 3 luni); la faptul că despăgubirile solicitate în cauză, în sumă de 1.054.450 lei, s-ar justifica în mare măsură, doar dacă ar fi solicitate de către chiar persoana care a suferit condamnarea şi măsura administrativă cu caracter politic; la faptul că, dacă nu se face dovada condamnării politice pentru perioada 25 iulie 1947-31 decembrie 1947, atunci cuantumul despăgubirilor pretinse se diminuează în mod corespunzător; la împrejurarea că, în practica judiciară, pentru o pedeapsă de 13 ani temniţă grea şi 7 ani de degradare civică, executaţi în totalitate, s-au acordat despăgubiri în sumă de 300.000 euro (aproximativ 1.260.000 lei), reclamanţi în dosarul respectiv fiind fiica şi fiul celui condamnat şi soţia supravieţuitoare (dosar civil nr. 792/103/2008 al Tribunalului Neamţ).
Prin sentinţa civilă nr. 539/C din 14 aprilie 2010, Tribunalul Neamţ a admis acţiunea; a constatat caracterul politic al măsurii administrative a arestării numitului B.G. în perioada 25.07-31 decembrie 1947, de organele fostei miliţii şi securităţi; a constatat că măsura arestării şi internării în perioada 01 aprilie 1952 - 10 mai 1954 în Colonia de muncă Canal Dunăre-Marea Neagră în baza Ordinului nr. 490/Cabinet/1952 al Ministerului Afacerilor Interne, constituie de drept o măsură administrativă cu caracter politic; a obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 500.000 lei, cu titlu de despăgubiri morale.
Referitor la primul capăt de cerere având ca obiect constatarea caracterului politic al măsurilor abuzive dispuse de fostele organe de securitate, respectiv, arestările (reţinerile) abuzive la care acesta a fost supus în perioada 1947-1960, apreciate la 160 zile, şi internarea în colonia de muncă obligatorie Canal Dunăre-Marea Neagră în perioada 1 aprilie 1952-10 mai 1954, prima instanţă a constatat, pe baza probatoriilor administrate, că măsurile respective au de drept caracter politic, dispunând în consecinţă.
Referitor la capătul de cerere având ca obiect acordarea daunelor morale, tribunalul a reţinut că cele două măsuri cu caracter administrativ în discuţie în prezentul litigiu, împreună cu perioada de executare a condamnării penale suferite de B.G., au însemnat, din punct de vedere pur aritmetic, o lipsire de libertate a acestuia care a însumat 2.127 zile (fără a include şi arestarea din timpul alegerilor din noiembrie 1946) şi o întrerupere a oricărei legături a acestuia cu cei apropiaţi, fie ei rude sau prieteni, importante fiind, în evaluarea despăgubirilor, inclusiv condiţiile în care s-a desfăşurat această privare, pe larg descrise în cererea de chemare în judecată.
Tribunalul a mai constatat că unele dintre susţinerile reclamanţilor nu au fost în niciun fel dovedite, respectiv, pretinsa influenţă a problemelor politice ale lui B.G. asupra carierelor profesionale şi evoluţiei şcolare a fiicelor acestuia, ori asupra vieţii de familie a reclamantei, dar şi legătura acestor probleme cu mutarea la Piatra Neamţ a familiei C.
Referitor la invocarea, de către reclamanţi, a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, tribunalul a constatat că ratificarea acesteia s-a realizat prin Legea nr. 30/1994, astfel încât nu se poate considera că tot ce i s-a întâmplat acestei persoane după 6 martie 1945, s-ar fi făcut cu încălcarea textelor de lege cuprinse în Titlul I din Convenţie, devenită obligatorie pentru România numai după 31 mai 1994, data intrării în vigoare a legii de ratificare, prin publicare în Monitorul Oficial.
In schimb, întrucât potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia României, republicată după ce a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003, „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern", este pe deplin aplicabil în prezenta cauză art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţie (încheiat la Strasbourg, la 22 noiembrie 1984), care statuează că: „Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din caza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte".
Faţă de cele arătate, tribunalul a apreciat că suma de 500.000 lei este suficientă şi echitabilă pentru repararea (dacă, şi în măsura în care mai este posibil) prejudiciului moral şi consecinţelor dăunătoare suferite de autorul reclamanţilor prin supunerea sa de vechiul regim la o condamnare şi la măsuri administrative abuzive, nelegale, cu caracter exclusiv politic, dar şi a prejudiciului cauzat membrilor familiei sale, asupra cărora situaţia politică a lui B.G. s-a răsfrânt, cu certitudine, în mod negativ.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat următoarele critici:
I. Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României din 15 noiembrie 2010, astfel încât instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere dispoziţiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi dispoziţiile art. 147 din Constituţie.
In condiţiile stabilite de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, Decizia care a declarat neconstituţională o dispoziţie legală este definitivă şi obligatorie, efectele sale se răsfrâng şi în alte cauze. Decizia este general obligatorie, opozabilă erga omnes, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi are putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare ea are efect asupra cauzelor aflate în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Asupra obligativităţii unor astfel de decizii s-a pronunţat Curtea Constituţională ( Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 199, Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999) stabilind ca obligativitatea Deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele judecătoreşti, ca de altfel şi pentru celelalte persoane fizice şi juridice, decurge din principiul înscris în art. 51 din Constituţie.
II. In cauză art. 3 din Protocolul 7 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu mai este aplicabil atât timp cât temeiul de drept intern în baza căruia a fost formulată acţiunea a fost declarat neconstituţional.
De asemenea, nu poate fi reţinut ca temei legal al dreptului intern, în cazul de faţă, art. 998 C. civ., dacă legiuitorul ar fi avut în vedere „ delicte civile", la care face trimitere art. 998 ar fi inclus şi erorile judiciare, inclusiv cele produse înainte de anul 1989 sau măsurile administrative cu caracter politic din aceeaşi perioadă, nu ar mai fi dat o reglementare distinctă, Prin Legea nr. 221/2009, care se referă strict la condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative cu caracter politic dispuse de regimul comunist, respectiv de art. 504 şi următoarele C. proc. pen., care se referă expres la erorile judiciare.
II. Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal a acordat despăgubiri cu titlu de daune morale în cuantum de 500.000 lei, acestea fiind exagerat de mari în raport cu situaţia de fapt şi de drept.
III. Referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative a arestării numitului B.G. în perioada 25 iulie - 31 decembrie 1947 s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, excepţie de ordine publică.
IV. Referitor la constatarea caracterului de drept al măsurii arestării şi internării în perioada 01 aprilie 1952-10 mai 1954 în colonia de muncă Canal Dunăre - Marea Neagră în baza Ordinului nr. 490/Cabinet/1952 al MAI, de organele fostei miliţii şi securităţi, instanţa de fond, în mod eronat a constatat că numitul B.G., a fost arestat şi internat în colonia de muncă în perioada arătată.
Reclamanţii K.E., C.E.D. şi C.R. au criticat cuantumul daunelor morale raportat la practica judiciară în materie (Decizia nr. 297 din 21 ianuarie 2009 a I.C.C.J.), solicitând majorarea acestuia.
Prin Decizia civilă nr. 56 din 10 iunie 2011, Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active; a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor; a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor morale, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei.
Referitor la constatarea caracterului politic al măsurii administrative a arestării numitului B.G. în perioada 25 iulie-31 dec. 1947, instanţa de apel a constatat că reclamanţii au calitate procesuală activă, întrucât potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:..."
Or, pentru ca instanţa să acorde despăgubiri era necesar ca în prealabil să stabilească dacă măsura administrativă are sau nu caracter politic, aceasta fiind raţiunea normei.
Referitor la constatarea caracterului de drept al măsurii arestării şi internării în perioada 1 aprilie 1952-10 mai 1954, instanţa de apel a constatat că este vorba despre o eroare materială, care conform art. 2812a C. proc. civ. astfel cum a fost introdus prin legea 202/2010, nu poate fi cerută pe calea apelului.
Referitor la acordarea daunelor morale, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale, lipsind de efecte juridice textul legal pe care s-a întemeiat acţiunea, ce nu poate fi înlocuit cu altă normă, întrucât instanţa de judecată nu se poate pronunţa decât asupra chestiunilor cu care a fost investită, iar schimbarea temeiului juridic excede cauzei, prin raportate la dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de această abordare, instanţa de apel a apreciat că nu se mai poate analiza problematica referitoare la practica CEDO şi eventuala speranţă legitimă, cu precizarea că în lipsa acestei decizii ar fi redus cuantumul daunelor morale acordate la suma de 3000 Euro.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Recurenţii-reclamanţi K.E., C.E.D. şi C.R. au formulat următoarele critici:
I. In mod greşit instanţa de apel a admis apelul pârâtului, în condiţiile în care reclamanţii au invocat excepţia de tardivitate în raport de momentul declarării căii de atac. In acest sens, reclamanţii au arătat că hotărârea de fond a fost comunicată pârâtului la data de 20 ianuarie 2011, apelul D.G.F.P. Neamţ apare înregistrat sub nr. 1052/IE/GE la 04 februarie 2011 la această instituţie, dar este depus la poştă la 08 februarie 2011 şi înregistrat la tribunal la 09 februarie 2011. Cum ultima zi de depunere a apelului era 07 februarie 2011, acesta apare ca tardiv formulat, nefiind produse, în urma verificărilor dispuse de instanţă, dovezi pertinente în sens contrar;
II. In mod greşit instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale şi a constatat că nu mai există temei de drept pentru solicitările reclamanţilor privind acordarea daunelor morale, întrucât, conform principiului neretroactivităţii, legea civilă se aplică numai situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, iar în cauză Decizia de neconstituţionalitate în discuţie este ulterioară învestirii instanţei de către reclamanţi. O interpretare contrară conduce la încălcarea principiului anterior citat, creează o discriminare imputabilă exclusiv celerităţii justiţiei, şi provoacă, de asemenea, o încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice cu privire la aplicarea unor dispoziţii legale, în esenţă similare, în cazul persoanelor aflate în situaţii identice. In acest sens arată că art. XXVI din Legea nr. 202/2010 statuează că dispoziţiile art. 4 alin. (6), art. 5 alin. (1) şi (2) din legea nr. 221/2009 sunt aplicabile proceselor în curs de soluţionare în primă instanţă, dacă până la data intrării în vigoare a acestei legi nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză. Aplicarea unei decizii a Curţii Constituţionale este supusă principiului neretroactivităţii, al respectării prevederilor Convenţiei Europene, precum şi a jurisprudenţei CEDO, situaţie faţă de care această decizie este inoperantă în cauză. Pe de altă parte, dacă o normă naţională este contrară unei dispoziţii europene, au prioritate acestea din urmă, instanţa de judecată având obligaţia constituţională de proceda la aplicarea acestora în cauzele deduse judecăţii. In susţinerea acestui motiv de recurs, mai arată că art. 998-999 C. civ. instituie obligaţia generală de reparare a prejudiciului fără a face vreo distincţie în ceea ce priveşte natura a acestuia, urmărindu-se doar reparaţia integrală, ceea ce este în contradicţie cu motivaţia Curţii Constituţionale din Decizia nr. 1358/2010, care limitează sfera despăgubirilor civile, aceeaşi motivaţie fiind reţinută şi de instanţa de apel. In condiţiile în care la pct. 3 din Decizia arătată se reţine că analizarea conformităţii unei prevederi din dreptul naţional cu dispoziţiile Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene este un aspect ce ţine de aplicarea legii, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti, instanţa de recurs ar trebui să formuleze o întrebare preliminară la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în temeiul art. 267 din acest tratat privind conformitatea prevederilor Legii nr. 221/2009, aşa cum a fost limitată de Curtea Constituţională, dar şi ale art. 998-999 C. civ., cu dispoziţiile din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în sensul existenţei sau inexistenţei răspunderii civile delictuale a statului atât pentru prejudiciile materiale, cât şi pentru cele morale. Arată că în condiţiile în care se va trece peste excepţia de tardivitate a apelului statului invocată, înţeleg să menţină cererea privind întrebarea preliminară.
III. In mod greşit instanţa de apel a considerat că prejudiciul moral ar putea fi compensat doar cu 3000 Euro, în condiţiile în care niciuna dintre instanţele anterioare nu au respins argumentele reclamanţilor privind practica instanţelor naţionale şi internaţionale în materie, care plasează acest cuantum într-un interval situat între 325 lei, până la 28.650 lei pentru fiecare zi de detenţie nelegală. Arată că relevantă în cuantificarea compensaţiei este şi împrejurarea că prin Decizia nr. 43 din 07 iulie 1997 a Completului de 9 judecători al fostei Curţi Supreme de Justiţie s-a dispus achitarea fostului condamnat G.B., ceea ce permite aplicarea criteriilor prevăzute de art. 505 C. proc. pen. acestei reparaţii.
Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a formulat următoarele critici:
I. In mod greşit instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii active a reclamanţilor în ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al măsurii administrative a arestării numitului B.G. în perioada 25 iulie - 31 decembrie 1947. Despăgubirile acordate în temeiul Legii nr. 221/2009 se acordă doar pentru condamnările şi măsurile cu caracter politic. Constatarea caracterului politic trebuie făcută însă în condiţiile acestei legi, iar art. 4 din lege statuează că singura persoană ce poate solicita constatarea caracterului politic al unei astfel de măsuri, alta decât cele prevăzute în art. 3, este însăşi persoana care a tăcut obiectul ei, şi nu descendenţii până la gradul II, cum este prevăzut pentru cele prevăzute de art. 3.
II. In mod greşit instanţa de apel a reţinut că critica conform căreia perioada în care s-a dispus măsura administrativă a arestării a fost calculată cu data de 01 aprilie 1952, în loc de 15/16 august 1952 reprezintă o eroare materială, în condiţiile în care din fişa matricolă penală a numitului G.B. menţiunea referitoare la data de „16 septembrie1952" este tăiată şi adăugată menţiunea „1 aprilie 1952". In acest sens, documentul relevant care face dovada arestării este fişa personală, din care rezultă că B.G. a fost reţinut începând cu data de 15/16 august 1952.
Examinând cu prioritate cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată în cadrul motivelor de recurs de către recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte retine următoarele:
In conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul art. 234 din Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:
a) interpretarea tratatelor
b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.
Alineatul (2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.
Insă, chiar şi în cazul instanţelor ale căror decizii nu sunt supuse niciunei căi de atac, acestora le revine competenţa de a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora. Aşadar, simpla solicitare a părţii interesate de a se dispune sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară nu implică automat sesizarea instanţei europene, instanţa naţională având libertatea de a evalua relevanţa unei astfel de cereri în contextul cauzei pe care o are de soluţionat (a se vedea hotărârea din 29 februarie 1984, în cauza CILFIT; hotărârea din 27 martie 1963, în cauza DA COSTA).
Pentru sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o cerere preliminară în interpretare este necesar ca instanţa naţională să justifice de ce are nevoie de interpretarea unei dispoziţii din dreptul comunitar. Ca atare, instanţa trebuie să identifice în norma comunitară o problemă de interpretare, care să necesite intervenţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Recurgerea la procedura preliminară este posibilă numai atunci când instanţa naţională are îndoieli cu privire la interpretarea corectă a normelor Uniunii, aplicabile în cauză.
Pe calea procedurală a întrebării preliminare Curtea de Justiţie a Uniunii Europene stabileşte semnificaţia normei comunitare, în scopul interpretării unitare a dreptului comunitar la nivelul Uniunii, competenţa aplicării concrete a normei revenind exclusiv instanţei naţionale. întrebarea ce se poate adresa de către instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.
Or, în cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene recurenţii-reclamanţi nu arată care ar fi problema de interpretare a dreptului comunitar, ci, în realitate, tind la obţinerea unei soluţionări concrete a cauzei din partea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ceea ce este inadmisibil, întrucât excede competenţei sale.
Instanţele naţionale nu pot cere Curţii Europene de Justiţie să interpreteze dreptul comunitar prin declararea unei prevederi din legislaţia naţională ca fiind compatibilă sau incompatibilă cu dreptul comunitar, aşa cum solicită recurenţii-reclamanţi, întrucât sarcina Curţii este să interpreteze dreptul comunitar, iar nu aplicarea acestuia în dreptul naţional.
In acest sens, în cauza COSTA c ENEL, Curtea a arătat:
„Se susţine că intenţia aflată în spatele întrebării puse a fost aceea de a obţine, cu ajutorul art. 177, o hotărâre asupra conformităţii legii naţionale cu Tratatul CEE.
(...) Curtea nu poate, în temeiul acestei dispoziţii, nici să aplice Tratatul la un caz particular, nici să decidă cu privire la validitatea unei prevederi de drept intern în raport cu Tratatul...
(...) Curtea are competenţa să hotărască nu asupra validităţii unei legi italiene în raport cu Tratatul, ci numai asupra interpretării articolelor sus-menţionate, în contextul motivelor de drept expuse de către Judecătorul de Pace".
Constatând că cererea formulată de recurenţii-reclamanţi nu reprezintă o veritabilă cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, ci se urmăreşte pe această cale dezlegarea fondului cauzei, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, aşa încât cererea privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, formulată în cauză, urmează a fi respinsă.
Recursurile sunt nefondate, pentru argumentele ce succed:
Referitor la recursul reclamanţilor K.E., C.E.D. şi C.R., Înalta Curte constată următoarele:
I. In mod corect instanţa de apel a respins excepţia de tardivitate a apelului declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, pentru clarificarea acestui aspect, prin încheierea de şedinţă din 9 mai 2011, instanţa de apel a dispus efectuarea unei adrese către Oficiul Poştal nr. 1 Piatra Neamţ pentru a se comunica data efectivă la care a fost înregistrat plicul cu corespondenţa primită de la pârât cu numărul de recomandată 13184 din 07 februarie 2011; motivele pentru care în josul borderoului sunt aplicate două ştampile cu două date diferite, respectiv, 07 februarie 2011 şi 08 februarie 2011 şi dacă în practică este posibil ca ştampilele aplicate pe plicurile de corespondenţă să fie aplicate la o dată ulterioară zilei în care corespondenţa a fost recepţionată efectiv de la expeditor.
Din răspunsul comunicat de Oficiul Poştal nr. 1 Piatra Neamţ pentru termenul din 6 iunie 2011 (fila 71 dosar apel), a rezultat că recomandata cu nr. 13184 a fost primită de această instituţie în data de 07 februarie 2011 după orele 16.00, nerespectarea orei limită de program conducând la prelungirea timpului de circulaţie cu o zi, în sensul că plicul a fost primit pe data de 07 februarie 2011, dar a fost prelucrat pe data de 08 februarie 2011, ceea ce explică existenţa pe borderou a două ştampile aferente celor două date indicate.
Comunicarea sentinţei civile nr. 539/2010 a Tribunalului Neamţ s-a realizat către statul român la 20 ianuarie 2011, astfel încât termenul de recurs se împlinea la 5 februarie 2011, care, fiind într-o zi de sâmbătă, s-a prorogat până la 7 februarie 2011.
Faţă de această precizare şi de actele depuse în probaţiune pe acest aspect, în mod corect calea de atac a fost constatată a fi în termen, iar excepţia de tardivitate respinsă la termenul din 6 iunie 2011, astfel că nu este fondată critica din recurs privind nepronunţarea asupra acestei excepţii de către instanţa de apel.
Aceasta întrucât, potrivit art. 104 alin. (5) C. proc. civ., actele trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen, dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal respectiv, înainte de împlinirea termenului, importanţă în calculul termenului având data predării cu menţiunea „recomandat" şi nu data prelucrării corespondenţei.
In acest context, data poştei existentă pe plic, ulterioară expirării termenului declarării căii de atac, devine inoperantă în calculul acestuia, dacă se face dovada predării la poştă în termen legal, cum este cazul în speţă, fiind fără relevanţă data ieşirii corespondenţei respective din unitatea poştală.
II. In mod corect instanţa de apel a constatat incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate 1358/2010 care, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, nu încalcă principiul neretroactivităţii legii, întrucât acţiunile în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
În acest sens, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în Monitorul Oficial."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 10 iunie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice, Iară a afecta în vreun fel principiul neretroactivităţii.
Decizia de neconstituţionalitate sus-arătată nu încalcă nici principiul nediscriminării, întrucât discriminarea presupune aplicarea unui tratament juridic diferit persoanelor aflate în situaţii identice sau similare, în lipsa unei justificări obiective şi rezonabile, aspect care nu se regăseşte în prezenta cauză.
In susţinerea acestei critici recurenţii-reclamanţi se raportează la alte persoane a căror situaţie se regăsea în domeniul de aplicare a legii şi ale căror cauze au fost soluţionate până la pronunţarea deciziei de neconstituţionalitate în discuţie.
Or, adoptarea acestei decizii de instanţa de contencios constituţional şi dat fiind caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru adoptarea unor soluţii contrare.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenţii-reclamanţi s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu pactele şi tratatele la care România este parte, a căror încălcare se invocă de către recurenţii-reclamanţi.
Reglementările internaţionale în materia drepturilor omului ratificate de România, deşi parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretenţiilor de acordare a unor daune materiale ori morale, pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenţiei.
Pentru recunoaşterea unor asemenea drepturi patrimoniale este necesar un act de voinţă al autorităţilor române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispoziţiile legale naţionale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, prin prisma reglementărilor internaţionale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţie.
Mecanismul de aplicare a Convenţiei Europene are drept premisă, aşadar, existenţa unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internaţională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietăţii cu dispoziţiile Convenţiei.
Prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 însă, aceste dispoziţii şi-au încetat efectele, situaţie faţă de care, în absenţa unei prevederi legale posibil a fi înlăturată prin raportare la Convenţia Europeană, mecanismul anterior descris nu este viabil, astfel cum învederează recurenţii-reclamanţi.
Pe de altă parte, analiza concordanţei efectelor deciziei de neconstituţionalitate cu actele normative internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului, s-a realizat deja atât în considerentele acestei decizii, cât şi în cadrul deciziei în interesul legii nr. 12/2011, astfel încât asupra acestor aspecte instanţa de drept comun nu mai poate reveni.
Referitor la dispoziţiile art. 998-999 C. civ. invocate de către reclamanţi în cererea de chemare în judecată, acestea nu pot fi avute în vedere în soluţionarea cauzei pentru următoarele considerente:
Promovând o acţiune privind plata unor despăgubiri băneşti, reclamanţii au procedat la valorificarea, în procedura judiciară, a unui drept subiectiv ce reprezintă un drept de creanţă evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială îl supune termenului general de prescripţie prevăzut de Decretul lege nr. 167/1958.
Faptul că despăgubirile solicitate vizează acoperirea unui prejudiciu moral nu schimbă cu nimic natura dreptului ce se cere a fi protejat prin acţiunea dedusă judecăţii, dreptul la despăgubiri băneşti fiind un drept cu conţinut economic, evaluabil în bani, a cărui natură patrimonială este incontestabilă.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 „Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, „Termenul de prescripţie este de 3 ani...".
Pe de altă parte, conform art. 8 alin. (1) al aceluiaşi decret „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".
Cursul prescripţiei este suspendat, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, „...cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere".
Cursul prescripţiei a fost întrerupt pe toată perioada existenţei regimului comunist dictatorial, conform art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, interval de timp în care, din motive obiective şi independente de voinţa sa, asimilabile forţei majore, reclamanţii nu ar fi putut promova o acţiune în justiţie pentru a obţine repararea prejudiciului moral cauzat prin măsurile abuzive cu caracter politic. Momentul căderii regimului comunist a marcat reluarea cursului prescripţiei, termenul de prescripţie începând să curgă din anul 2000 şi împlinindu-se în anul 2003.
Acţiunea reclamanţilor a fost introdusă la 20 noiembrie 2009, cu mult peste împlinirea termenului de prescripţie anterior arătat, astfel încât în cauză dreptul material la acţiune raportat la dispoziţiile art. 998-999 C. civ. este prescris, data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 neavând nicio relevanţă în acest sens, întrucât nu acest act normativ marchează momentul de la care reclamanţii au avut cunoştinţă de faptul prejudiciabil şi de persoana răspunzătoare.
III. Având în vedere considerentele anterior expuse, privind incidenţa în cauză a deciziei de neconstituţionalitate care a lipsit de efecte juridice textul legal în baza căruia se puteau acorda daune morale, critica recurenţilor-reclamanţi privind modalitatea de stabilire a cuantumului acestora, nu se mai impune a fi analizată.
Referitor la recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte constată următoarele:
I. Critica potrivit căreia reclamanţii nu au calitate procesuală activă în ceea ce priveşte constatarea caracterului politic al măsurii administrative a arestării numitului B.G. în perioada 25 iulie-31 decembrie 1947, cu motivarea că singura persoană ce poate solicita constatarea caracterului politic al unei astfel de măsuri, alta decât cele prevăzute în art. 3 al legii nr. 221/2009, este însăşi persoana care a făcut obiectul ei, şi nu descendenţii până la gradul II, cum este prevăzut pentru cele prevăzute de art. 3, nu poate fi primită.
Conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, „persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2) pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor, potrivit art. 1 alin. (3). Cererea poate fi introdusă şi după decesul persoanei, de orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată". Alineatul (2) al aceluiaşi articol prevede că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, de asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora".
Acest din urmă text legal nu cuprinde nicio precizare referitoare la posibilitatea formulării acţiunii de către moştenitori, iar din economia lui ar rezulta că o asemenea acţiune nu ar putea fi formulată decât de către persoanele care au făcut obiectul măsurilor administrative.
Cu toate acestea, pornind de la principiile şi metodele de interpretare a legii civile, o astfel de abordare a textului legal nu poate fi primită.
Astfel, este de observat că art. 5 din lege prevede dreptul persoanei care a tăcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv de a solicita instanţei acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral sau de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, textul fiind declarat neconstituţional numai în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor morale.
Interpretarea din punct de vedere teleologic şi structural a art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 221/2009 duce la concluzia că, de vreme ce moştenitorii persoanei faţă de care s-au luat măsuri cu caracter politic, pot solicita daune pentru prejudiciul cauzat de aceste măsuri (în prezent doar daune reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, ca efect al deciziilor de neconstituţionalitate pronunţate în materie), trebuie recunoscut mai întâi dreptul acestora de a solicita constatarea caracterului politic al unei astfel de măsuri. Altfel, dreptul la daune, stabilit de legiuitor în beneficiul moştenitorilor acestor persoane prin art. 5, nu mai este unul efectiv, ci doar un drept iluzoriu, imposibil de realizat.
Ca urmare, deşi dispoziţiile art. 4 din lege nu prevăd dreptul moştenitorilor de a solicita constatarea caracterului politic al măsurilor administrative, faţă de prevederile art. 5, care le dau acestora dreptul de a cere despăgubiri, trebuie recunoscut dreptul moştenitorilor de a solicita inclusiv constatarea caracterului politic al măsurii administrative.
O interpretare contrară este de natură a aduce atingere dreptului acestor persoane la un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 6 paragraful 1 CEDO, prin împiedicarea accesului la un proces efectiv şi prin recunoaşterea, de către Statul Român, a unor drepturi iluzorii.
II. Critica conform căreia în considerentele sentinţei de fond este reţinută o altă perioadă de arestare şi internare în colonia de muncă decât cea menţionată în dispozitivul aceleiaşi hotărâri nu poate forma obiect al căilor de atac, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.
Sintagma „eroare materială" este folosită de legiuitor spre a exprima acele erori strecurate în hotărâre cu prilejul redactării care nu afectează legalitatea şi temeinicia acesteia.
Aşa cum greşelile de judecată nu pot face obiect al procedurii de îndreptare a erorii materiale, acestea rezolvându-se prin intermediul căilor de atac reglementate de lege, nici greşelile subsumate instituţiei juridice a îndreptării erorii materiale nu pot forma critici analizabile în căile de atac, sens în care art. 2812a alin. (1) C. proc. civ. statuează, în mod expres, că „îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispoziţiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condiţiile art. 281-2812."
Acest lucru rezultă din însăşi procedura de soluţionare a unor asemenea erori, respectiv, din faptul că cererea de îndreptare a erorii materiale se soluţionează prin încheiere (şi nu prin decizie, dacă s-ar da curs unei astfel de cereri în calea de atac), fiind de competenţa instanţei care a pronunţat hotărârea respectivă (şi nu de competenţa instanţei de control judiciar, care, dacă ar soluţiona o astfel de cerere, ar priva părţile de un grad de jurisdicţie, întrucât încheierea privind eroarea materială este supusă aceloraşi căi de atac ca şi hotărârea pe care o îndreaptă).
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii K.E., C.E.D., C.R. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 56 din 10 iunie 2011 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4548/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4545/2012. Civil → |
|---|
