ICCJ. Decizia nr. 457/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizienr. 457/2012
Dosar nr. 23540/3/2009
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 2 iunie 2009 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, sub nr. 23540/3/2009, reclamantul A.G. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în sumă de 30 miliarde lei, pentru prejudiciul care i-a fost cauzat ca urmare a arestării şi trimiterii sale în judecată pe nedrept.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, prin Decizia penală nr. 1114 din 21 martie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, a fost condamnat la pedeapsa de 4 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (2) C. pen. În faza de urmărire penală a fost reţinut şi arestat în perioada 30 septembrie 1997 - 10 februarie 1998, iar ulterior, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, a fost încarcerat în perioada 11 aprilie 2000 - 19 februarie 2001.
Reclamantul a mai arătat că, urmare a recursului în anulare promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, dosarul de urmărire penală a fost redeschis. Prin sentinţa penală nr. 1690 din 15 decembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a Il-a penală, a dispus achitarea sa, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., reţinându-se că nu a fost autorul faptei, soluţie menţinută prin Decizia penală nr. 128 din 8 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală (definitivă prin nerecurare).
Reclamantul a susţinut că, prin arestarea şi condamnarea sa pe nedrept, i s-a produs o pagubă morală şi materială în valoare de 30 miliarde lei. Reclamantul a arătat că a fost lipsit de salariul pe care-l primea, impunându-se a i se calcula vechimea şi continuitatea în muncă pentru perioada cât a fost arestat. De asemenea, a fost nevoit să efectueze cheltuieli pentru apărarea sa şi a dobândit o serie de boli pentru a căror tratare a fost nevoit a cheltui mari sume de bani. În aceeaşi perioadă, familia sa a avut de suportat o stare de tensiune, ştiind că nu el a fost autorul faptei.
Prin sentinţa civilă nr. 80 din 25 ianuarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a admis în parte acţiunea, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 100.000 lei reprezentând daune morale şi a respins capătul de cerere privind daunele materiale, ca neîntemeiat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut ca fiind corectă starea de fapt expusă de reclamant sub aspectul existentei unei hotărâri de condamnare, desfiinţată în calea extraordinară de atac a recursului în anulare, urmată de rejudecarea procesului şi achitarea reclamantului, precum şi împrejurarea că reclamantul a fost arestat preventiv în cursul urmăririi penale în perioada 30 septembrie 1997 - 10 februarie 1998, fiind ulterior încarcerat în perioada 11 aprilie 2000 - 19 februarie 2001.
Sub aspectul prejudiciului material şi moral afirmat de reclamant, prima instanţă a reţinut că, în temeiul art. 504 C. proc. civ., răspunderea statului se constituie într-o răspundere legală şi nu este condiţionată decât de întinderea pagubei suferite de cel îndreptăţit la acţiune, fără nicio restricţie sau distincţie în raport de natura sau componentele prejudiciului, forma sau modalitatea culpei, interpretare ce se află în concordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O.
Daunele datorate de stat trebuie să reprezinte o justă despăgubire pentru compensarea prejudiciului suferit, sumele acordate cu titlu de despăgubire neputând constitui nici amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru beneficiarii daunelor, dificultatea aprecierii crescând atunci când se pune problema prejudiciului moral.
Ca şi criterii de apreciere a cuantumului despăgubirilor, prima instanţă a avut în vedere atingerea adusă condiţiilor de existenţă, stării familiale ori situaţiei sociale a persoanei ce se pretinde vătămată. Astfel, Tribunalul a apreciat cuantumul daunelor acordate, raportat la situaţia concretă a reclamantului, care a fost reţinut, încarcerat, condamnat şi apoi achitat pentru motivul că nu el a fost autorul faptei, perioadă în care a avut de suportat şi suferinţe fizice determinate de o serie de afecţiuni medicale. De asemenea, s-a avut în vedere că familia reclamantului a fost lipsită de sprijinul acestuia, dar şi profilul moral al reclamantului, care nu se afla pentru prima oară într-o astfel de situaţie. Prima instanţă a reţinut şi declaraţia martorei audiate în cauză. In raport de toate aceste elemente, prima instanţă a apreciat că suma de 100.000 lei este de natură a asigura o reparaţie rezonabilă a suferinţelor morale provocate de acest proces penal, atât pentru sine cât şi pentru familia sa.
Referitor la daunele materiale pretinse, Tribunalul a constatat că reclamantul nu a propus şi nu a administrat dovezi, în sensul art. 1169 C. civ., motiv pentru care acest capăt de cerere a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile.
Reclamantul a arătat că în mod greşit s-a respins capătul de cerere privind daunele materiale, deoarece instanţa avea îndatorirea să pună în discuţie necesitatea administrării probelor. Cu privire la acest aspect, având în vedere efectul devolutiv al apelului şi pentru a face posibilă admiterea acestuia, reclamantul a solicitat admiterea probelor cu înscrisuri, martori şi orice altă probă pe care instanţa ar considera-o necesară.
Reclamantul a mai arătat că perioadele îndelungate de arestare reprezintă fundamentul unor despăgubiri mai mari. În urma experienţei prin care a trecut, a rămas cu o stare de anxietate permanentă, pe lângă celelalte boli care i s-au declanşat în această perioadă (ulcer duodenal în puseu, steatoză hepatică, ciroză hepatică, pancreatită cronică, diabet zaharat, esofagită de reflux, hipertensiune portală, polip gastric neoplazic, hernie hiatală, apendicită cronică).
Reclamantul a precizat că, alături de familia sa, a suferit şi suferă în continuare, pentru că, indiferent de suma de bani pe care o va primi, nimeni nu le poate înapoia viaţa de familie şi sănătatea. Suma pe care a pretins-o include atât aspecte de ordin moral, dar şi aspecte de ordin material: salariul de care a fost lipsit, contravaloarea tuturor medicamentelor şi a tratamentelor pentru bolile cauzate de stres şi de regimul de detenţie, afectarea vechimii în muncă, sumele cheltuite pe pachete cu alimente şi cu diverse persoane care, în absenţa sa, au ajutat-o pe soţia acestuia la îngrijirea copiilor etc.
Statul Român, prin M.F.P., a arătat că instanţa de fond nu a făcut aplicarea normei cuprinse în art. 261 alin. (5) C. proc. civ., nefiind prezentate motivele de fapt şi de drept care i-au fundamentat convingerile. Astfel, în privinţa daunelor morale, instanţa de fond se rezumă doar la a afirma că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciul cauzat ca urmare a arestării şi inculpării pe nedrept, tară a indica temeiurile de drept care conferă dreptul la o reparaţie morală şi fără a face o analiză a criteriilor prevăzute de lege pentru acordarea de despăgubiri.
Pârâtul consideră că este de neînţeles judecata instanţei care, în lipsă de probatorii concludente, dispune cu atâta uşurinţă acordarea unor daune morale pentru prejudicii care nu au fost dovedite. Pentru a ajunge la o asemenea concluzie instanţa trebuia să aibă la dispoziţie înscrisuri din care să rezulte faptul că reclamantul era singurul din familie care obţinea venituri, că era încadrat în muncă la data începerii procedurilor judiciare şi că, urmare a condamnării, a fost lipsit de remuneraţia pentru munca prestată. In lipsa unor astfel de probe nu se putea concluziona faptul că familia reclamantului a fost lipsită de suportul material necesar traiului pe perioada cât acesta a fost privat de libertate.
În ceea ce priveşte starea de sănătate, din raportul de expertiză medico-legal depus la dosarul de fond rezultă că reclamantul era cunoscut cu diverse afecţiuni anterioare procedurilor judiciare, suferind multiple intervenţii chirurgicale, fiind sub observaţie şi tratament. în consecinţă, nu se poate concluziona că starea de sănătate a reclamantului s-a deteriorat arestării preventive şi a procesului penal, întrucât patologia a relevat existenţa unor afecţiuni cu mult anterioare survenirii litigiului, astfel că nu se poate reţine o legătură de cauzalitate sub acest aspect. Pentru stabilirea unei legături de cauzalitate, trebuia administrată o expertiză medico-legală cu obiective clare, având drept scop evidenţierea patologiei care să confirme sau să infirme susţinerile reclamantului.
Pârâtul a mai arătat că suma stabilită de instanţa de fond este disproporţionată în raport cu prejudiciul dovedit şi constituie un izvor de îmbogăţire pentru reclamant. Faptul că reclamantul a fost achitat reprezintă deja o importantă reparaţie morală de care a beneficiat, iar acordarea sumei de 100.000 lei nu mai reprezintă o reparaţie echitabilă, ci un mijloc de îmbogăţire, cu atât mai mult cu cât nu a făcut dovada consecinţelor negative ce ar fi survenit urmare a derulării procedurilor judiciare şi acesta era cunoscut cu antecedente penale. în acest sens, pârâtul face trimitere la principiul justeţei şi al proporţionalităţii răspunderii juridice, în virtutea căruia se impune corelarea sancţiunii cu gravitatea faptei, sub aspectul pericolului social, a întinderii pagubei, a formei de vinovăţie cu care a fost săvârşită.
Pârâtul a solicitat ca instanţa de apel să aibă în vedere practica instanţei supreme, care a statuat că prejudiciul moral se stabileşte prin apreciere, dar nu o apreciere de ordin general, ci avându-se în vedere criterii rezultând din cazul concret dedus judecăţii, bazat pe probe. De asemenea, s-a solicitat a se observa jurisprudenţa C.E.D.O. şi cuantumul redus al daunelor morale stabilite de instanţa europeană în cauze precum Ţară Lungă, Temeşan sau Oancea împotriva României.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a arătat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea în cauză tară a exercita un rol activ în ceea ce priveşte administrarea probatoriului. Din actele medicale depuse la dosar rezultă că, încă înainte de arestarea sa, reclamantul suferea de o serie de afecţiuni medicale. De asemenea, în cauză nu a fost întocmit niciun raport de expertiză medico-legală din care să rezulte apariţia bolilor reclamantului ca urmare a detenţiei sale sau agravarea celor deja existente, acesta fiind cunoscut încă din anul 2007 ca având hepatită.
În privinţa daunelor morale, a arătat că acordarea acestora nu poate fi refuzată reclamantului în cazul în care dovedeşte că a suferit un prejudiciu nepatrimonial, însă prin sentinţa apelată, a fost acordată o sumă foarte mare, având în vedere faptul că reclamantul mai fusese anterior condamnat la o pedeapsă de 18 ani închisoare pentru omor, iar probatoriul administrat în cauză demonstrează că prestigiul reclamantului raportat la faptele sale anterioare, nu a fost cu nimic prejudiciat.
La cererea părţilor, instanţa de apel a încuviinţat proba cu înscrisuri şi proba cu expertiza medico-legală.
Prin Decizia civilă nr. 50/ A din 25 ianuarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanţii Statul Român, prin M.F.P., şi M.P. - Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, a schimba în parte sentinţa apelată şi a obligat pârâtul Statul Român la plata sumei de 30.000 lei, reprezentând daune morale, către reclamant; a respins capătul de cerere referitor la daunele materiale (realizându-se astfel îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei, în care, din eroare, s-a menţionat respingerea capătului de cerere privind daunele morale, în loc de respingerea capătului de cerere privind daunele materiale).
Referitoare la lipsa de rol activ, instanţa de apel a înlăturat această critică, întrucât reclamantul avea obligaţia de a propune probele necesare dovedirii existenţei şi întinderii prejudiciului material afirmat prin acţiune. Or, reclamantul nu a precizat în acţiune care este cuantumul daunelor materiale solicitate, nu a indicat în ce constau aceste daune şi nici nu a administrat probe de natură a conduce la dovedirea acestora.
În faza procesuală a apelului, la termenul din 16 noiembrie 2010, reclamantul a depus la dosar o precizare scrisă, în sensul că, din totalul sumei solicitate prin acţiune, 300.000 lei reprezintă daune materiale, constând în veniturile pe care le-ar fi obţinut dacă ar fi fost încadrat în muncă, cheltuieli de întreţinere în timpul detenţiei, cheltuieli făcute pentru tratarea afecţiunilor dobândite ca urmare a încarcerării, iar diferenţa de 2.700.000 lei reprezintă daune morale.
În concluziile raportului de expertiză medico-legală întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală M.M., pe baza studierii actelor medicale depuse la dosar de către reclamant şi a examinării acestuia, se reţine că „nu se poate preciza momentul infestării-declanşării bolii (hepatită cronică) declanşată de infecţia cu virus hepatic C, cel mai probabil însă aceasta preexistând momentului arestării preventive din 1997". In acelaşi raport de expertiză se reţine că „diagnosticele de ciroză hipersplenism şi gastropatie portală sunt, cel mai probabil, aspecte evolutive ale hepatitei cronice. Diagnosticul de pancreatită este menţionat anterior încarcerării, iar diagnosticele ce privesc tractul digestiv eso-gastro-duodenal au fost consemnate pe perioada încarcerării. Pentru o patologie complexă plurisistemică, multietiologică şi cu numeroşi factori de risc sau favorizanţi, aşa cum sunt ei cunoscuţi în practica medicală, nu se pot face aprecieri obiective privind cuantificarea unor factori circumstanţiali (reprezentaţi de tabloul complex al arestului, încarcerării) în raportul de cauzalitate ce a condus la starea medicală din acel moment".
În finalul concluziilor raportului de expertiză se menţionează că „în absenţa unor elemente obiective, specifice, care să poată susţine o legătură cauzală între diagnosticele stabilite şi factori nominali caracteristici condiţiilor de arest/detenţie, nu se poate aprecia eventuala declanşare/agravare a afecţiunilor susnumitului în perioadele invocate. Patologia prezentată de susnumitul este larg întâlnită în rândul populaţiei generale neavând specificitate pentru anumite condiţii de mediu şi viaţă".
Faţă de această probă, instanţa de apel a apreciat că, în cauză, nu s-a dovedit existenţa unei legături de cauzalitate între faptul arestării/încarcerării şi prejudiciul material despre care reclamantul pretinde că s-ar datora afecţiunilor medicale dobândite sau agravate în timpul detenţiei (cheltuielile pentru medicamente şi tratament).
În ceea ce priveşte înscrisurile depuse de reclamant pentru dovedirea daunelor materiale constând în venitul nerealizat, instanţa de apel a constatat că, potrivit menţiunilor din carnetul său de muncă (depus în copie la filele 172-180), la data de 31 ianuarie 1995 i-a încetat calitatea de angajat, în temeiul art. 129 C. muncii (poziţia 20 din carnetul de muncă). La data de 01 februarie 2000 a fost reangajat pentru o perioadă foarte scurtă, de 2 luni, încetându-i contractul de muncă la data de 31 martie 2000, în baza aceluiaşi text C. muncii (poziţiile 21 şi 23 din carnetul de muncă). Rezultă că, la data arestării preventiv - 30 septembrie1997 - reclamantul nu mai era încadrat în muncă, încetându-i calitatea de angajat la data de 31 ianuarie 1995, cu 2 ani şi 8 luni înainte de arestare. De asemenea, încarcerarea a avut loc la data de 11 aprilie 2000, după ce încetaseră raporturilor de muncă la 31 martie 2000. Deşi instanţa de apel a pus în vedere, la mai multe termene, reclamantului să depusă la dosar copie a deciziei angajatorului privind încetarea raporturilor de muncă (pentru a se verifica dacă aceasta s-a datorat împrejurării că reclamantul urma să fie încarcerat sau dimpotrivă, încetarea raporturilor de muncă a fost determinată de alte cauze, independente de perspectiva încarcerării), reclamantul nu a înţeles să administreze această probă.
Ca atare, instanţa de apel a apreciat că nu există legătură de cauzalitate între faptul arestării/încarcerării şi veniturile salariale nerealizate de reclamant, după cum nu poate fi reţinut nici prejudiciul ce se susţine că se datorează cheltuielilor pentru întreţinerea familiei (în condiţiile în care reclamantul nu a dovedit că încetarea calităţii de angajat şi, implicit, a întreţinerii materiale pe care o asigura familiei, s-a datorat arestării).
Reclamantul nu a depus nici în faza apelului înscrisuri din care să rezulte cheltuielile suplimentare efectuate pentru propria întreţinere în timpul detenţie. De asemenea, nu s-au depus înscrisuri privind pretinsele cheltuieli cu asigurarea apărării în timpul procesului penal. Contractul de împrumut autentificat sub nr. 666 din 10 mai 2006 depus la dosar de reclamant (filele 164-165 dosar apel) face doar dovada că reclamantul şi soţia sa au împrumutat în anul 2006 o anumită sumă de bani (10.000 euro) de la o persoană fizică, însă actul respectiv nu dovedeşte scopul împrumutului şi nici nu se face dovada destinaţiei pe care a primit-o ulterior suma împrumutată. De asemenea, înscrisurile intitulate „Chitanţă" de la filele 158-160 din dosarul de apel, în temeiul cărora reclamantul pretinde că soţia sa ar fi împrumutat diferite sume de bani de la persoane fizice pentru a suporta cheltuielile cu apărarea, întreţinerea şi îngrijirea medicală a soţului arestat, nu pot fi luate în considerare, deoarece nu au dată certă. Potrivit prevederilor art. 1182 C. civ., în lipsa datei certe, aceste înscrisuri nu pot face dovada în contra pârâtului, care are calitatea de terţ faţă de pretinsele convenţii de împrumut.
În raport de cele reţinute anterior, instanţa de apel a constatat că în mod corect prima instanţă a respins cererea privind daunele materiale, ca nedovedită.
În situaţia daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă, în bani, a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere, raportat la elementele de fapt.
La stabilirea cuantumului daunelor morale pentru prejudiciul suferit, ce constă, generic, în atingerea adusă valorilor ce definesc personalitatea umană, se au în vedere consecinţele negative, suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant.
În această situaţie, stabilirea cuantumului despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea daunelor morale, în lipsa unor criterii obiective, se face cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Prin raportare la datele concrete ale cauzei, cu respectarea principiului evocat, instanţa de apel a considerat că întinderea despăgubirilor acordate de prima instanţă pentru repararea daunelor morale, faţă de perioada arestării/încarcerării nelegale a reclamantului, de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnităţii şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate persoanei, este excesivă.
Nu este contestat faptul că arestarea şi încarcerarea pe nedrept a reclamantului a fost susceptibilă să-i producă suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea acestuia, i-a vătămat creditul moral, poziţia socială, criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamant. De asemenea, este incontestabil că familia reclamantului a suferit ca urmare a arestării şi încarcerării acestuia, fiind lipsită de sprijinul moral şi de prezenţa reclamantului.
Cu toate acestea, instanţa de apel a constatat că reclamantul a mai suferit o condamnare de 18 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de omor (aspect necontestat de reclamant pe parcursul procesului).
Susţinerea reclamantului în sensul că acest aspect nu ar trebui să prezinte relevanţă în economia cauzei şi că, mai mult, ar constitui un caz de discriminare, nu poate fi primită. Discriminarea presupune, în esenţă, ca persoane aflate în situaţii identice să fie tratate în mod diferit, fără nicio justificare obiectivă. Or, reclamantul nu se găseşte într-o situaţie identică celei în care s-ar găsi o persoană cu un profil moral impecabil, care ar fi arestată sau condamnată pe nedrept şi căreia acest fapt i-ar produce un prejudiciu de imagine cu mult mai intens şi profund.
De asemenea, faţă de raportul de expertiză medico-legală, ale cărei concluzii au fost expuse anterior, nu se poate reţine, ca element al prejudiciului moral, suferinţa fizică datorată unor boli dobândite în timpul detenţiei, sau agravării datorită condiţiilor de detenţie a unor boli preexistente. Ceea ce se poate reţine însă, este faptul că, pe fondul bolilor de care suferea reclamantul, condiţiile de detenţie au fost mai greu de suportat, ceea ce a creat un prejudiciu moral suplimentar, pe lângă cel datorat lezării demnităţii şi onoarei.
Având în vedere valorile afectate prin arestarea/încarcerarea nelegală a reclamantului şi intensitatea atingerii aduse acestor valori, instanţa de apel a apreciat că suma de 30.000 lei constituie o sumă suficientă care să asigure repararea prejudiciului moral suferit, fiind de natură a oferi reclamantului o satisfacţie echitabilă pentru suferinţa îndurată în perioada arestării şi încarcerării.
În ceea ce priveşte susţinerea reclamantului referitoare la reţinerea greşită, de către prima instanţă, a prevederilor art. 504 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că, în realitate, este vorba despre o simplă eroare materială, care nu afectează legalitatea sau temeinicia sentinţei apelate.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantul A.G. şi pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
Reclamantul A.G. critică cuantumul daunelor morale acordate, despre care arată că este necorespunzător faţă de suferinţele psihice şi fizice suferite în timpul detenţiei, precum şi faţă de perioada îndelungată de timp cât a fost privat de libertate, respectiv, 439 de zile, pentru o faptă pentru care nu a fost găsit vinovat.
Mai arată că, deşi în cuantificarea daunelor morale nu există criterii fixe, instanţa de apel nu a avut în vedere circumstanţele reale ale cauzei, şi anume, consecinţele nefaste asupra vieţii de familie, supunerea oprobiului public inerent unui proces penal, durata procesului, afectarea negativă a imaginii reclamantului prin mediatizarea sistematică a dosarului penal în care acesta a avut calitatea de inculpat, degradarea stării de sănătate ca urmare a condiţiilor de detenţie, traumele morale suferite, sens în care nu au fost avute în vedere declaraţiile de martori şi raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză.
Având în vedere că reclamantul era cunoscut cu antecedente penale, existând, deci, o dificultate de integrare socială anterioară, condamnarea nedreaptă şi detenţia au fost cu atât mai traumatizante.
Reclamantul critică şi neacordarea daunelor materiale, despre care arată că sunt pe deplin justificate şi dovedite, în sensul că familia sa a făcut cheltuieli cu pachetele trimise în perioada detenţiei conţinând alimente, medicamente, etc, iar soţia sa a făcut deplasări repetate şi costisitoare, existând la dosarul cauzei înscrisuri din care rezultă cuantumul acestor sume, respectiv, chitanţe şi contracte de împrumut.
Mai arată că la data privării de libertate pe nedrept, era integrat în muncă, avea carte de muncă şi avea un loc de muncă stabil, cu un venit salarial constant, astfel încât condamnarea nedreaptă şi detenţia au fost de natură a crea prejudicii ireparabile.
Pârâtul Statul Român, prin M.F.P., arată că daunele morale au un cuantum exagerat de mare raportat la profilul moral al reclamantului(recidivist în condiţiile prevăzute de art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)), la faptul că soluţia de achitare reprezintă prin ea însăşi o reparaţie morală, că reclamantul nu a dovedit nicio împrejurare din cele susţinute în acţiune privind afectarea, în mod negativ, a stării de sănătate, a relaţiilor sociale şi familiale, iar percepţia publică şi gradul de adaptare socială reprezintă stări emoţionale ce nu pot fi avute în vedere în cuantificarea prejudiciului.
Mai arată că argumentele instanţei de apel în dimensionarea prejudiciului sunt de ordin general şi nu justifică suma acordată.
Recursurile vor fi respinse, ca nefondate, în considerarea următoarelor argumente comune:
Potrivit art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).
Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi ale art. 20 din Constituţia României.
Or, dreptul la libertate şi siguranţă este garantat de art. 5 din Convenţie, care în paragr. 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiaşi articol.
În speţa supusă analizei s-a constatat că reclamantul a avut calitatea de inculpat într-un proces penal finalizat printr-o hotărâre de achitare ce a statuat că fapta nu a fost săvârşită de acesta şi pe parcursul căruia a fost supus unor măsuri restrictive a căror existenţă şi întindere a fost dovedită prin probatoriile administrate în cauză, astfel încât este evident că situaţia sa se circumscrie sferei de reglementare a dispoziţiilor art. 504-506 C. proc. pen.
Criticile aduse deciziei recurate privesc neacordarea daunelor materiale solicitate de către reclamant conform textului legal incident anterior citat, precum şi cuantumul daunelor morale, despre care reclamantul susţine că ar fi prea mic, raportat la gravitatea şi consecinţele măsurilor restrictive luate pe nedrept împotriva sa, iar Statul Român, prin M.F.P., susţine că este prea mare, prin raportare la aceleaşi criterii de evaluare.
Referitor la critica privind neacordarea daunelor materiale din perspectiva modalităţii de interpretare a declaraţiilor martorilor audiaţi, a raportului de expertiză efectuat în cauză şi a înscrisurilor depuse de către reclamant în probaţiune şi apreciate ca atare de instanţă, acesta reprezintă un aspect de interpretare şi evaluare a probatoriilor ce nu poate fi analizat în calea de atac a recursului.
În ceea ce priveşte critica formulată de către ambii recurenţi referitoare la cuantumul daunelor morale, se* constată că nu este fondată.
Astfel, se observă că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. enumera criteriile în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, şi anume: durata privării de libertate suportate, precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate, consecinţe care se analizează în concret, în fiecare speţă dedusă judecăţii.
Cu alte cuvinte, cuantumul despăgubirii pentru prejudiciul moral nu se stabileşte doar în funcţie de aprecierile subiective ale persoanei supuse procedurii judiciare penale, relative la implicaţiile pe care măsurile restrictive penale le-ar fi avut asupra evoluţiei stării de sănătate şi asupra capacităţii ori posibilităţii de a presta activităţi generatoare de venituri materiale.
De aceea, atât instanţele naţionale, cât şi C.E.D.O., atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei relative la tratamentul la care persoana a fost supusă de autorităţile penale şi a consecinţelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viaţa sa particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probatoriile administrate.
Ca atare, în materia daunelor morale, atât jurisprudenţa naţională, cât şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pot furniza judecătorului cauzei doar criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri şi, respectiv, pot evidenţia limitele de apreciere a cuantumului acestora.
Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată de instanţa de apel reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie pentru atingerea adusă onoarei, sănătăţii şi reputaţiei sale prin declanşarea procedurii penale în cadrul căreia s-au dispus măsurile restrictive şi, în final, achitarea sa.
Critica formulată de Statul Român, prin M.F.P., potrivit căreia nu s-ar fî dat eficienţă criteriilor prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. şi a jurisprudenţei C.E.D.O. în cuantificarea daunelor morale, acestea fiind exagerat de mari, urmează a fi înlăturată, întrucât soluţia pronunţată de instanţa de apel este, conform celor anterior arătate, în deplină concordanţă atât cu dispoziţiile legale, cât şi cu soluţiile jurisprudenţiale în materie.
De asemenea, nu se pot reţine argumentele pârâtului privind o eventuală diminuare a cuantumului daunelor morale justificată prin aceea că soluţia achitării, prin ea însăşi, ar reprezenta o modalitate de reparaţie, întrucât hotărârea de achitare nu poate constitui o „reparaţie morală prin ea însăşi", deoarece tocmai soluţia de achitare este ipoteza premisă a normei ce reglementează acordarea de despăgubiri pentru erori judiciare, respectiv, dacă reclamantul nu ar fi fost achitat, nu ar fi îndeplinit condiţiile prevăzute de art. 504-505 C. proc. pen. pentru a promova acţiunea în pretenţii.
Susţinerea conform căreia „cel care pretinde daunele morale trebuie să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale i-au fost afectate prin arestarea ilegală" este eronată, deoarece prejudiciul moral cauzat prin arestarea nelegală (rezultată din hotărârea de achitare) nu trebuie dovedit, întrucât prin măsura respectivă se încalcă unul dintre cele mai importante atribute ale personalităţii umane, dreptul la libertate, ca drept inalienabil al fiinţei umane şi ca valoare primordială într-o societate democratică.
De asemenea, urmează a fi înlăturată critica reclamantului conform căreia daunele morale acordate sunt prea reduse faţă de solicitarea formulată prin cererea introductivă de instanţă, întrucât acestea nu reprezintă preţul plătit pentru suferinţele fizice sau psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparaţie simbolică, stabilită din perspectiva consecinţelor în planul vieţii personale şi sociale, cu reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada restrângerii dreptului său fundamental la libertate.
Declaraţia martorei S.L. despre care recurentul-reclamant susţine că nu a fost analizată de instanţele anterioare a relevat faptul că în perioada în care acesta a fost privat de libertate copiii au rămas în grija exclusivă a soţiei, că reclamantul fusese unicul întreţinător al familiei, că familia acestuia a împrumutat diverse sume de bani de la martoră, că ulterior liberării reclamantul a avut diverse probleme de sănătate, fiind supus unei intervenţii chirurgicale şi că acesta a mai avut o condamnare anterioară.
Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, aceste aspecte au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiilor adoptate în cauză, atât de prima instanţă, cât şi de instanţa de apel, astfel încât nici această critică nu poate fi primită.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul „a avut de suportat şi suferinţe fizice determinate de o serie de afecţiuni medicale, iar familia acestuia a fost lipsită de sprijinul său, fiind întreţinătorul acesteia, dat şi profilul moral al acestuia, care nu se află pentru prima oară într-o astfel de situaţie, inclusiv martora audiată declarând că acesta a mai fost anterior condamnat".
Instanţa de apel a reţinut că „întrucât prin motivele de apel formulate în cauză se critică soluţia în întregime, în această fază procesuală va avea loc devoluţiunea totală a pricinii, situaţie în care instanţa de apel va reanaliza pe fond acţiunea reclamantului, prin prisma probatoriului administrat la fond şi completat în apel", iar faptul că nu a făcut o referire expresă la declaraţia martorei S.L. nu înseamnă că nu a analizat acest mijloc probator, atâta vreme cât, pentru verificarea aspectelor conţinute în această declaraţie, a încuviinţat probatorii suplimentare.
Împrejurarea că instanţa de apel, coroborând probatoriile administrate, a concluzionat într-un sens contrar susţinerilor reclamantului, este rezultatul tocmai al analizării minuţioase a tuturor chestiunilor deduse judecăţii şi materialului probator administrat în susţinerea pretenţiilor formulate.
În speţă nu are relevanţă faptul că „probatoriul valorificat de instanţa de apel pentru stabilirea daunelor materiale nu este unul care să fi fost inadecvat din perspectiva art. 1191 şi art. 1194 C. civ." cum arată reclamantul, întrucât, ceea ce în mod corect s-a reţinut de către această instanţă, a fost împrejurarea că probatoriul administrat nu a fost de natură să dovedească, conform legii, cererea privind daunele materiale.
Criticile reclamantului privind conţinutul raportului de expertiză medico-legală, înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi criteriile de acordare a daunelor morale, reprezintă aspecte ce ţin de modalitatea de interpretare şi evaluare a probatoriilor care nu pot forma obiect al analizei în calea extraordinară de atac a recursului, care vizează exclusiv chestiuni de nelegalitate şi nu de netemeinicie.
Pe de altă parte, acordarea în integralitate a sumei de 2.700.000 lei (astfel cum a fost precizată la termenul din 16 noiembrie 2010), ar înlătura caracterul de „satisfacţie echitabilă" al despăgubirilor stabilite, deturnându-le de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, devenind astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A.G. şi de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 50/ A din 25 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 459/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 411/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
