ICCJ. Decizia nr. 459/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizienr. 459/2012
Dosar nr. 26/108/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 268 din 14 aprilie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea reclamanţilor P.M., I.T., G.A.L., T.M., D.A., B.T. şi B.G., împotriva pârâtului Statul Român, prin M.F.P., şi a obligat pârâtul să plătească despăgubiri cu titlu de daune morale către reclamanţi, după cum urmează: 50.000 euro pentru P.M., 20.000 euro către I.T., 3.000 euro pentru G.A.L., 3.000 euro către T.M., 3.000 euro către D.A., 5.000 euro către B.T. şi 5.000 euro către B.G., respectiv echivalentul în lei al acestor sume, la cursul BNR din ziua plăţii efective.
Din probele administrate în cauză, tribunalul a constatat că reclamanţii sunt fiii (fiicele), respectiv, nepoţii defuncţilor I.A. şi I.M., alături de reclamantul I.T., care au fost dislocaţi din localitatea de domiciliu şi deportaţi în Bărăgan, în localitatea Valea Seacă, în perioada 3 august 1949 - 10 iulie 1956, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Această măsură a fost dispusă, aşa cum rezultă din Raportul din data de 15 octombrie 1954 al M.I. - Secţia raională Ineu, ca urmare a unei rebeliuni a ţăranilor înstăriţi din localitatea Berechiu, comuna Apateu.
Deportaţii au trăit în condiţii extrem de severe, suferind permanent de foame, de frig şi de muncile epuizante la care au fost supuşi, defuncta I.M. decedând în anul 1954, la vârsta de doar 47 de ani, ca urmare a unei boli de ficat contractate în timpul deportării.
La întoarcerea în localitatea natală, familia nu a mai reuşit să recupereze nimic din bunurile confiscate la plecare, tatăl şi bunicul reclamanţilor fiind nevoiţi să muncească ca zilieri pentru a putea supravieţui.
În urma deportării, familia reclamanţilor a lăsat în urmă 15 ha de teren agricol, 2 boi, 2 viţei, 2 viţele, 24 de porci, 20 de oi, 120 de gâşte, utilaje agricole, car, căruţă, plug, grapă, semănătoare, prăsitoare, două case mobilate corespunzător precum şi îmbrăcăminte.
Autorii reclamanţilor au decedat în anul 1954, respectiv, în anul 1987, şi nu au beneficiat de măsuri reparatorii în baza D.L. 118/1990, în schimb reclamanţii P.M. şi I.T. beneficiază de o astfel de compensaţie lunară, din anul 1990 şi până în prezent.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanţii P. şi I.T. erau copii şi au fost deportaţi împreună cu părinţii lor, suferind în mod direct condiţiile dure ale deportării, iar la întoarcere nu au putut continua cursurile şcolare, întrerupte pe perioada dislocării, familia fiind permanent urmărită de Securitate şi Miliţie.
În acest context, tribunalul a reţinut că împotriva acestor doi reclamanţi precum şi a părinţilor tuturor celorlalţi reclamanţi a fost impusă o măsură administrativă cu caracter politic, fiind aplicabile disp. art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 întrucât prin măsura aplicată acestora s-a cauzat tuturor reclamanţilor un prejudiciu nepatrimonial, care a constat în consecinţele dăunătoare din perspectiva relaţiilor sociale ale acestora, fiindu-le afectate şi onoarea şi reputaţia, aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, din perspectiva relaţiilor cu prietenii şi alţi apropiaţi, iar aceste vătămări îşi găsesc expresia în durerea morală încercată de victime.
Tribunalul a concluzionat că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 C. civ. şi art. 52 alin. (3) din Constituţie şi astfel, se impune repararea prejudiciului de către Statul Român, cu scopul de a înlătura consecinţele dăunătoare şi repunerea, pe cât posibil, în situaţia anterioară.
Sub aspectul cuantificării sumei, tribunalul a reţinut că recunoaşterea dreptului la despăgubire nu poate fi explicat decât prin voinţa Statului de a oferi o satisfacţie care să aibă o corespondenţă reală cu prejudiciul, urmând a fi pus accentul pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei, aşa cum a statuat constant, atât jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar din această perspectivă, sumele stabilite în euro pentru fiecare dintre reclamanţi reprezintă o compensaţie justă, echitabilă şi rezonabilă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât pârâtul Statul Român, prin M.F.P., cât şi reclamanţii P.M., I.T., G.A.L., T.M., D.A., B.T. şi B.G.
Prin Decizia civilă nr. 193/ A din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara a respins apelul reclamanţilor, a admis apelul pârâtului şi a respins acţiunea, reţinând că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Statul Român, prin M.F.P., şi, în consecinţă, s-a constatat că prevederile art 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu modificările şi completările ulterioare, sunt neconstituţionale.
Astfel, având în vedere că Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituţionale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispoziţiile Constituţiei, rezultă că aceste prevederi şi-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate şi că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate.
Această soluţie se impune, chiar dacă cauza se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii P.M., I.T., G.A.L., T.M., D.A., B.T. şi B.G.
Reclamanta P.M. a arătat că în mod greşit instanţa de apel a respins în totalitate acţiunea, aceasta putând fi admisă parţial, sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative abuzive.
Reclamanta a mai arătat că în mod greşit s-a constatat incidenţa în cauză a deciziei Curţii Constituţionale evocate de instanţa de apel, care nu are nici o înrâurire asupra prezentei cauze.
Legea nr. 221/2009 s-a aplicat neunitar, în sensul că în temeiul unor raţiuni ce au ţinut strict de celeritatea soluţionării cauzelor, unele dintre acestea au fost rezolvate favorabil, iar în altele pretenţiile legitime au fost respinse, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului egalităţii de tratament juridic.
Reclamanţii I.T., G.A.L., T.M., D.A., B.T. şi B.G. au arătat că, raportat la dispoziţiile C.E.D.O. privind procesul echitabil, soluţia instanţei de apel este nelegală, nefiind respectat principiul egalităţii părţilor în procesul civil, încălcare manifestată prin aceea că cererile întemeiate pe Legea nr. 221/2009 au fost soluţionate în mod diferit, doar în funcţie de celeritatea proceselor.
Reclamanţii au mai arătat că aplicarea în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, care a fost pronunţată la o dată ulterioară pronunţării hotărârii judecătoreşti, conduce la încălcarea pactelor şi tratatelor privind drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, iar Decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală şi sub aspectul cuantumului daunelor morale acordate.
Recursurile urmează a fi respinse, ca nefondate, pentru următoarele considerente comune:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstitutional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar 11 apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Criticile reclamanţilor privind încălcarea principiului nediscriminării, respectiv a principiului egalităţii de tratament în faţa legii, nu pot fi primite, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile, de genul celor expuse în considerentele anterioare.
În ceea ce priveşte critica formulată de către recurenta-reclamantă P.M., conform căreia acţiunea ar fi trebuit admisă fie şi parţial, sub aspectul constatării caracterului politic al măsurii administrative, aceasta reprezintă o critică omisso medio, ce nu poate fi analizată în prezenta cale de atac, atâta vreme cât apelul acestei reclamante a vizat exclusiv cuantumul daunelor morale astfel cum au fost acordate de către instanţa de fond, nici ea şi nici ceilalţi reclamanţi necriticând soluţia primei instanţe cu privire la acest capăt de cerere.
Respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune nu numai ca părţile să le exercite în ordinea instituită de legiuitor, partea care nu a declarat apel neputând declara recurs, dar şi faptul că partea care a declarat apel, dar nu a formulat o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinţei primei instanţe, nu o poate formula pentru prima oară în recurs.
Pentru argumentele arătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii P.M. şi de I.T., G.A.L., T.M., D.A., B.T., B.G. împotriva Deciziei nr. 193/ A din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 460/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 457/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
