ICCJ. Decizia nr. 411/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 411/2012
Dosar nr. 2250/99/2010
Şedinţa publică din 26 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 18 martie 2010 la Tribunalul Iaşi reclamanţii T.R. şi T.S. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin M.F.P. solicitând obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 500.000 lei pentru fiecare şi a daunelor materiale reprezentând ajutorul material de care au fost lezaţi în perioada în care tatăl lor a fost arestat fiind minori.
În drept au invocat dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În fapt reclamanţii au arătat că tatăl lor T.N. a fost arestat la data de 6 septembrie 1958 şi a fost judecat şi condamnat în baza art. 209 alin. (1) C. pen. prin sentinţa penală nr. 646 din 18 decembrie 1958 a Tribunalului Militar Constanţa. A fost eliberat la data de 1 august 1964 potrivit biletului de eliberare nr. 59/60/1964.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1832 din 22 septembrie 2010, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, pârâtul fiind obligat să plătească reclamanţilor câte 2500 euro pentru fiecare, în echivalent în lei la data plăţii cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, fiind respinsă cererea privind acordarea daunelor materiale.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 646 pronunţată de Tribunalul Militar Constanţa la data de 18 decembrie 1958 T.N. a fost condamnat la 17 ani muncă silnică şi 6 ani degradare civilă pentru crima de uneltire contra ordinii sociale prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 1 C. pen. Recursul declarat inclusiv de T.N. a fost respins prin Decizia nr. 294 din 4 februarie 1959 pronunţată de Tribunalul Militar al Regiunii a II Militară Bucureşti. T.N. a fost eliberat la data de 1 august 1964 astfel cum rezultă din biletul de eliberare nr. 59/60 din anul 1964.
Reclamanta T.S. a dovedit capacitatea şi vocaţia succesorală la moştenirea decujusului T.N., în calitatea sa de descendent de gr. I al acestuia.
Reclamantul T.R. nu a depus la dosar acte de stare civilă sau certificat de moştenitor care să-i ateste chemarea la succesiunea decujusului T.N., însă s-au avut în vedere susţinerile ambilor reclamanţi precum şi interesul exclusiv personal al reclamantei T.S. de a-i nega calitatea celuilalt reclamant şi s-a reţinut că şi reclamantul T.R. este descendent de gr. I al decujusului T.N.
Ca atare s-a reţinut că moştenitori ai condamnatului T.N., fiul lui R. şi al S. sunt reclamanţii din prezenta cauză T.R. şi T.S.
Condamnarea suferită de autorul reclamanţilor constituie de drept condamnare politică, caracter ce rezultă din enumerarea legiuitorului din cuprinsul art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar reclamanţii beneficiază de dispoziţiile art. 5 din acelaşi act normativ.
Apreciind consecinţele negative ale condamnării şi implicaţiile acestora în viaţa persoanelor vătămate, instanţa a acordat reclamanţilor câte 2.500 euro pentru fiecare echivalent în lei la data plăţii cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Cererea reclamanţilor de acordare a daunelor materiale a fost respinsă nefiind întrunite cerinţele dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 (acordarea de despăgubiri se poate dispune atunci când acestea reprezintă echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative), deoarece reclamanţii au solicitat acordarea de daune materiale motivat de privarea lor de întreţinerea ce li s-ar fi cuvenit din partea tatălui lor în perioada minorităţii precum şi de veniturile pe care le-ar fi realizat dacă li s-ar fi permis continuarea studiilor.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii T.R. şi T.S. şi pârâtul Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a judeţului Iaşi.
Prin apelul promovat, reclamanţii au criticat hotărârea atacată ca fiind netemeinică şi nelegală, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii în sensul acordării despăgubirilor la suma de câte 500.000 lei.
S-a mai susţinut că Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010 prin care a fost declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu au efect juridic în cauza de faţă deoarece deciziile Curţii Constituţionale sunt pronunţate ulterior hotărârii instanţei de fond, pronunţată în conformitate cu legea în vigoare ce prevedea posibilitatea acordării de despăgubiri. S-a invocat şi jurisprudenţă C.E.D.O.
Statul Român prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. a judeţului Iaşi a criticat hotărârea atacată ca fiind nelegală deoarece instanţa de fond la stabilirea cuantumului daunelor morale acordate reclamanţilor nu a ţinut seama de împrejurarea dacă autorul lor a beneficiat sau nu de măsuri reparatorii în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.
Au fost invocate Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 precum şi nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
S-a invocat jurisprudenţă C.E.D.O.
Prin Decizia nr. 14 din 2 februarie 2011 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul pârâtului şi a respins apelul reclamanţilor, a schimbat sentinţa în parte în sensul că a respins acţiunea. A păstrat dispoziţiile cu privire la respingerea cererii reclamanţilor de acordare a daunelor materiale.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa a reţinut că acţiunea reclamanţilor a avut ca temei de drept dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a României a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I C. proc. civ. sunt neconstituţionale.
Pentru a statua astfel, Curtea Constituţională a reţinut că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative.
Or, aceste dispoziţii, având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile.
Potrivit art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei.
Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
Decizia Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, astfel că cererea de chemare în judecată nu mai are fundamentare legală, câtă vreme prevederile legale pe care se întemeiază şi-au încetat existenţa după expirarea termenului de 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale în M. Of. al României ca urmare a necorelării lor cu dispoziţiile Constituţiei de către Parlament.
Este adevărat ca deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor şi că, în prezenta cauză, Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a intervenit după pronunţarea sentinţei apelate, însă reclamanţii nu dobândiseră o speranţă legitimă în acordarea daunelor morale deoarece, potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., - cauza Slavov contra Bulgariei- „dispoziţia de lege referitoare la obţinerea compensaţiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operaţiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituţionalitate al acesteia".
Ca atare, la data pronunţării în apel a instanţei, articolul 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai producea efecte juridice pe baza cărora s-a născut dreptul reclamanţilor din prezentul litigiu.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Din analiza criticilor se constată că nu au fost dezvoltate critici încadrabile în conţinutul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cu referire la criticile încadrabile în conţinutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susţinut că Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se aplică în speţă deoarece cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 18 martie 2010, anterior datei.
Speţa de faţă nu e similară cu practica C.E.D.O. invocată de instanţa de apel.
Reclamanţii aveau la data publicării Deciziei nr. 1358/2010 o hotărâre pronunţată de instanţa de fond, o speranţă legitimă în obţinerea despăgubirilor.
Decizia curţii de apel nu a analizat motivele de apel ale reclamanţilor şi a admis apelul pârâtului, apreciind incorect că nu se mai impunea analiza criticilor în raport de primordialitatea aplicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
La data la care a fost introdusă acţiunea dispoziţiile constatate neconstituţionale erau în vigoare, drepturile reclamanţilor trebuie apreciate potrivit normelor legale în vigoare la data introducerii acţiunii.
Instanţa de fond în mod greşit a apreciat cu privire la cuantumul despăgubirilor.
În cauză chiar dacă s-ar considera că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi-a încetat complet aplicabilitatea, sunt incidente normele de drept comun respectiv art. 998 C. civ. şi art. 504 şi urm.C. proc. pen. Recursul nu este fondat.
Prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În consecinţă, aceste dispoziţii nu mai produc efecte juridice, ceea ce determină inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor.
În acest context se constată ca în mod corect instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 31 şi 147 alin. (1) şi alin. (4) din Constituţia României.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat cât şi în art. 31 se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.
Faţa de aceste dispoziţii, în funcţie de care declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, produce efecte pentru viitor şi erga omnes s-a pus problema dacă ele se aplică şi acţiunilor în curs.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, care a statuat că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
În speţă, la data publicării în M. Of. Partea I nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu se pronunţase Decizia din faza procesuală a apelului, cauza fiind soluţionată definitiv de Curtea de Apel Iaşi la data 2 februarie 2011.
Prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării sale cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a realizat un control de constituţionalitate a posteriori, dându-se eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic.
Nu se poate spune că acţiunea, fiind promovată la un moment când era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 s-ar presupune că efectele acestui text de lege se întind pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, deoarece nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit acutm.
În speţă, înainte de definitivarea litigiului, s-a creat un nou cadru normativ prin declararea neconstituţionalităţii textului de lege invocat în cererea de chemare în judecată.
În acest context urmează a se constata că ne aflăm într-o situaţie juridică de natură legală, căreia i se aplică legea nouă şi nu într-o situaţie juridică voluntară, care rămâne supusă, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi formă legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere, dar şi în acest caz numai dacă situaţiile juridice voluntare sunt supuse unor norme supletive.
Aşa fiind, faţă de caracterul imperativ, de ordine publică al dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, aplicarea generală şi obligatorie a deciziei Curţii Constituţionale nu poate fi tăgăduită, deoarece ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce nu este posibil faţă de dispoziţiile Constituţiei României.
Concluzionând, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, ceea ce nu este cazul în situaţia dată.
Neexistând o soluţie definitivă, reclamanţii nu au un drept definitiv câştigat, motiv pentru care nu sunt titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Constatarea neconstituţionalităţii textului de lege pe care reclamanţii şi-au întemeiat cererea de chemare în judecată nu aduce atingere unui proces echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate cu respectarea preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Faţă de cele ce preced nu pot fi primite criticile constând în neanalizarea motivelor invocate în cele două apeluri, deoarece analiza lor nu putea duce la o altă soluţie decât cea pronunţată, faţă de inexistenţa temeiului juridic al acţiunii prin declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Critica prin care se invocă faptul că D.G.F.P. Iaşi a semnat apelul Statului român reprezentat de M.F.P. şi ca mandatar, fără ca mandatul să fie ataşat, fiind invocată omisso medio, direct în recurs, nu poate fi analizată, deoarece nu a constituit obiect al motivelor de apel îndreptate împotriva sentinţei primei instanţe.
De asemenea nu poate fi primită critica potrivit căreia în lipsa temeiului juridic reglementat de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 devin incidente normele de drept comun respectiv art. 998 C. civ. şi art. 504 şi urm. C. proc. pen., câtă vreme Legea nr. 221/2009 este o lege specială, iar reclamanţii şi-au întemeiat în drept acţiunea pe această lege specială.
În fine, nu poate fi primită nici critica referitoare la valoarea cuantumului daunelor stabilite de prima instanţă, atâta vreme cât art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu mai produce efecte ca urmare a declarării neconstituţionalităţii prin Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale.
Faţă de cele ce preced recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii T.R. şi T.S. împotriva Deciziei civile nr. 14 din 2 februarie 2011 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 457/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 404/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
