ICCJ. Decizia nr. 461/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 461/2012
Dosar nr. 1086/108/2010
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2012
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 235 din 1 aprilie 2010, Tribunalul Arad a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul C.C.T. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a obligat pârâtul la plata, către reclamant, a sumei de 150.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa nr. 1137 din 01 noiembrie 1950 a Tribunalului Militar Timişoara, pronunţată în Dosarul nr. 1126/1050, tatăl reclamantului, C.I., a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională şi 3 ani interdicţie corecţională pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, infracţiune prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen. şi art. 157 C. pen., deoarece s-a reţinut că în anul 1947 s-a încadrat în Organizaţia Legionară Subersivă din judeţul Caras, condusă de Popovici Nicolae, zis Ionescu Gheorghe, că în cadrul acestei organizaţii a strâns şi a plătit diferite sume de bani pentru ajutorarea familiilor legionarilor aflaţi în închisoare, că în anul 1948 s-a încadrat în Organizaţia Subersivă Legionară condusă de B.D.V., participând la şedinţe conspirative - într-una din aceste şedinţe punându-se la cale sustragerea dosarelor cu oamenii suspecţi din cadrul Organizaţiei Comunare PMR (PCR) Bozovici şi apoi cu B.T. şi Ş.T. să ia armele din acelaşi sediu; că în anul 1948 ar fi găzduit în locuinţa sa pe fugarul B.D. urmărit de securitate.
Tribunalul a mai reţinut că autorul reclamantului a executat pedeapsa integrală în mai multe penitenciare şi colonii de muncă de la canal, eliberându-se la expirarea pedepsei la 05 aprilie 1955, iar prin condamnarea şi, respectiv, executarea pedepsei de către tatăl său, i s-a cauzat acestuia un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare, neevaluabile în bani, reclamantul fiind împiedicat să-şi continue studiile şi să-şi găsească un loc de muncă, datorită faptului că la dosar se aflau înscrisuri care atestau că tatăl său a fost deţinut politic, de asemenea a influenţat şi relaţiile sociale - onoarea, reputaţia - şi aspecte care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victime.
La stabilirea despăgubirii acordate reclamantului pentru repararea prejudiciului moral, tribunalul a avut în vedere, în afara criteriilor anterior arătate, şi cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situaţii similare, astfel cum au fost conturate de practica judiciară în materie.
Întrucât caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus autorul reclamantului rezultă din însăşi actul normativ în baza căruia acesta a fost încarcerat, prima instanţă a apreciat că nu mai este necesară procedura instituită de art. 4 din acelaşi act normativ mai sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin Decizia civilă nr. 264 din 16 februarie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul pârâtului şi a respins acţiunea, ca neîntemeiată, reţinând că temeiul juridic care a stat la baza admiterii acţiunii reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost desfiinţat prin efectul deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate, recent, în materie, situaţie faţă de care acţiunea reclamantului nu mai poate fi primită.
Această soluţie se impune, chiar dacă dosarul se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituţională a dat naştere unei situaţii juridice legale (obiective), aflată în curs de desfăşurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în faţa instanţei de control judiciar toate problemele de fapt şi de drept dezbătute în prima instanţă, provocând o nouă judecată asupra fondului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs C.C.T., arătând că soluţia instanţei de apel încalcă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1354 din 20 octombrie 2010 în ceea ce priveşte principiul egalităţii şi interzicerii discriminării prevăzut de art. 124 alin. (2) şi art. 16 alin. (1),şi (2) din Constituţie, precum şi în Protocolul nr. 12 art. 1 adiţional la Convenţia Drepturilor Omului.
De asemenea, hotărârea recurată încalcă principiul neretroactivităţii legii înscris în art. 15 alin. (2), Decizia nr. 186/18 noiembrie 1999 a Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat că în lipsa unei legi sau a constatării neconstituţionalităţii unei legi, instanţele pot aplica direct dispoziţiile Convenţiei şi jurisprudenţa CEDO în materie.
Reclamantul a mai arătat că discriminarea consacrată prin Decizia instanţei de apel constă în soluţionarea diferită a unor cauze având ca obiect situaţii identice doar prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale sus-menţionate, în condiţiile în care instanţa avea posibilitatea de a satisface pretenţiile deduse judecăţii prin intermediul dispoziţiilor comunitare în materie, a căror aplicare în dreptul naţional este prioritară.
Recursul urmează a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta:
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textului de lege arătat este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că Decizia Curţii Constituţionale este general obligatorie, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresia unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
Se va face însă distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic care le-a dat naştere.
Rezultă că în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă anterior definitivării lor şi de aceea intrând sub incidenţa noului act normativ.
Este vorba, în ipoteza analizată, despre pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Or, la momentul la care instanţa este chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate, norma juridică nu mai există şi nici nu poate fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011 în interesul legii, prin care s-a statuat că „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează", că „dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii îşi găseşte raţiunea în prezumţia de constituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, „instanţele erau obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficientă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
Criticile reclamantului axate pe ideea priorităţii textelor legale consacrate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în materie nu pot fi reţinute, întrucât soluţia adoptată de instanţa constituţională nu este de natură să încalce nici dreptul la un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului, întrucât în absenţa unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior apariţiei deciziei Curţii Constituţionale nu se poate vorbi despre existenţa unui asemenea bun, şi nici principiul nediscriminării, întrucât dreptul la nediscriminare nu are o existenţă de sine stătătoare, independentă, ci se raportează la ansamblul drepturilor şi libertăţilor reglementate de Convenţie, cunoscând limitări deduse din existenta unor motive obiective şi rezonabile.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a statuat în interesul legii că, drept urmare a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, „dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale a fost publicată în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, iar în speţă Decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 16 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziei respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la efectele consacrării, pe calea controlului de constituţionalitate, a lipsei conformităţii unei prevederi legale cu Constituţia, respectiv, prevalenta reglementărilor internaţionale în dreptul intern consacrată de art. 20 din Constituţie, reprezintă chestiuni ce au fost analizate în cadrul controlului realizat de Curtea Constituţională asupra conformităţii prevederilor art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 cu normele din Constituţie,şi nu sunt de natură să conducă la alte concluzii decât cele deja expuse
Situaţia de dezavantaj sau de discriminare în care recurentul-reclamant s-ar găsi prin nesoluţionarea, în mod definitiv, a cauzei, la momentul pronunţării deciziei de neconstituţionalitate, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, întrucât scopul urmărit este acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate.
Izvorul „discriminării" îl constituie Decizia de neconstituţionalitate şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, ar fi ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.C.T. împotriva deciziei nr. 264 din 16 februarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 465/2012. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 458/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
