ICCJ. Decizia nr. 4555/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4555/2012
Dosar nr. 2126/113/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 aprilie 2010 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamantul C.T. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 Euro echivalent în lei reprezentând despăgubiri morale pentru părinţii săi, C.G. (30.000 Euro) şi C.I. (20.000 Euro), ambii decedaţi, conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât ambii părinţi au fost supuşi, conform art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, la măsuri administrative cu caracter politic de către fostul regim comunist, fiind dislocaţi din zona Banatului şi stabiliţi cu domiciliul obligatoriu în Bărăgan, în baza Deciziei nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne.
Prin cererea depusă la termenul din 2 septembrie 2010, reclamantul şi-a întregit obiectul acţiunii în sensul că a solicitat şi în nume personal despăgubiri în sumă de 50.000 Euro, pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a aceleiaşi măsuri administrative cu caracter politic, prin strămutarea cu domiciliul obligatoriu la data de 18 iunie 1951 conform aceleiaşi Decizii nr. 200/1951 împreună cu părinţii şi fraţii săi.
Prin sentinţa civilă nr. 1168 din 19 noiembrie 2010, Tribunalul Brăila a admis acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 5000 Euro reprezentând prejudiciul moral suferit de acestea şi 2500 Euro daune morale ca moştenitor al părinţilor săi.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, aşa cum rezultă din adresa nr. 77113 din 30 mai 1991 emisă de Ministerul de Interne, reclamantul C.T. a fost dislocat din zona frontierei de Vest la data de 18 iunie 1951 prin Decizia MAI nr. 200/1951, în localitatea Cacomeanca Nouă, judeţul Călăraşi, restricţiile domiciliare fiind ridicate prin Ordinul D.E.P. nr. 095019/1954.
Prin Hotărârea nr. 871 din 3 iulie 1991 a Comisiei Judeţene Brăila de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, s-a constatat că în perioada 18 iunie 1951 - 27 iunie 1955, reclamantul C.T. a avut domiciliul obligatoriu, pe o perioadă de 4 ani, o lună şi nouă zile, perioadă ce a fost considerată vechime în muncă şi s-a stabilit dreptul la indemnizaţie lunară de 816 lei, majorată prin acte normative ulterioare, iar conform Carnetului nr. 118, reclamantul C.T. este membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.
Tribunalul a mai reţinut că din adresa nr. 77205 din 12 iunie 1991 emisă de Ministerul de Interne, rezultă că C.G., tatăl reclamantului C.T., născut în URSS, a fost dislocat cu familia la data de 18 iunie 1951 din zona frontierei de Vest, în baza Deciziei MAI nr. 200/1951, fixându-i-se domiciliul obligatoriu în comuna Brateş, judeţul Galaţi, restricţiile domiciliare fiind ridicate prin Decizia MAI nr. 6100 din 27 iunie 1955, la data de 1 septembrie 1955.
Prin Hotărârea nr. 1245 din 11 decembrie 1991 emisă de Comisia Judeţeană Brăila de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990, s-a admis cererea formulată de C.I., mama reclamantului şi s-a stabilit că perioada de 4 ani o lună şi 9 zile în care a avut domiciliul obligatoriu, strămutat din altă localitate, constituie vechime în muncă şi în temeiul art. 3 din acelaşi act normativ i s-a acordat o indemnizaţie lunară de 816 lei, iar conform carnetului de membru nr. 440, C.I. a fost membru al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.
Din declaraţiile martorilor R.J. şi H.P., audiaţi în cauză s-a reţinut că reclamantul împreună cu părinţii şi fraţii săi au fost deportaţi din zona Banatului în judeţul Călăraşi, stabilindu-se domiciliul obligatoriu în localitatea Cacomeanca , judeţul Călăraşi.
Familia reclamantului a fost obligată noaptea să părăsească locuinţa, să îşi ia doar câteva obiecte de îmbrăcăminte şi sub escorta organelor de miliţie şi securitate membrii familiei cât şi alte persoane din localitatea de domiciliu şi din zona respectivă, au fost îmbarcaţi în vagoane de marfa şi apoi debarcaţi într-un câmp din Bărăgan, în judeţul Călăraşi.
In perioada domiciliului obligatoriu, reclamantul şi familia sa au trăit în condiţii inumane, locuind o perioadă în bordei de pământ apoi într-o locuinţă din pământ acoperită cu stuf, fiind nevoiţi să muncească din greu pentru a se întreţine.
Faţă de situaţia de fapt expusă, tribunalul a reţinut că legiuitorul a stabilit de drept caracterul politic al măsurii administrative şi nu se impune stabilirea acestuia de către instanţă.
In ce priveşte dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic, instanţa de fond a avut în vedere, fără a se limita la acestea, durata măsurii administrative cu caracter politic, consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, măsurile reparatorii deja acordate în temeiul altor acte normative de reparaţie similare.
Referitor la cuantumul despăgubirilor, instanţa de fond a apreciat că în raport de criteriile prevăzute de lege şi de durata măsurii administrative constând în domiciliu obligatoriu, precum şi de faptul că atât reclamantul cât şi autorii săi au beneficiat de indemnizaţie lunară stabilită în baza Decretului-lege nr. 118/1990, suma de 5000 Euro acordată pentru prejudiciul moral suferit de acesta ca urmare a măsurii administrative cu caracter politic şi suma de 2500 Euro în calitate de moştenitor de gr. 1 se încadrează în limitele prevăzute de lege.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi.
Reclamantul C.T. a arătat că în mod greşit instanţa de fond a luat în calcul la stabilirea cuantumului despăgubirilor OUG nr. 62/2010, pentru că aceasta a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a arătat că prin Decizia 1358/2010 a Curţii Constituţionale s-au constatat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi că moştenitorii nu pot pretinde daune morale decât pentru prejudiciul moral suferit de ei înşişi, întrucât odată cu decesul persoanei fizice se stinge şi dreptul intuitu personae de a cere acoperirea daunelor morale pentru drepturi personale.
Pârâtul a mai arătat că daunele morale solicitate de reclamant în nume propriu, ca şi cele solicitate în calitate de moştenitor al autorilor săi, nu sunt dovedite, iar dacă legiuitorul ar fi înţeles să acorde aceste daune doar prin simpla dovedire a calităţii de descendent, ar fi stipulat expres acest lucru, fără să mai fie necesar controlul judecătoresc.
Prin Decizia civilă nr. 96/A din 11 mai 2011, Curtea de Apel Galaţi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtului şi a se schimbat sentinţa civilă atacată, în sensul diminuării daunelor morale de la 5000 Euro la 2000 Euro şi de la 2500 Euro la 2100 Euro.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că deşi prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010, nr. 1358 din 21 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. I pct. 1 şi art. II din OUG nr. 62/2010, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, care constituiau temeiul legal al cererilor de acordare a daunelor morale, raportat la data introducerii acţiunii reclamantului, respectiv, 14 aprilie 2010, aceste decizii sunt inaplicabile în speţă.
Instanţa de apel a mai reţinut că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale unui proces pendinte şi suprimarea temeiului juridic al acordării daunelor morale pentru persoanele prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009, ce declanşaseră procedurile judiciare, în temeiul unei legi accesibile şi previzibile,creează premisele unei discriminări între persoane, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, funcţie de deţinerea sau nu a unei hotărâri definitive la data pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Instanţa de apel a mai reţinut că aplicarea deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale litigiilor în curs, ar fi de natură a duce la încălcarea pactelor şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, astfel încât se impune a se acorda prioritate reglementărilor internaţionale, respectând astfel dispoziţiile art. 20 din Constituţia României.
Instanţa de apel a constatat că reclamantul şi părinţii săi au fost dislocaţi în baza Deciziei MAI nr. 200/1951 - măsură administrativă cu caracter politic potrivit art. 3 lit. e) din Legea 221/2009, pe o durată de 4 ani o lună şi 9 zile, le-au fost astfel încălcate drepturi fundamentale care justifică acordarea unei despăgubiri morale şi au beneficiat de prevederile DL nr. 118/1991.
Referitor la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat părinţilor săi prin luarea acestei măsuri, instanţa de apel a constatat că legea specială a conferit o astfel de calitate descendenţilor de grad I şi II, ca o derogare de la prevederile dreptului comun.
Referitor la cuantificarea daunelor morale, instanţa de apel a constatat că rolul Legii 221/2009 este doar de complinire a reparaţiei morale ce s-a încercat să se facă după 1989 prin diverse legi reparatorii (vezi DL 118/1990, OUG 214/1999) şi a apreciat că o sumă de 500 Euro pentru fiecare an de domiciliu forţat constituie o reparaţie echitabilă, sens în care a redus acest cuantum de la 5000 Euro la 2000 Euro şi de la 2500 Euro la 2100 Euro.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, arătând că în mod greşit instanţa de apel a constatat că în cauză nu este incidenţă Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, reclamantul având, la data pronunţării acesteia, o „speranţă legitimă" conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a statuat că, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne nu se poate vorbi despre o „speranţă legitimă".
Recurentul-pârât a mai arătat că textul legal ce constituia temeiul juridic al acordării daunelor morale a fost anulat în cadrul exercitării controlului de constituţionalitate, Decizia astfel pronunţată fiind aplicabilă situaţiilor în curs de desfăşurare, fiind conformă reglementărilor internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului şi dispoziţiilor constituţionale, care nu permit judecătorului să aplice o normă declarată neconstituţională, pentru că s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor în stat.
Recursul va fi admis în considerarea argumentelor ce succed: în mod greşit instanţa de apel a apreciat că Decizia de neconstituţionalitate nr. 1358/2010 nu ar fi incidenţă în cauză, în condiţiile în care obligativitatea acestei este consacrată de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, iar problema de drept privind aplicabilitatea acesteia acţiunilor în curs, a fost rezolvată prin Decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, care a stabilit că deciziile nr. 1358/2010 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale produc efecte juridice asupra proceselor în curs de soluţionare la data publicării în Monitorul Oficial, cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă a instanţei de judecată.
Ca atare, urmare a deciziilor de neconstituţionalitate arătate, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial.
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 11 mai 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textul legal declarat neconstituţional nu îşi mai poate produce efectele juridice.
Decizia de neconstituţionalitate nu încalcă dreptul la un proces echitabil şi dispoziţiile art. 6 pct. 1 CEDO, întrucât, aşa cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul legii care a tranşat problema aplicabilităţii acestei decizii de neconstituţionalitate, „dreptul de acces la un tribunal nu înseamnă recunoaşterea unui drept care nu mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică".
Pe de altă parte, prin constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, nu este afectat procesul echitabil, întrucât acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional ale cărui limite, prin pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale, au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi stabilităţii juridice.
Referitor la noţiunea de „bun" şi de „speranţă legitimă" astfel cum sunt reglementate de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, acestea nu sunt incidente în speţă, cum greşit reţine instanţa de apel, întrucât reclamanţii nu aveau, la data adoptării deciziei de neconstituţionalitate în discuţie, o hotărâre definitivă care să le fi confirmat dreptul.
Prin actul normativ care recunoştea dreptul la despăgubiri, în speţă, Legea nr. 221/2009, s-a născut în patrimoniul persoanelor doar un drept de creanţă condiţional, a cărui concretizare şi existenţă juridică este pendinte de verificarea jurisdicţională, în absenţa căreia creanţa patrimonială nu este susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. l.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
In mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenta unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţa clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţa nu s-a conturat însă, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală declarată constituţională nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional, situaţie faţă de care nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene.
Aplicarea efectelor deciziei de neconstituţionalitate în speţă, nu este de natură să încalce principiul nediscriminării şi egalităţii de tratament, ori al neretroactivităţii legii, cum, de asemenea, greşit reţine instanţa de apel, acestea reprezentând chestiuni asupra cărora s-a statuat atât în considerentele respectivei decizii, cât şi în cele ale deciziei în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie 2011, reanalizarea lor de către instanţele de drept comun nefiind posibilă.
Referitor la principiul nediscriminării şi al egalităţii de tratament, adoptarea deciziei de neconstituţionalitate de instanţa de contencios constituţional, raportat la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, constituie justificarea obiectivă şi rezonabilă pentru incidenţa acesteia în cauzele aflate în curs de soluţionare în care nu s-au pronunţat hotărâri definitive, cum este cea de fată.
Aşadar, situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
Referitor la principiul neretroactivităţii, aplicarea deciziei de neconstituţionalitate în cauză nu încalcă acest principiu, întrucât acţiunile injustiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a acestui act normativ, reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Pe de altă parte, aşa cum deja s-a arătat în paragrafele anterioare, asupra acestor chestiuni s-a pronunţat atât Curtea Constituţională, în conţinutul deciziilor de neconstituţionalitate în discuţie, cât şi instanţa supremă prin Decizia în interesul legii nr. 12/2011 ce a statuat asupra incidenţei deciziilor de neconstituţionalitate arătate, astfel încât o abordare contrară acestor acte normative nu reprezintă doar o interpretare şi aplicare greşită a legii, ci şi refuzul de a respecta concluziile unor autorităţi ale căror decizii sunt obligatorii pentru instanţele de judecată de drept comun.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei civile nr. 96/A din 11 mai 2011a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, va modifica Decizia recurată în sensul schimbării în tot a sentinţei civile nr. 1168 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Brăila, cu consecinţa respingerii, ca neîntemeiate, a acţiunii introductive de instanţă, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 96/A din 11 mai 2011 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia recurată, în sensul că schimbă în tot sentinţa civilă nr. 1168 din 19 noiembrie 2010 a Tribunalului Brăila şi respinge, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamantul C.T.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4556/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4550/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
