ICCJ. Decizia nr. 460/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizienr. 460/2012
Dosar nr. 646/107/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 22 ianuarie 2010, reclamanta D.P. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să se constate caracterul politic al condamnării defunctului său soţ, D.G., la pedeapsa de 15 ani - închisoare temniţa grea, degradare civică şi confiscarea averii dispusă prin sentinţa penală nr. 89/1953 a Tribunalului Militar Braşov; să se dispună obligarea pârâtului la plata, în favoarea reclamantei, a echivalentului în lei la data plăţii a sumei de 876.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare; să se dispună obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este soţia supravieţuitoare a defunctului său soţ, D.G., condamnat la pedeapsa de 15 ani - închisoare temniţa grea, degradare civică şi confiscarea averii dispusă prin sentinţa penală nr. 89/1953 a Tribunalului Militar Braşov pentru săvârşirea infracţiunii de crimă de uneltire contra ordinii sociale fapta prevăzută de art. 209 C. pen.
În urma pronunţării acestei sentinţe, rămasă definitivă şi executorie, soţul reclamantei a executat o pedeapsă de 12 ani de detenţie în perioada 24 mai 1952 - 22 iunie 1964, fiind eliberat prin graţierea restului de pedeapsă.
Odată cu apariţia Decretului lege 118/1990, soţul reclamantei a beneficiat de prevederile acestui act normativ, iar prin Hotărârea nr. 16 din 27 iunie 1990 i s-a recunoscut calitatea de deţinut politic, stabilindu-se că perioada petrecută în penitenciar, reprezintă, conform art. 1, vechime în muncă.
Prin măsurile abuzive dispuse împotriva soţului reclamantei, acestuia i s-au aduse grave prejudicii morale, pe care le-a apreciat, conform petitului acţiunii, la suma de 876.000 euro, calculate în funcţie de numărul de zile în care a fost închis şi de suma de 200 euro pentru fiecare zi de detenţie (12 ani x 365 zile x 200 euro/zi = 876.000 euro).
Prin sentinţa civilă nr. 1746 din 30 iunie 2010, Tribunalul Alba a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al condamnării defunctului soţ al reclamantei, şi a obligat pârâtul la 300.000 euro în lei daune morale, către reclamantă, reţinând că repararea prejudiciului nepatrimonial impune stabilirea unei sume necesare nu atât pentru a repune într-o situaţie similară cu cea avută anterior, cât de a procura satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată persoana îndreptăţită.
Prima instanţă a mai reţinut că este de netăgăduit că orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale, însă la stabilirea cuantumului se va avea în vedere în concret, viaţa celui în cauză, perioada cât el a fost privat de libertate, împrejurarea că, în comunitatea din care tăcea parte, i-a fost afectată reputaţia prin condamnarea sa abuzivă, a fost spus la suferinţe fizice şi psihice, i s-a ştirbit onoarea, demnitatea şi i s-a îngrădit libertatea, drepturi personale nepatrimoniale, ocrotite de lege şi a fost lipsit de posibilitatea de a-şi continua activităţile anterioare şi de a obţine venituri corespunzătoare, deci atât pierderea suferită, cât şi beneficiul nerealizat, precum şi o anumită compensare a posibilităţilor pe care le acea anterior vătămării şi acelea care i-au fost accesibile ulterior.
Nu s-au dovedit susţinerile reclamantei din acţiune privind deteriorarea stării de sănătate a victimei ca urmare a condamnării şi detenţiei, urmărirea permanentă de către organele securităţii (aceasta se poate doar prezuma), afectarea statutului şi activităţii profesionale şi a locului de muncă şi afectarea vieţii familiale.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, pe lângă cele mai sus reţinute, s-a avut în vedere perioada mare de detenţie - 12 ani - în închisori politice, cu condiţiile inumane binecunoscute din acestea - precum şi măsurile reparatorii acordate în baza Decret Lege nr. 118/1990 prin Hotărârea nr. 16 din 27 iunie 1990 a Comisiei de aplicare a acestui decret, prin care s-a recunoscut şi calitatea de deţinut politic a victimei, punctul de vedere pozitiv al A.F.D.P. Alba şi cuantumul de 300.000 lei al indemnizaţiei lunare primite de reclamantă prin Decizia nr. 451 din 16 aprilie 2003 a Direcţiei Generale de Muncă şi Solidaritate Socială Alba Iulia - Comisia pentru aplicarea Decret Lege nr. 118/1990 indemnizaţie care s-a acordat începând cu data de 1 mai 2003 până în prezent.
S-a mai luat în considerare şi faptul că reclamanta este soţie a victimei, căsătoria acestora încheindu-se după executarea pedepsei - în anul 1965 - deci, aceasta nu a suportat nici direct şi nici indirect consecinţele din perioada detenţiei, ci doar prezumatele consecinţe sociale şi relaţionale, în calitate de soţie a unei persoane care a suferit o condamnare politică.
Faţă de cele mai sus reţinute s-a apreciat că o sumă de 300.000 euro este suficientă pentru o despăgubire în persoana soţiei supravieţuitoare a victimei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Statul Român, prin M.F.P., şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba.
Prin Decizia civilă nr. 47 din 10 februarie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelurile pârâţilor în sensul respingerii, ca neîntemeiată a acţiunii, reţinând că la momentul pronunţării prezentei decizii, textul de lege care a permis acordarea daunelor morale soţului supravieţuitor al celui ce a suferit condamnări politice a fost declarat neconstituţional, ceea ce are ca efect suspendarea de drept a textului legal, astfel încât nu mai există fundamentare legală pentru admiterea pretenţiilor reclamantei, Curtea Constituţională apreciind că este neconstituţional inclusiv să recunoşti urmaşilor dreptul la daune morale pentru prejudiciul suferit de autorul lor, deoarece prejudiciul moral nu se transmite, fiind intuitu persone.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta D.P. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Reclamanta D.P. a arătat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale nu înlătură posibilitatea instanţei de a acorda daune morale pentru prejudiciile suferite de către cei care au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 221/2009, în temeiul unor dispoziţii legale comunitare din materia drepturilor fundamentale ale omului.
Dispoziţiile art. 20 şi 148 din Constituţia României prevăd aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor internaţionale în materie, sens în care Decizia Curţii Constituţionale este contrară acestora.
Soluţia adoptată de instanţa de apel are caracter discriminatoriu, respectiv, încalcă principiul egalităţii în faţa legii, prin aceea că, datorită momentului la care a fost soluţionată cauza, deşi în speţe similare s-au pronunţat soluţii favorabile, reclamantei i-a fost respinsă acţiunea, pe criterii ce ţin exclusiv de celeritatea soluţionării procesului.
A mai arătat că soluţia instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi noţiunea de „bun" astfel cum este definită de jurisprudenţa europeană în materie.
A invocat, în susţinerea recursului, Rezoluţia nr. 1096/1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, privind măsurile de lichidare a moştenirii fostelor regimuri totalitare, Rezoluţia nr. 1481/2006 a aceluiaşi for internaţional, privind necesitatea condamnării internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare, Declaraţia de la Vilnius a Adunării Parlamentare a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa adoptată în 2009, dispoziţiile şi jurisprudenţa C.E.D.O. în materie.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a arătat că instanţa de apel a dat o greşită interpretare normei de drept substanţial aplicabilă situaţiei de fapt, în sensul că, raportat la dosarul C.N.S.A.S. şi la fapta pentru care a fost condamnat soţul reclamantei, aceasta trebuia să se limiteze la a constata dacă reclamanta se încadrează la situaţia prevăzută la alin. (2) al art. 1 din Legea nr. 221/2009.
Recursurile vor fi respinse, pentru următoarele considerente comune:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Criticile reclamantei axate pe ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului întrucât, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. l din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. l.
În jurisprudenţa instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudenţă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 10 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Jurisprudenţă Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de neconstitutionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, precum şi prevalenta reglementărilor internaţionale, respectiv, a Rezoluţiilor nr. 1096/1996 şi 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, care stabilesc obligaţiile ce le revin statelor în această materie, consacrată de art. 20 din Constituţie, au fost deja în atenţia Curţii Constituţionale în cadrul analizării conformităţii dispoziţiilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele constituţionale, fiind reliefat, în acest sens, caracterul de recomandare al normelor internaţionale invocate de către recurenta-reclamantă, situaţie care nu este de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenta-reclamantă s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudentei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Referitor la critica recurentului-pârât privind greşita menţinere, de către instanţa de apel, a soluţiei de constatare a caracterului politic a condamnării, aceasta nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, condamnarea pentru crime de uneltire contra ordinii sociale suferită de soţul reclamantei are de drept caracter politic, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. a) şi h) din Legea nr. 221/2009 (ceea ce nu exclude posibilitatea instanţei de a constata acest caracter, chiar dacă este recunoscut prin chiar conţinutul legii) iar, pe de altă parte, efectul de neconstituţionalitate vizează exclusiv textul legal ce reglementează acordarea de daune morale, şi nu legea specială de reparaţie în întregul ei.
Atât soluţia instanţei de apel, cât şi deciziile prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 211/2009, sunt în concordanţă cu rezoluţiile Adunării Parlamentare 11 a Consiliului Europei nr. 1096/1996 şi nr. 1481/2006, precum şi de Declaraţia de la Vilnius, astfel încât nu se poate reţine o încălcarea a documentelor internaţionale la care face referire recurenta-reclamantă.
Potrivit acestor acte, care au caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei, având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, s-a constatat necesar ca persoanele nevinovate, persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică, să fie reabilitate, să le fie restituite proprietăţile confiscate sau să primească compensaţii, dacă acest lucru nu mai este posibil şi, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viaţă, să poată primi compensaţii pentru daunele morale suferite.
Astfel, scopul acestora a fost acela de a aduce în conştiinţa comunităţii internaţionale necesitatea unei condamnări ferme a comunismului, atât ca doctrină, cât şi ca regim politic, precum şi de a inspira statele care au fost sub egida acestui regim totalitar, în atitudinea lor faţă de victimele unui astfel de regim de guvernare. Aceste documente internaţionale au un caracter esentialmente declarativ, în sensul că rolul lor este de a institui anumite principii care trebuie să penetreze în conştiinţa comunităţii internaţionale, în scopul repudierii complete a crimelor comise şi de a proteja generaţiile viitoare de astfel de atrocităţi.
Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională în deciziile anterior analizate, nici comunitatea internaţională şi nici organismele care acţionează în materia drepturilor omului nu impun fostelor state comuniste o obligaţie legală de a acorda despăgubiri băneşti persoanelor persecutate în perioada comunistă.
Fiecărui stat îi este recunoscută şi respectată o marjă largă de apreciere a măsurilor reparatorii pe care le consideră oportune pentru lichidarea moştenirii comuniste, astfel încât să se asigure un just echilibru social.
Curtea Constituţională a constatat prin deciziile sus¬menţionate, că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situaţie similară cu cea avută anterior-ceea ce este, practic, imposibil- ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacţie de ordin moral, prin însăşi recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu ce reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanţă cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi cu Declaraţia de la Vilnius din 2009.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta D.P. şi de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 47 din 10 februarie 2011 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 463/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 459/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
