ICCJ. Decizia nr. 583/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 583/2012
Dosar nr. 9492/118/2009
Şedinţa publică din 2 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 17 septembrie 2009 sub nr. 9492/118/2009 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii P.G., M.G. şi G.I. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul la plata sumei de 1.000.000 euro, în echivalentul în lei la cursul BNR de la data efectuării plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl acestora, P.D., precum şi de familia acestuia, ca urmare a persecutărilor politice la care au fost supuşi de regimul comunist din România.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că sunt fiii lui P.D., care a fost condamnat politic pentru crima de uneltire împotriva ordinii sociale potrivit art. 209 C. pen., că acesta a executat 13 ani, 6 luni şi 7 zile din pedeapsa la care a fost condamnat, iar odată cu aplicarea pedepsei s-a dispus şi degradarea civică a autorului reclamanţilor, precum şi confiscarea totală a averii.
În drept, reclamanţii s-au prevalat de dispoziţiile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
La data de 13 noiembrie 2009 P.A., S.M. şi A.Z. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând obligarea pârâtului la despăgubiri morale – echivalentul în lei al sumei de 333.000 euro, susţinând că sunt nepoţii autorului P.D., iar efectele condamnării s-au răsfrânt şi asupra lor, întrucât mama acestora a fost nevoită să trăiască la limita subzistenţei, asigurând şi întreţinerea celorlalţi fraţi.
Prin sentinţa civilă nr. 1360 din 21 decembrie 2009 a Tribunalului Constanţa s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.G., M.G. şi G.I. şi cererea de intervenţie formulată de intervenienţii în interes propriu P.A., S.M. şi A.Z., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., şi a fost obligat pârâtul în favoarea reclamanţilor la plata sumei reprezentând echivalentul în lei a 120.000 euro la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri, precum şi la plata sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantului P.G.
Prin încheierea din 29 martie 2010 a Tribunalului Constanţa, secţia civilă, pronunţată în Dosarul nr. 9492/118/2009 a fost lămurit dispozitivul sentinţei civile nr. 1360 din 21 decembrie 2009, în sensul că obligaţia de plată a pârâtului este stabilită atât în favoarea reclamanţilor din cererea principală, cât şi în favoarea reclamanţilor din cererea de intervenţie în interes propriu.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 92/ C din 14 februarie 2011, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor şi cererea de intervenţie, ca nefondate. Au fost respinse apelurile reclamanţilor şi intervenienţilor declarate împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel, evaluând şi consecinţele declarării pe parcursul procesului a neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a reţinut că rolul acestei legi a fost acela de a acoperi acele situaţii în care compensaţia deja acordată celor definiţi prin lege ca fiind victime nu a putut fi privită ca o satisfacţie suficientă în raport de interesul public actual în atenuarea efectelor vechiului regim, ori nu s-a putut oferi o asemenea compensaţie prin actele normative deja în vigoare. Nici la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi nici după modificarea adusă prin O.U.G nr. 62/2010 legiuitorul nu putea avea în vedere ca prin dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) să se instituie un cadru extins şi excesiv al compensaţiilor pentru prejudiciul moral prezumat a fi adus tuturor persoanelor care au trăit sub regimul politic anterior, o asemenea viziune neregăsindu-se de altfel în Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/(1996).
În egală măsură, această perspectivă a fost înlăturată prin mecanismul de control al constituţionalităţii normelor, Curtea Constituţională arătând că asumându-şi obligaţia atenuării prejudiciului moral suferit de persoanele persecutate în perioada comunistă, statul a urmărit nu atât repararea lui prin repunerea victimei într-o situaţie similară cu cea avută anterior (ceea ce este de altfel imposibil), ci doar acordarea unei satisfacţii prin recunoaşterea şi condamnarea măsurii contrare drepturilor omului. Curtea a reamintit că în condiţiile în care în legislaţia română existau deja o serie de acte normative cu caracter reparatoriu, prin care s-au stabilit acestor persoane vătămate drepturi compensatorii de natură materială, stabilirea unor despăgubiri suplimentare pentru daune morale nu rezultă dintr-o obligaţie impusă statului în a le acorda, ci din intenţia de a le complini pe cele materiale deja acordate (element apreciat însă de către Curtea Constituţională ca fiind incompatibil cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală).
În considerarea acestor argumente, instanţa de apel a constatat că nu se va putea susţine că situaţia declarării neconstituţionalităţii textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, precum şi a modificărilor aduse prin art. 1 şi 2 din OUG nr. 62/2010 prin Deciziile nr. 1358/2010 şi 1354/2010 ale Curţii Constituţionale, au lipsit de temei juridic un asemenea demers, întrucât normele speciale în domeniu (Decretul-Lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun, prevederile speciale doar completând, prin voinţa legiuitorului, cadrul general de reglementare, însă trebuie analizată îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii statului, în limitele conferite de lege.
Pe de altă parte, lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanţei, or, în speţă, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special care a complinit în sensul arătat cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunţat.
S-a apreciat că înlăturarea unei norme cu caracter special în procedura controlului conformităţii ei cu legea fundamentală, realizată de Curtea Constituţională, nu creează în acest caz un vid legislativ, ci deschide posibilitatea analizării – în conformitate cu prevederile legale în vigoare – dacă persoana pretins vătămată prin condamnarea şi/sau măsurile administrative cu caracter politic luate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este îndrituită să obţină şi alte compensaţii decât cele acordate pe dreptul comun.
Eliminarea unei norme prin controlul constituţionalităţii nu echivalează cu modificarea textului legal prin intervenţia legiuitorului, Curtea reţinând sub acest aspect că dispoziţia din lege referitoare la obţinerea compensaţiilor nu a fost anulată prin abrogarea ei de către legiuitor – neputându-se invoca aşadar o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfăşurării procesului declanşat de reclamantă – ea încetându-şi efectul ca rezultat al unei operaţiuni normale, realizate pe calea exercitării controlului de constituţionalitate. Soluţia este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Slavov ş.a. contra Bulgariei, Hotărârea din 2 decembrie 2008, Cauza Slvenko contra Letoniei; Hotărârea din 9 octombrie 2003; Cauza Andrejeva contra Letoniei, Hotărârea din 18 februarie 2009), instanţa de contencios european reţinând că art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie nu garantează dreptul de a dobândi un bun, statul dispunând de o marjă de apreciere în reglementarea mijloacelor şi proporţiei în care urmează a se asigura repararea prejudiciilor produse cetăţenilor săi de un regim politic totalitar anterior, iar pe de altă parte este necesar ca repararea acestor prejudicii să se realizeze în aşa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăţi (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova şi Pinc contra Cehiei).
Toate aceste considerente conduc spre concluzia că, într-un asemenea litigiu, răspunderea statului român pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condiţiile răspunderii instituite prin art. 998 şi 999 C. civ. şi cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparaţii, asigurarea proporţionalităţii şi echităţii în acordarea acestor compensaţii şi nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reţinute de astfel prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale.
În speţă, reclamanţii au invocat producerea unui prejudiciu de ordin moral ca urmare a condamnării politice a tatălui şi bunicului lor P.D., care după o condamnare de 16 ani muncă silnică şi 6 ani de degradare civică şi o executare efectivă de cca. 14 ani, a fost graţiat conform Decretului nr. 310 din 16 iunie 1964, fiind pus în libertate la 22 iunie 1964; P.D. a decedat la 07 septembrie 1994.
Însă, instanţa de apel a arătat că situaţia descrisă nu deschide de plano, din perspectiva dreptului comun, succesorilor legali dreptul de a pretinde daune morale pentru suferinţele tatălui/bunicului lor, pentru că în acord cu principiile de proporţionalitate, echitate şi rezonabilitate care trebuie să guverneze răspunderea civilă delictuală şi la care s-a referit şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, acordarea posibilităţii moştenitorilor de gradul I şi II de a beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suportat de antecesorii săi prin persecuţiile regimului comunist reprezintă o îndepărtare a legiuitorului de la principiul echităţii, întrucât aceste persoane reclamante nu pot invoca aceeaşi îndrituire la astfel de despăgubiri ca şi cei supuşi măsurilor represive.
În concret, Curtea Constituţională a stabilit că legiuitorul putea să stabilească măsuri reparatorii pentru prejudiciul moral, în acord cu scopul şi legitimitatea lor, dar doar pentru cei efectiv vătămaţi de condamnarea cu caracter politic, compensaţiile urmând a fi acordate în echitate, iar nu cu nesocotirea valorii supreme de dreptate, prin punerea semnului de egalitate între predecesorul supus condamnării şi descendenţii lor până la gradul II, Parlamentului revenindu-i rolul de a stabili cui şi în ce condiţii se pot acorda măsuri reparatorii.
Acordarea daunelor morale este indisolubil legată de vătămarea personală adusă valorilor nepatrimoniale în perioada regimului comunist, actele normative edictate stabilind prin voinţa legiuitorului care anume categorii de persoane pot fi privite ca victime ale sistemului represiv şi, prin urmare, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii – neputându-se prezuma o vătămare colectivă, aplicată in extenso tuturor persoanelor care au trăit experienţa tristă a perioadei comuniste.
Pe de altă parte, faptul că defunctul nu a putut beneficia de despăgubiri în timpul vieţii în cuantumul pretins de reclamanţi şi intervenienţi şi apreciat de aceste părţi ca fiind echitabil (decesul intervenind în anul 1994) nu conferă fiilor şi nepoţilor de fii calea solicitării unor sume după deces, pentru că nu se poate imputa legiuitorului că a înţeles să confere daune morale – după trecerea la un regim democratic – doar celor care puteau să le pretindă în nume propriu.
Măsura reparatorie a vizat, în concepţia legii, nu doar pe cel direct vizat de condamnarea politică, ci şi pe soţul supravieţuitor, apreciat de stat ca fiind la rândul său vătămat, nu şi pe părinţii condamnatului, fraţii ori nepoţii de frate, copiii şi nepoţii contemporani cu cel condamnat, şi în genere orice alte persoane care din punct de vedere succesoral ar putea invoca o vătămare proprie generată de regimul comunist. De aceea apelanţii reclamanţi şi intervenienţi nici nu aveau calitatea de a solicita indemnizaţie ori alte drepturi conferite prin Decretul-lege nr. 118/1990, fiind irelevante declaraţiile notariale date în acest sens.
În speţă, deşi nu s-a făcut dovada obţinerii acestor drepturi, P.D. putea să beneficieze în condiţiile Decretului-Lege nr. 118/1990 de indemnizaţia calculată în raport de numărul anilor de detenţie şi de măsurile adiacente prevăzute de acest act normativ.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanţă în plan patrimonial aceste compensaţii de altă natură conferite prin lege acestei persoane, câtă vreme ele conturează interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurii condamnării politice şi aceasta indiferent dacă beneficiarul a înţeles sau nu să le solicite statului ori să le valorifice efectiv.
În fine, nu poate fi ignorată nici împrejurarea că prin Decizia nr. 874 din 24 mai 2007 i-a fost recunoscută defunctului P.D. calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă conform OUG nr. 214/1999, legiuitorul fiind cel stabileşte în ce condiţii poate fi valorificată în prezent, dar şi potrivit unor eventuale acte normative ulterioare, dreptul astfel recunoscut.
În concluzie, recunoaşterea morală de către stat a implicaţiilor de ordin patrimonial şi nepatrimonial asupra cetăţenilor săi în această perioadă istorică a fost justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri şi a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensaţiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, însă în speţă, copiii şi nepoţii defunctului nu au, în accepţiunea prevederilor legii reparatorii, conforme Constituţiei, calitatea de victime ale măsurii politice luate asupra tatălui/bunicului lor şi nu sunt îndreptăţiţi la acordarea de daune morale pentru situaţia evocată.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii P.G., M.G. şi G.I., precum şi intervenienţii P.A., S.M. şi A.Z., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanţii au arătat că autorul lor şi al intervenienţilor a fost condamnat la pedeapsa de 16 ani închisoare pentru săvârşirea faptei de uneltire contra ordinei sociale comuniste, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 209 C. pen. în vigoare la data pronunţării hotărârii de condamnare.
Au mai arătat că această condamnare a avut un vădit caracter politic, aspect stabilit chiar prin art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009 şi reţinut în mod corect de instanţa de fond.
Prin urmare, recurenţii reclamanţi au susţinut că sunt îndreptăţiţi a fi despăgubiţi pentru suferinţele îndurate de către autorul lor, precizând că acesta nu a beneficiat de alte compensaţii sau facilităţi acordate prin actele normative ce au fost adoptate în scopul reparării prejudiciilor suferite de cei condamnaţi politic.
Totodată, s-a arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut nerelevant în soluţionarea cauzei faptul că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituţionale şi nu mai pot fi aplicate, motivarea soluţiei are la bază motivele reţinute de către Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1462 din 9 noiembrie 2010, care nu se justifică în cauză, deoarece autorul lor nu a beneficiat de niciun fel de compensare pentru prejudiciul moral şi material suferit prin condamnarea politică.
S-a mai susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală şi prin prisma faptului că, prin cererea de apel, pârâtul a formulat critici doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor, or instanţa de apel a respins acţiunea.
Prin recursul lor, intervenienţii în interes propriu au criticat Decizia recurată pentru nelegalitate, susţinând că a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Astfel, au arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut că declararea neconstituţionalităţii art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 nu creează un vid legislativ, cei vătămaţi putând uza de art. 998-999 C. civ., în mod greşit a considerat că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii delictuale în ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor şi a intervenienţilor în interes propriu, pe motiv că nu ar fi suferit vreo vătămare ca urmare a condamnării autorului lor comun, având în vedere că acesta avea dreptul să beneficieze de măsurile reparatorii stabilite de-a lungul timpului prin diferite acte normative.
Recurenţii intervenienţi au susţinut că sunt îndeplinite toate condiţiile, respectiv existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia autorului, că efectele condamnării bunicului lor s-au răsfrânt şi asupra familiei, arătând totodată că însăşi Legea nr. 221/2009 prezumă condamnarea autorului lor ca fiind una ilegală, cu un profund caracter politic.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate de reclamanţi şi de intervenienţii în interes propriu în termenul legal de motivare a recursului prevăzut de art. 303 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele considerente comune:
În primul rând, instanţa nu poate să analizeze pretenţiile reclamanţilor şi ale intervenienţilor în interes propriu din perspectiva art. 998-999 C. civ., aşa cum s-a susţinut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar proceda astfel, ar fi schimbat temeiul juridic al acestor pretenţii, având în vedere că acţiunea şi cererea de intervenţie au fost întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, în raport de care instanţa de fond a analizat pretenţiile deduse judecăţii.
În condiţiile în care reclamanţii şi intervenienţii au invocat corect temeiul juridic al cererii în despăgubiri, ca fiind reprezentat de dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - examinate ca atare în primă instanţă - analizarea pretenţiilor acestora din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 294 alin. (1) teza I-a C. proc. civ., potrivit cărora „În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi".
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică o solicitare a reclamantului/intervenientului principal în sensul examinării cererii sale pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect.
Pe de altă parte, criticile referitoare la respingerea cererii de acordare a daunelor morale, faţă de greşita înlăturare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 urmează a fi analizate din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, decizie publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011.
Problema de drept care se pune în speţă nu este deci cea a îndreptăţirii reclamanţilor şi intervenienţilor la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Se reţine că această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel Decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune, deci, că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor, dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanţii şi intervenienţii în interes propriu nu erau titularii unui bun susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul lor.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurenţi, faţă de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţi şi de intervenienţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii P.G., M.G. şi G.I. şi de intervenienţii P.A., S.M. şi A.Z. împotriva Deciziei nr. 92/ C din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 586/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 463/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
