ICCJ. Decizia nr. 463/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizienr. 463/2012
Dosar nr. 1609/115/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 13 aprilie 2010, reclamanţii H.O., T.R., K.B., H.M. şi O.M., în calitate de moştenitori după defunctul tată H.M., au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin M.F.P., să se constate caracterul politic al măsurii administrative dispuse împotriva autorului lor, conform art. 2 lit. f), art. 3 lit. e) şi art. 5 din Legea nr. 221/2009, să oblige pârâtul la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferinţele suportate în perioada regimului comunist.
Prin sentinţa civilă nr. 1475 din 15 septembrie 2010, Tribunalul Caraş-Severin a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S., luată împotriva tatălui reclamanţilor şi a obligat pârâtul să plătească câte 2.000 euro, pentru fiecare reclamant în parte, echivalent în lei la data efectuării plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că printr-o Decizie a M.A.I., în data de 16 ianuarie 1945, tatăl reclamanţilor a fost ridicat cu forţa de la domiciliul lui din Dognecea şi sub paza armatei române şi rusească a fost strămutat în U.R.S.S. la „munca de reconstruire", transportul efectuându-se în condiţii josnice în trenuri care în mod obişnuit transportau animale.
I s-a citit ordinul de deportare şi a avut timp doar să strângă câteva lucruri ce puteau încăpea într-un bagaj de mână, însă Iară a înţelege motivul pentru care s-a dispus o asemenea măsură. Ulterior a aflat că singura lui vină era faptul că era înstărit, şi mai ales datorită faptului că provenea dintr-o familie de etnie germană.
După mai multe zile de mers a fost coborât din tren în U.R.S.S. unde a fost cazat în lagăr, acolo urmând să fie domiciliul său până la sfârşitul anului 1945.
Toată perioada cât a „locuit" acolo a stat sub pază armată, închis în lagăr împreună cu alte mii de suflete şi a fost obligat să muncească într-o mină.
Condiţiile erau vitrege, nu avea hrană sau apă, hainele erau doar cele de pe el, iar paznicii lagărului îl păzeau cu armele, nu avea voie să vorbească sau să se întâlnească cu alte persoane, iar norma de munca în mină era inumană, cum inumane era tratamentele aplicate de paznicii ruşi.
La întoarcerea acasă, în anul 1945, tatăl lor, a fost afectat psihic, întrucât tot restul vieţii nu a mai vorbit decât despre suferinţele din U.R.S.S. şi despre impactul pe care l-a avut tratamentul de care a „beneficiat" acolo.
Nu a mai putut urma nici cursurile şcolilor, rămânând neşcolarizat, pentru că trebuia să muncească şi să-şi întreţină familia.
Astfel, a fost împiedicat să îşi dezvolte, în condiţii corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp un statut corespunzător aşteptărilor lui.
Privarea de libertate în mişcare a tatălui reclamanţilor a condus la crearea unui prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la liberate, cu consecinţele inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie -precum şi cele care se situează în domeniul afectiv la vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de ei.
Această măsură administrativă luată de organele fostei miliţii sau securităţi nu-şi găseşte temeiul în nici un act normativ al acelor vremuri.
Prin urmare s-a apreciat că reclamanţii se încadrează în dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3, pot, de asemenea, să solicite instanţei de judecată să constate caracterul politic al acestora.
Reclamanţii au dovedit că în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 autorul lor a făcut obiectul unei măsuri administrative de deportare în U.R.S.S., măsură ce i-a creat mari prejudicii.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei deportate trebuie să i se acorde despăgubiri morale, la întinderea cărora s-au avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamanţi, atât pe plan fizic cât şi psihic importanţa valorilor morale lezate, intensitatea cu care reclamanţii şi tatăl lor au perceput consecinţele vătămării.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile.
Prin Decizia civilă nr. 273/ A din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, fără a supune analizei motivele de apel invocate de părţi, examinând hotărârea atacată în raport de conţinutul Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curţii Constituţionale, decizie publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului şi a respins, ca neîntemeiată acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia Curţii Constituţionale arătată s-au declarat neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 229/2009, prevederi ce au constituit temeiul juridic al prezentei acţiuni şi care astfel şi-au încetat efectele juridice.
Inexistenţa temeiului juridic atrage nelegalitatea acţiunii reclamanţilor sub aspectul despăgubirilor morale.
Nu se poate reţine nici că reclamanţii aveau, anterior deciziei Curţii Constituţionale, un „bun" în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului generată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Aveau doar posibilitatea de a-l dobândi printr-o hotărâre judecătorească, pe care însă o puteau pune în executare doar în momentul rămânerii definitive în apel.
În cazul de faţă nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, cauza aflându-se în apel, care are un caracter devolutiv, instanţa fiind îndreptăţită să exercite un control complet asupra temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate.
Faţă de cele reţinute anterior, nu mai prezintă nici o relevanţă şi nu se mai impun a fi analizate criticile aduse de apelanţi hotărârii primei instanţe cu privire la cuantumul despăgubirilor, cu atât mai mult cu cât art. 1 şi art. 2 din OUG nr. 62/2010 au fost de asemenea declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii H.O., T.R., K.B., H.M., O.M., arătând că legea în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată este valabilă pe tot parcursul judecării cauzei, astfel încât Decizia care a declarat neconstitutional textul de lege pe care aceştia şi-au întemeiat pretenţiile nu este aplicabilă în cauză, iar cererea introductivă de instanţă a fost întemeiată inclusiv pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. l la Convenţia Europeană.
Reclamanţii au mai arătat că neacordarea despăgubirilor solicitate încalcă principiul egalităţii în drepturi şi al nediscriminării, iar, în lipsa unor reglementări interne, judecătorul trebuia să facă aplicarea normelor comunitare în materie, care, dealtfel, au fost invocate de către reclamanţi în acţiune, alături şi în completarea dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
Recursul va fi respins pentru următoarele considerente:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstitutional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstitutionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Criticile reclamanţilor axate pe ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
Referitor la noţiunea de „bun", potrivit jurisprudenţei instanţei europene, aceasta poate cuprinde atât „bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin „o speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept.
Intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 a dat naştere unor raporturi juridice în conţinutul cărora intră drepturi de creanţă în favoarea anumitor categorii de persoane, drepturi care sunt însă condiţionale, pentru că ele depind, în existenţa lor juridică, de verificarea, de către instanţă, a calităţii de creditor şi de stabilirea întinderii lor.
Sub acest aspect, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o creanţă de restituire este „o creanţă sub condiţie" atunci când „problema întrunirii condiţiilor legale ar trebui rezolvată în cadrul procedurii judiciare şi administrative promovate". De aceea, „la momentul sesizării jurisdicţiilor interne şi a autorităţilor administrative, această creanţă nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având o valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Primul Protocol" (Cauza Caracas împotriva României - M. Of. al României, Partea I, nr. 189 din 19 martie 2007).
În mod asemănător s-a reţinut într-o altă cauză (Cauza Ionescu şi Mihăilă contra României, Hotărârea din 14 decembrie 2006) că reclamantele s-ar putea prevala doar de o creanţă condiţională, deoarece „problema îndeplinirii condiţiilor legale pentru restituirea imobilului trebuie să fie soluţionată în cadrul procedurii judiciare pe care o demaraseră".
Rezultă că nu este vorba de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecţia art. l din Protocolul nr. l.
În jurisprudentă instanţei europene s-a statuat că „o creanţă nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (Cauza Fernandez-Molina Gonzales ş.a. contra Spaniei, Hotărârea din 18 octombrie 2002).
Rezultă că, în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale, nu se poate vorbi despre existenţa unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. l, astfel încât situaţia existentă în cauză nu se circumscrie dispoziţiilor Convenţiei la care face generic referire reclamantul.
Referitor la noţiunea de „speranţă legitimă", fiind vorba în speţă de un interes patrimonial care aparţine categoriei juridice de creanţă, el nu poate fi privit ca valoare patrimonială susceptibilă de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv, atunci când existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudentă clară şi concordantă a instanţelor naţionale (Cauza Atanasiu ş.a. contra României, paragraful 137).
O asemenea jurisprudentă nu s-a conturat însă până la adoptarea deciziei în interesul legii în discuţie, iar noţiunea de „speranţă legitimă" nu are o bază suficientă în dreptul intern, întrucât norma legală nu ducea, în sine, la dobândirea dreptului, ci era nevoie de verificarea organului jurisdicţional.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat cu putere de lege că drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 17 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurenţii-reclamanţi s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudentei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Pe de altă parte, situaţia autorului reclamanţilor nu se circumscrie domeniului de aplicare al Legii nr. 221/2009 sub mai multe aspecte.
Astfel, perioada de referinţă la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 – 2 decembrie 1989, iar măsura deportării în U.R.S.S. a fost luată, conform probelor administrate în cauză, în ianuarie 1945, deci anterior perioadei expres prevăzută de lege, sub acest aspect nefiind îndeplinită condiţia perioadei la care face trimitere actul normativ arătat.
Deportarea etnicilor germani pe teritoriul fostei U.R.S.S. a reprezentat o strămutare în masă, în această ţară, a unei părţi din populaţia civilă de origine germană capabilă de muncă (bărbaţi de 17-45 ani şi femei de 18-30 de ani) şi a caracterizat toate ţările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial.
Deportarea în forma arătată nu a reprezentat consecinţa unei atitudini ostile regimului comunist, nu a fost generată de o activitate politică în forma prevăzută de Legea nr. 221/2009, ci a avut la bază criterii de apartenenţă etnică, ca fac obiectul unor acte speciale de reparaţie, cum ar fi Decretul lege nr. 118/1990 ori OG nr. 214/1999.
Autorul reclamanţilor a fost deportat pentru că era etnic german, iar nu pentru fapte de contestare a regimului comunist astfel cum impun dispoziţiile art. 3 al Legii nr. 221/2009, iar măsura nu s-a concretizat printr-o decizie a fostei miliţii ori a fostei securităţi a statului totalitarist, astfel cum condiţionează aceeaşi lege, ci prin dispoziţia guvernului fostei Republici Socialiste Federative Sovietice Ruse, sub a cărui autoritate au prestat muncă forţată etnicii germani deportaţi.
Ca atare, chiar în ipoteza în care temeiul juridic al acţiunii nu ar fi fost declarat neconstituţional, pretenţiile reclamanţilor nu s-ar fi încadrat în domeniul de aplicare al legii speciale de reparaţie.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii H.O., T.R., K.B., H.M., O.M. împotriva Deciziei nr. 273/ A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 583/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 460/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
