ICCJ. Decizia nr. 4550/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4550/2012
Dosar nr. 312/120/2010
Şedinţa publică din 15 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 ianuarie 2010 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, reclamantul G.P. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 5.000.000 Euro cu titlu de daune morale pentru prejudiciile suferite în urma condamnării cu caracter politic dispusă prin sentinţa penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 a Tribunalului Militar Bucureşti la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută de art. 166 alin. (2) C. pen. din 1968, precum şi 4 ani interzicerea tuturor drepturilor, potrivit dispoziţiilor art. 64 lit. a) şi b) C. pen. şi restituirea sumei de 1.100 lei, achitată la nivelul anului 1983, cu titlu de cheltuieli judiciare către Statul Român, actualizată în raport de rata dobânzii de referinţă la data la care se va pronunţa hotărârea judecătorească.
In motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că nu a fost niciodată adept al principiilor socialiste şi scopurilor urmărite de regimul comunist, motiv pentru care începând cu anii 1975 a iniţiat o serie de proteste împotriva regimului totalitar condus de familia C.; că, în acest scop, în perioada regimului comunist a desfăşurat numeroase activităţi prin care a încercat să atragă atenţia opiniei publice asupra regimului totalitar, agresiv, violent şi nedrept al familiei C. şi totodată asupra condiţiilor mizere de trai din România acelor ani; că este de notorietate faptul că vânătoarea condusă împotriva oponenţilor regimului a fost una dintre principalele preocupări ale familiei C., aceştia fiind supravegheaţi continuu de poliţia politică şi exterminaţi cu brutalitate în perioada de teroare comunistă; că dat fiind acest context politic şi social, el a intenţionat să părăsească teritoriul României adoptând o poziţie de dizidentă faţă de familia C. şi regimul comunist instaurat, manifestând expres dezaprobarea prin solicitările efectuate în scopul părăsirii teritoriului tării; că întrucât solicitările efectuate în acest sens au fost respinse, a încercat să părăsească teritoriul României în mod fraudulos, motiv pentru care prin sentinţa penală pronunţată de Judecătoria Turnu Severin a fost condamnat la pedeapsa cu închisoarea pentru tentativa la săvârşirea infracţiunii prevăzute şi pedepsite de dispoziţiile art. 245 C. pen. în vigoare la acel moment; că perioada de detenţie a fost cuprinsă între 5 aprilie 1975 şi 4 august 1975, fiind eliberat condiţionat după aproximativ 5 luni din Penitenciarul Turnu Severin şi trimis cu domiciliul forţat în comuna Băleni Sârbi, judeţul Dâmboviţa; că a continuat activitatea de opoziţie împotriva regimului comunist şi ulterior acestui moment acţiunile întreprinse fiind orientate în sensul mişcării pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Carta 77); că pe cale de consecinţă, în anii 1980 în contextul acestei mişcări, a considerat că se impune adoptarea unei conduite de opoziţie, de natura a conduce mai devreme sau mai târziu la prăbuşirea sistemului condus de familia C.; că una dintre activităţile întreprinse în acest sens, care de altfel a condus la arestarea şi condamnarea sa pentru propaganda împotriva orânduirii socialiste, a fost cea de organizare a unui protest cu ocazia manifestărilor publice organizate în comuna Băleni Sârbi, judeţul Dâmboviţa de Partidul Comunist cu ocazia zilei de 23 august, în speranţa de a trage un semnal de alarmă cu privire la necesitatea schimbării regimului politic din România; că prin sentinţa penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, a fost condamnat la 7 ani închisoare şi interzicerea pe timp de 4 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută şi pedepsită de art. 166 alin. (2) C. pen. în vigoare la acel moment; că a fost graţiat în parte cu reducerea a 1/3 din durata închisorii în temeiul prevederilor art. 3 din Decretul nr. 290/ 1984 privind amnistierea unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse, fiind eliberat la data de 25 aprilie 1988 din Penitenciarul Aiud - Secţia condamnaţilor politic; că datorită metodelor de tortură ce i-au fost aplicate, restricţiilor privind hrana, igiena, contactul cu alte persoane, a rămas cu sechele importante asupra stării de sănătate.
La data de 24 martie 2010, reclamantul şi-a precizat cererea arătând că solicită obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri în cuantum de 10.000.000 Euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale pentru prejudiciile suferite în urma condamnării cu caracter politic dispusă prin sentinţa penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 a Tribunalului Militar Bucureşti la o pedeapsă de 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste, prevăzută şi pedepsită de art. 166 alin. (2) C. pen. din 1968, precum şi 4 ani interzicerea tuturor drepturilor, potrivit dispoziţiilor art. 64 lit. a) şi b) C. pen. şi constatarea caracterului politic al condamnării suferite de reclamant prin sentinţa penală nr. 1082 din 19 mai 1975 pronunţată de Judecătoria Turnu Severin la o pedeapsă rezultantă de 8 luni închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP), pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la trecerea frauduloasă a frontierei.
Prin sentinţa civilă nr. 735 din 21 aprilie 2010, Tribunalul Dâmboviţa a admis în parte acţiunea astfel cum a fost precizată şi modificată; a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 135 000 lei - cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, dispusă prin sentinţa penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în dosarul nr. 411/1983 şi a respins celelalte capete de cerere privind restituirea sumei de 1100 lei - actualizată, cu dobânzile aferente şi constatarea caracterului politic al condamnării suferite de reclamant prin sentinţa penală nr. 1082 din 19 mai 1975 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. 3633/1975.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 1082 din 19 mai 1975 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în dosarul nr. 3633/1975, reclamantul G.P. a fost condamnat la 8 luni închisoare pentru tentativă la infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei; că în considerentele hotărârii de condamnare s-a arătat că reclamantul împreună cu alţi trei inculpaţi au luat hotărârea să părăsească ţara prin trecerea frauduloasă a frontierei în RSF Iugoslavia şi apoi în Italia, că au mers în Constanţa unde au stat o perioadă scurtă şi apoi au plecat spre Orşova de unde vroiau să se îmbarce pe vapor până la Moldova Nouă unde să se angajeze şi să studieze terenul; că în Orşova au fost reţinuţi de organele grănicereşti; că asupra lor s-au găsit hărţi şi două ghiduri de conversaţie româno-italiană şi că inculpaţii au recunoscut că doreau să treacă fraudulos frontiera.
Faţă de cele reţinute mai sus şi de probele administrate în cauză, instanţa de fond a reţinut că nu rezultă că reclamantul ar fi urmărit prin săvârşirea tentativei la infracţiunea de trecerea frauduloasă a frontierei vreunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Tribunalul a mai reţinut că prin sentinţa penală nr. 492 din 08 noiembrie 1983 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti în dosarul nr. 411/1983, reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 7 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de propagandă împotriva orânduirii socialiste prevăzute de art. 166 alin. (2) C. pen. din 1968 şi a fost obligat la plata sumei de 1100 lei; că prin aceeaşi sentinţă s-a dispus computarea arestului preventiv de la 26 august 1983; că reclamantul a executat pedeapsa parţial, fiind graţiat prin Decretul prezidenţial nr. 92 din 02 iunie 1987 şi pus în libertate la data de 06 iunie 1987; că, după cum reiese din procesul verbal de la fila 41, în timpul detenţiei, reclamantul nu a fost folosit la muncă, a participat la activităţile cultural educative şi a fost pedepsit disciplinar de 3 ori cu izolare, totalizând 30 zile de izolare şi a fost sancţionat şi cu mustrare pentru nerespectarea regulilor de ordine interioară, neexecutarea ordinelor şi atitudine necuviincioasă fată de cadre .
Având în vedere cele reţinute mai sus şi faptul că respectiva condamnare pronunţată pentru o infracţiune dintre cele enumerate la art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 constituie de drept o condamnare cu caracter politic, tribunalul a constatat că reclamantul este îndreptăţit, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti prin sentinţa penală nr. 492 din 08 noiembrie 1983 şi că cel de-al doilea capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la restituirea sumei de 1100 lei - actualizată, cu dobânzile aferente nu este fondat, art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009 prevăzând doar posibilitatea acordării de daune morale şi de despăgubiri pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare.
In ce priveşte cuantumul daunelor morale, tribunalul a apreciat că suma de 135.000 lei este îndestulătoare ţinând seama, pe de o parte, de faptul că reclamantul a beneficiat de măsurile reparatorii acordate în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990 şi pe de altă parte, de elementele de fapt astfel cum sunt conturate de depoziţiile martorilor şi înscrisurile de la dosar, respectiv, de prejudiciul produs prin condamnare, de durata privării de libertate, de intensitatea suferinţelor fizice şi psihice pe care le-a suportat reclamantul pe perioada detenţiei, de consecinţele condamnării asupra stării de sănătate a acestuia, asupra reputaţiei şi demnităţii reclamantului dar şi pe plan social şi profesional.
Împotriva sentinţei sus-menţionate au declarat apel reclamantul G.P., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Finanţelor Publice Dâmboviţa şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Reclamantul a arătat că suma acordată de instanţa de fond cu titlu de daune morale nu reprezintă o satisfacţie echitabilă, nefiind avute în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Reclamantul a mai arătat că în mod greşit prima instanţă a apreciat că prin săvârşirea tentativei la infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei nu s-a urmărit vreunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, întrucât coroborând aceste dispoziţii cu cele conţinute în Legea nr. 221/2009, rezultă că existenţa caracterului politic al condamnării urmează a fi analizată în raport de oricare dintre cazurile prevăzute de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, enumerarea cuprinsă în textul de lege fiind alternativă, iar nu cumulativă.
Din această perspectivă, reclamantul a arătat că în cauză condamnarea suferită a avut caracter politic, în condiţiile în care motivele pentru care a fost dispusă sunt circumscrise întrutotul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a), b), c), d) şi e) din OUG nr. 214/1999.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa a arătat că potrivit art. 7 din Legea nr. 221/2009 „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii şi celor condamnate pentru că au desfăşurat o activitate de promovare a ideilor sau doctrinelor rasiste şi xenofobe, precum şi ura sau violenţa pe motive etnice, antisemitismul, incitarea la xenofobie".
Or, aşa cum rezultă din hotărârea de condamnare, respectiv, sentinţa penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, reclamantul G.P. a desenat „un număr de trei zvastici, două pe sosea şi una pe un drapel din localitate".
Totodată a scris cu bidineaua pe stradă salutul hitlerist, faptele fiind săvârşite sub influenţa consumului de alcool. Ulterior, dându-şi seama de gravitatea faptelor a mers la faţa locului pentru a şterge ceea ce a scris, dar fiind mulţi cetăţeni adunaţi, s-a întors la domiciliu.
Analizând activitatea infracţională a reclamantului şi dispoziţiile legale incidente, pârâtul arată că dispoziţiile Legii nr. 221/2009 nu se aplică acestuia, astfel că, pe cale de consecinţă nu pot fi acordate despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin acea condamnare.
Şi în prezent legiuitorul a calificat respectivele acte drept infracţiuni prin OUG nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist şi xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, la art. 5 unde se incriminează promovarea ideologiei fasciste, rasiste sau xenofobe.
Pe de altă parte, suma de 135.000 lei apare ca nejustificat de mare în raport cu suferinţele îndurate de reclamant. Afecţiunile de natură fizică, cât şi psihică dobândite ulterior pot constitui circumstanţe în acordarea de despăgubiri morale, însă raportat la împrejurările cauzei, ele ar trebui să fie micşorate.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa, în numele Ministerului Finanţelor Publice a arătat că din sentinţa penală nr. 492 din 8 noiembrie 1983 rezultă adevăratul motiv pentru care a fost condamnat reclamantul, şi anume, art. 166 alin. (2) C. pen., pentru infracţiunea de propagandă cu caracter fascist, condamnare ce nu are caracter politic, infracţiunea săvârşită atunci, fiind incriminată şi la acest moment.
Pârâta a mai arătat că art. 7 din legea nr. 221/2009 statuează că „prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii şi celor condamnate pentru că au desfăşurat o activitate de promovare a ideilor sau doctrinelor rasiste şi xenofobe, precum şi ura sau violenţa pe motive etnice..., antisemitismul, incitarea la xenofobie"., or, aşa cum s-a arătat, reclamantul a fost condamnat pentru că a desenat pe mijlocul şoselei două zvastici, faptă incriminată de art. 166 alin. (2) C. pen. în vigoare la data săvârşirii faptei, condamnare ce nu are caracter politic.
Suma acordată de instanţă cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamant prin condamnare este mare, având în vedere că acesta beneficiază şi de alte măsuri reparatorii acordate în baza Decretului-lege nr. 118/1990, iar din probele administrate rezultă că reclamantul în timpul detenţiei nu a fost folosit la muncă fizică, ci a participat la activităţi cultural educative.
Ulterior, aceeaşi pârâtă a depus la dosar o precizare a motivelor de apel, prin care a solicitat ca la soluţionarea cauzei să se aibă în vedere şi dispoziţiile art. 1 din OUG nr. 62/2010, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009, privind cuantumul daunelor morale care ar trebui acordate.
Cauza a fost suspendată la data de 25 noiembrie 2010 în temeiul dispoziţiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ. raportat la art. 147 alin. (1) din Constituţia României şi art. 31 din Legea nr. 47/1992, constatându-se că soluţionarea apelurilor are legătură cu Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, ulterior fiind repusă pe rol pentru continuarea judecăţii.
Prin Decizia civilă nr. 134 din 19 mai 2011, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului; a admis apelul pârâtei şi al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa; a schimbat în tot sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că din probele administrate nu rezultă că reclamantul ar fi urmărit, prin săvârşirea tentativei la infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, vreunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, aşa cum sunt ele definite, nefiind, astfel, îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) raportat la art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Articolul 4 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, arată că „persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor potrivit art. 1 alin. (3)..."
Potrivit art. 1 alin. (3), constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în aceeaşi perioadă, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală dacă, prin săvârşirea acestora, s-a urmărit unul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, privind acordarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracţiuni săvârşite din motive politice, celor împotriva cărora au fost dispuse din motive politice măsuri administrative abuzive, precum şi persoanelor care au participat la acţiuni de împotrivire cu arma şi de răsturnare prin forţă a regimului instaurat în România.
Dispoziţiile legale mai sus arătate nu sunt însă incidente în speţa de faţă în ceea ce-1 priveşte pe reclamant, fiind legală şi temeinică soluţia instanţei de fond.
Instanţa de apel a mai constatat că soluţia instanţei de fond privind obligarea Statului Român la plata sumei de 135.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic dispusă prin sentinţa penală nr. 492/1983 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, este greşită.
Prin sentinţa penală mai sus arătată, reclamantul a fost condamnat în temeiul art. 166 alin. (2) şi art. 75 lit. a) C. pen. la 7 ani închisoare şi 4 ani interzicerea tuturor drepturilor menţionate de art. 64 lit. a)-b) C. pen.
Din considerentele hotărârii penale sus-menţionate, a rezultat că reclamantul a recunoscut faptele imputate, arătând în declaraţiile făcute în cursul urmăririi penale şi în instanţă că a scris cu bidineaua pe stradă salutul hitlerist (după ce un alt inculpat T.V. a desenat o zvastică, iar V.F. a scris un text denigrator la adresa orânduirii socialiste din ţara noastră); a recunoscut că a desenat cu aceeaşi ocazie încă trei zvastici, două pe şosea şi una pe steagul arborat din localitate; a arătat că a săvârşit faptele fiind marcat puternic de alcoolul consumat anterior, iar a doua zi dimineaţă, în jurul orei 4,00 când şi-a dat seama de gravitatea faptelor şi consecinţele acestora, a mers la faţa locului, cu scopul de a şterge ce a scris, dar fiind mulţi cetăţeni adunaţi s-a reîntors la domiciliu.
Rezultă că activitatea infracţională a reclamantului nu se circumscrie dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 ce reglementează acordarea daunelor morale, situaţie faţă de care nu se pot acorda despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin acea condamnare.
Potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009 prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii şi celor condamnate pentru că au desfăşurat o activitate de promovare a ideilor sau doctrinelor rasiste şi xenofobe, precum ura sau violenţa, pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase sau inferioritatea altora, ca antisemitismul, incitarea la xenofobie.
De altfel, legiuitorul şi în prezent a calificat respectivele acte drept infracţiuni, prin OUG nr. 31/2002, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, la art. 5, unde se incriminează promovarea ideologiei fasciste, rasiste sau xenofobe.
Consecinţa celor mai sus relatate este aceea că nu se mai poate vorbi de acordarea daunelor morale pentru prejudiciul suferit, cu atât mai mult nu se mai pot face referiri la cuantumul acestora, atâta vreme cât nu există o condamnare cu caracter politic în baza Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul G.P., formulând următoarele critici:
1. Hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că, deşi instanţa de apel reţine că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, nu indică argumentele pentru care a apreciat în acest mod, limitându-se să rezume generic că din probele administrate nu rezultă că reclamantul ar fi urmărit, prin săvârşirea infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei, vreunul din scopurile prevăzute de textul legal anterior menţionat, situaţie faţă de care soluţia instanţei de apel este una pur formală, nefiind analizate situaţia de fapt sau problemele de drept ridicate de reclamant pe acest aspect.
Motivarea generală, sumară sau confuză echivalează cu o nemotivare, astfel cum a statuat chiar ICCJ în deciziile pronunţate, sens în care se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării fondului dedus judecăţii.
II. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile OUG nr. 214/1999, respectiv, în mod greşit a reţinut că infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei nu reprezintă obiectul unei condamnări politice.
In acest sens arată că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 statuează că o condamnare pronunţată în perioada de referinţă a legii constituie condamnare cu caracter politic dacă prin săvârşirea acesteia s-a urmărit vreunul din scopurile prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, respectiv, exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale, înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau de opinie politică, de avere ori de origine socială.
Or, infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei a fost săvârşită cu scopul ca reclamantul să se bucure de drepturile şi libertăţile fundamentale recunoscute prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, de dorinţa de a trăi într-un stat democratic, deziderate ce nu puteau fi puse în practică decât prin părăsirea, în mod ilegal, a României.
Relevant în acest sens este şi faptul, de notorietate, că persoanele care reuşeau să se refugieze în vest în acea perioadă, primeau imediat azil politic.
III. Hotărârea instanţei de apel este dată cu schimbarea înţelesului vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii, respectiv, a sentinţei penale nr. 492 din 08 noiembrie 1983, prin care s-a dispus condamnarea reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de propagandă anticomunistă, condamnare circumscrisă dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. j) din Legea nr. 221/2009, fiind recunoscută de drept ca având caracter politic.
In acest sens, instanţa de apel în mod greşit reţine că reclamantul ar fi fost condamnat pentru acţiuni de promovare a ideilor sau doctrinelor rasiste sau xenofobe, respectiv, fasciste, situaţie ce nu corespunde realităţii, acesta fiind condamnat pentru infracţiunea de propagandă împotriva orânduirii socialiste, infracţiune distinctă de cea privind propaganda cu caracter fascist.
Astfel, deşi instanţa de apel reţine în mod corect textul legal în baza căruia a fost condamnat reclamantul, şi anume, art. 166 alin. (2) C. pen., în mod greşit apreciază că natura infracţiunii nu este cea de împotrivire faţă de orânduirea socialistă, cum a fost reţinută de organele represive ale vremii, ci că ar fi reprezentat activităţi de promovare a ideilor xenofobe în înţelesul art. 7 din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, deşi caracterul politic al condamnării suferite de reclamant este recunoscut de drept ca atare, instanţa de judecată, schimbând înţelesul sentinţei penale nr. 492 din 08 noiembrie 1983, refuză, în mod nejustificat, să ia act de această situaţie.
Pe de altă parte, instanţa nu a fost investită să constate caracterul politic al acestei infracţiuni, ci să dispună cu privire la acordarea daunelor morale aferente prejudiciului produs prin condamnare, sens în care trebuia să verifice existenţa unei condamnări cu caracter politic în sensul Legii nr. 221/2009, şi nu să procedeze la aprecieri asupra unei situaţii de fapt care a fost avută în vedere de instanţa penală de la acea vreme.
Prevederile art. 7 din Legea nr. 221/2009 nu sunt aplicabile în speţă, deoarece infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul este cea prevăzută de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din lege şi cea enunţată în alin. (1).
Având în vedere că instanţa de apel a apreciat că nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 221/2009, rezultă că aceasta nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei din perspectiva pretenţiilor deduse judecăţii, situaţie faţă de care se impune casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recursul este nefondat, pentru următoarele argumente.
I. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Motivarea hotărârii judecătoreşti trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, întrucât, pe de o parte, este indispensabil necesară pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară, iar pe de altă parte, constituie, pentru părţile litigante, o garanţie împotriva arbitrariului, furnizându-le dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.
Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei inerent oricărui act jurisdicţional, iar hotărârea judecătorească este rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a pretenţiilor deduse judecăţii, dispoziţiilor legale incidente şi probelor administrate în cauză în scopul aflării adevărului, urmare a unui raţionament logico-juridic care se reflectă în motivarea acesteia.
Înalta Curte constată că în speţă, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a expus în mod corespunzător argumentele care au determinat formarea convingerii sale, sub aspect strict tehnic procedural nefiind incident în cauză motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ.. Astfel, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, înlăturarea incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 a fost justificată, de către instanţa de apel, prin aceea că din probele administrate nu a rezultat că reclamantul ar fi urmărit, prin săvârşirea infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei, vreunul din scopurile prevăzute de textul legal anterior citat.
Cum în constatarea caracterului politic pentru alte fapte decât cele prevăzute în art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, se face trimitere, prin art. 1 alin. (3) din aceeaşi lege, la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, rezultă că dacă prin infracţiunea dedusă judecăţii în constatarea caracterului politic nu s-au urmărit scopurile enumerate în norma arătată, instanţa de judecată nu va putea soluţiona în sens favorabil o asemenea cerere.
Ca atare, înlăturarea incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 a fost, în mod legal, justificată de instanţa de apel, critica recurentului-reclamant în acest sens neputând fi primită.
II. Critica privind greşita neconstatare a caracterului politic al infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei este nefondată, întrucât scopul săvârşirii acestei infracţiuni nu se circumscrie ipotezelor prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că, pe lângă ipotezele prevăzute la alin. (1) şi (2) din lege, constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Potrivit art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop: exprimarea protestului împotriva dictaturii, cultului personalităţii, terorii comuniste, precum şi abuzului de putere din partea celor care au deţinut puterea politică; susţinerea sau aplicarea principiilor democraţiei şi a pluralismului politic; propaganda pentru răsturnarea ordinii sociale până la 14 decembrie 1989 sau manifestarea împotrivirii faţă de aceasta; acţiunea de împotrivire cu arma şi răsturnare prin forţă a regimului comunist; respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale; înlăturarea măsurilor discriminatorii pe motive de naţionalitate sau de origine etnică, de limbă ori de religie, de apartenenţă sau opinie politică, de avere ori de origine socială.
Spre deosebire de dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, care prevăd în mod expres şi limitativ, prin enumerare, care anume infracţiuni, pentru care s-a dispus condamnarea persoanelor sunt considerate a fi condamnări de natură politică, alin. (3) din acelaşi text de lege cuprinde o reglementare printr-o normă de trimitere, care face referire la anumite scopuri urmărite prin săvârşirea infracţiunilor respective, scopuri prevăzute de art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Din analiza acestei reglementări rezultă că legiuitorul a adoptat criteriul subiectiv pentru a delimita infracţiunile politice de cele de drept comun, distincţia fiind făcută în raport de elementele laturii subiective, respectiv, mobilul şi scopul făptuitorului la momentul săvârşirii faptei, ceea ce înseamnă că, prin mobilul sau împrejurările săvârşirii, o infracţiune aparent de drept comun capătă caracter politic.
Tot astfel, din interpretarea logică şi gramaticală a textului art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999 rezultă că forma de luptă împotriva regimului totalitar presupune o atitudine în mod evident activă, de implicare în răsturnarea regimului comunist sau de contestare a legitimităţii puterii politice din acea perioadă.
Din sentinţa penală nr. 1082 din 19 mai 1975 pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin rezultă că la data de 19 mai 1975, reclamantul a fost condamnat, în baza art. 20 rap. la art. 245 alin. (3) din vechiul C. pen. (tentativă la infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei de stat), la 8 luni închisoare, cu interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64, în condiţiile art. 71 C. pen.
Este de precizat că art. 245 din vechiul C. pen. în baza căruia reclamantul a fost condamnat, chiar sub forma tentativei, nu se regăseşte printre articolele listate limitativ de Legea nr. 221/2009 la art. 1 alin. (2) lit. a), pentru ca această condamnare să fie de drept una politică.
Chiar dacă art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 prevede că instanţa poate constata caracterul politic al oricărei alte condamnări penale a unei fapte săvârşite cu intenţie în sensul art. 2 din OUG nr. 214/1999, instanţa de apel în mod corect a reţinut că textul legal menţionat nu este incident în speţă, deoarece reclamantul, prin comportamentul adoptat, nu a făcut altceva decât să încalce legea Statului Român, prin tentativa de a trece fraudulos frontiera, cât şi legea Statului Iugoslav, prin încercarea de pătrundere ilegală pe teritoriul acestuia.
Încercarea de părăsire a ţării, în frauda legii în vigoare la acel moment, nu reprezintă un act de implicare în răsturnarea regimului comunist, de protest împotriva regimului politic sau de promovare a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, astfel încât în mod corect instanţa de apel a constatat că această normă nu este aplicabilă cauzei pendinte.
III. Critica potrivit căreia în mod greşit instanţa de apel a constatat că Legea nr. 221/2009 nu este aplicabilă condamnării penale dispusă prin sentinţa penală nr. 492 din 08 noiembrie 1983, nu poate fi primită, soluţia adoptată de instanţa anterioară fiind conformă legii.
Prin sentinţa penală nr. 492 din 08 noiembrie 1983, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, reclamantul a fost condamnat la 7 ani închisoare şi 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)-b) C. pen. pentru infracţiunea prevăzută de art. 166 alin. (2) din acelaşi cod.
In considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că reclamantul a făcut propagandă cu caracter fascist, a scris salutul hitlerist pe mijlocul unei şosele şi a desenat trei zvastici, două pe şosea şi una pe steagul arborat din localitate, fapte pe care acestea le-a recunoscut cu prilejul cercetării penale.
Conform art. 7 din Legea nr. 221/2009, „Prevederile prezentei legi nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii şi persoanelor condamnate pentru că au desfăşurat o activitate de promovare a ideilor, concepţiilor sau doctrinelor rasiste şi xenofobe, precum ura sau violenţa pe motive etnice, rasiale sau religioase, superioritatea unor rase şi inferioritatea altora, antisemitismul, incitarea la xenofobie".
Textul legal anterior citat reprezintă o normă de excepţie, care reglementează situaţiile în care este exclusă aplicarea prevederilor legii, prin raportare la motivul pentru care s-a dispus condamnarea.
Aşadar, în reţinerea caracterului politic al unei condamnări din perioada de referinţă a legii speciale de reparaţie, este determinant motivul pentru care s-a dispus condamnarea, şi nu doar temeiul de drept al condamnării.
In speţă, conform celor anterior arătate, condamnarea reclamantului s-a dispus pentru activitatea de propagandă fascistă desfăşurată de acesta.
Or, o asemenea activitate este şi în prezent încriminată de legiuitor, prin art. 5 al OUG nr. 32/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii fiind interzisă promovarea ideologiei fasciste, rasiste sau xenofobe.
Ca atare, raportat la dispoziţiile art.7 din Legea nr. 221/2009, condamnarea pentru propaganda cu caracter fascist nu intră în sfera de aplicare a acestei legi.
In consecinţă, faţă de motivul pentru care reclamantul a fost condamnat, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 221/2009, incidenţa acestei legi este exclusă în cauza de faţă, activitatea de propagandă fascistă neputând fundamenta constatarea caracterului politic al unei asemenea infracţiuni, iar pe cale de consecinţă, nici dreptul la despăgubiri în condiţiile actului normativ în discuţie.
Investită cu solicitarea de acordare a despăgubirilor întemeiată pe Legea nr. 221/2009, instanţa de judecată este datoare, pe baza susţinerilor părţilor şi a probatoriilor administrate, să verifice dacă sunt întrunite condiţiile legale de acordare a acestor despăgubiri, în obligaţia ce-i incumbă, conform legii, regăsindu-se, inclusiv, verificarea dacă condamnarea pentru care reclamantul solicită despăgubiri are sau nu de drept caracter politic, ori se impune a se constata, pe cale judiciară, un astfel de caracter.
Ca atare, împrejurarea că instanţa de apel investită cu acţiunea în pretenţii fundamentată pe Legea nr. 221/2009 a constatat că infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat nu se circumscrie domeniului de aplicare al acestui act normativ, nu reprezintă o reanalizare a situaţiei de fapt reţinută în sentinţa penală de condamnare, ori o recalificare juridică, cum greşit susţine recurentul-reclamant, ci o apreciere obiectivă asupra pretenţiei deduse judecăţii din perspectiva probelor administrate şi a normelor incidente în raport de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 221/2009 ( art. 7 ) care constituie temeiul juridic al acţiunii de faţă.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.P. împotriva deciziei nr. 134 din 19 mai 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4555/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 4548/2012. Civil → |
|---|
