ICCJ. Decizia nr. 4610/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, reclamanta M.C. SPA a chemat în judecată pe pârâta SC M.B. SRL solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 208.299,76 lei contravaloare garanție de bună execuție, conform facturii nr. 2007012 din 20 iunie 2007, obligarea pârâtei la plata sumei de 53.140,04 lei dobândă legală și 17.366,43 lei diferență de curs valutar, cu cheltuieli de judecată. în drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 C. civ., art. 43 C. com., O.G. nr. 9/2000.
Prin întâmpinare, pârâta SC M.B. SRL a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.
Prin sentința comercială nr. 463J din 8 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamanta M.C. SPA, ca prescrisă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că potrivit art. IV din contract, garanția de 5 % din valoarea totală a lucrărilor, reținută în timpul execuției lucrărilor, "va fi facturată în felul următor: 2,5 % la terminarea lucrărilor și la semnarea procesului - verbal de predare a lucrărilor și în orice caz nu mai târziu de o lună de la ultima lucrare ce intră în obligațiile M., iar 2,5 % după 6 luni de la procesul - verbal de primire a lucrării".
Părțile au încheiat procesul - verbal de recepție la terminarea lucrărilor la data de 7 aprilie 2006, acesta fiind singurul proces - verbal întocmit între părți. Comisia de recepție a constatat că lucrările executate sunt de bună calitate, a propus admiterea recepției și a recomandat terminarea lucrărilor din anexa 2.
Din cuprinsul anexei 2 la procesul - verbal, s-a reținut că s-a constatat necesitatea executării unor lucrări, considerate de comisie ca neexecutate, propunându-se diverse termene de executare printre care cel mai îndelungat, termenul din 2 mai 2006.
Față de probele administrate și dispozițiile contractuale, instanța de fond a constatat că prima tranșă din garanția reținută urma a fi restituită la semnarea procesului - verbal de predare a lucrărilor și în orice caz nu mai târziu de o lună de la ultima lucrare ce intra în obligațiile prestatorului. Revenea în sarcina reclamantei să probeze împrejurarea că s-ar fi semnat un eventual proces - verbal ulterior sau că terminarea lucrărilor constatate neexecutate s-ar fi efectuat ulterior.
însă reclamanta, prin însăși cererea de chemare în judecată, recunoaște că predarea lucrării s-a efectuat la 7 aprilie 2006, dată la care comisia de recepție a propus admiterea recepției, iar lucrările constatate ca nefinalizate și cuprinse în anexă sunt minore și au fost realizate ulterior de către constructor.
Prin urmare, potrivit dispozițiilor art. l din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 3, care stabilește un termen de prescripție de 3 ani, avându-se în vedere și dispozițiile art. 7, care prevede că prescripția începe sa curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, rezultă că pentru prima tranșă din garanție termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la 7 aprilie 2006 și s-a împlinit la 7 aprilie 2009.
în ce privește cea de a doua tranșă din garanție, termenul de prescripție începe să curgă, conform contractului, la 6 luni de la procesul - verbal de predare primire a lucrării, prin urmare de la 7 octombrie 2006, împlinindu-se la 7 octombrie 2009.
S-a mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 155 C. fisc., prestatorul era obligat să emită factura corespunzătoare sumei datorate acestuia cel târziu până în cea de a 15 zi a lunii următoare celei în care ia naștere faptul generator al taxei.
împrejurarea că factura a fost emisă cu întârziere este o culpă a reclamantei, respectiv autorului acesteia, și nu afectează data de la care se naște dreptul la acțiune.
Apelul declarat de apelanta M.C. SPA împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin decizia comercială nr. 570 de la 14 decembrie 2011.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel constatat că, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, potrivit dispozițiilor exprese ale art. IV din contractul încheiat între părți, suma reprezentând garanția de bună execuție de 5 % din totalul realizat trebuia facturată în felul următor: 2,5 % la terminarea lucrărilor și la semnarea procesului - verbal de predare a lucrărilor și în orice caz nu mai târziu de o lună de la ultima lucrare ce intră în obligațiile apelantei reclamantă, iar 2,5 % după 6 luni de la procesul - verbal de primire a lucrării.
Cu toate acestea, apelanta reclamantă a înțeles să emită o singură factură, pentru întreaga sumă reprezentând garanția de bună execuție, la data de 20 iunie 2007, deși singurul proces - verbal de recepție a lucrării fusese încheiat încă din 07 aprilie 2006, potrivit propriilor recunoașteri ale apelantei.
Potrivit dispozițiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune. Rezultă deci că în mod corect a reținut prima instanță că pentru prima tranșă din garanție termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la 7 aprilie 2006, data încheierii procesului - verbal de recepție a lucrării, și s-a împlinit la 7 aprilie 2009, iar pentru cea de-a doua tranșă a început să curgă după 6 luni de la încheierea procesului - verbal, respectiv la 7 octombrie 2006, împlinindu-se la 7 octombrie 2009.
Sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul prescripției extinctive, instanța de apel a apreciat că nu are nicio relevanță data emiterii facturii de către apelantă, având în vedere că factura fiscală nu este decât un document justificativ, care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea prestatorului și respectiv a beneficiarului, ea fiind doar un mijloc de probă cu privire la operațiunea facturată, neavând calitatea de act juridic. In consecință, chiar dacă factura a fost emisă în interiorul termenului de prescripție, aceasta nu are valoarea unui act de întrerupere a cursului prescripției, neputând fi asimilat niciunuia dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
De asemenea, plata facturilor curente, nu poate avea semnificația unei recunoașteri din partea intimatei pârâte a dreptului apelantei reclamante de a încasa contravaloarea garanției de bună execuție, ele reprezentând plăți în contul lucrărilor executate de apelantă.
Referitor la interogatoriul încuviințat în apel, instanța de apel a reținut că deși acesta a fost comunicat intimatei, potrivit dovezii de la dosar apel, aceasta nu a răspuns. Față de această împrejurare, apelanta a solicitat să se facă aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., considerându-se a fi o recunoaștere de către intimată a dreptului pretins.
Pentru ca o recunoaștere să aibă efectul de a întrerupe cursul termenului de prescripție în sensul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, trebuie ca aceasta să fie neîndoielnică.
în condițiile în care însă lipsa răspunsului la interogatoriu a intimatei nu se coroborează cu niciun alt mijloc de probă administrat în cauză în sensul recunoașterii dreptului apelantei la garanția de bună execuție, aceasta nu poate valora recunoaștere neîndoielnică a dreptului pretins de reclamanta apelantă, astfel încât în cauză nu se poate reține existența acestui caz de întrerupere a cursului prescripției extinctive. De asemenea, apelanta reclamantă nu a făcut dovada că, de la data la care potrivit dispozițiilor contractuale ar fi putut solicita de la intimata pârâtă plata garanției de bună execuție, ar fi efectuat vreun act juridic în sensul recuperării efective a creanței sale.
S-a mai reținut că, prima instanță a făcut o corectă apreciere a probatoriului administrat în cauză, precum și a dispozițiilor legale incidente, astfel încât, față de toate aceste considerente, în temeiul art. 296 C. proc. civ., constatând că niciuna din criticile aduse sentinței nu poate fi reținută, instanța de apel a respins apelul ca nefondat.
împotriva acestei decizii, reclamanta M.C. SPA a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea dosarului la instanța de fond pentru administrarea de probe.
în dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că, instanța de apel a respins apelul prin greșita aplicarea a prevederilor legale, respectiv prin ignorarea prevederilor art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și interpretarea greșită a prevederilor art. 225 C. proc. civ.
Recurenta apreciază că, considerentele instanței de apel reținute sunt greșite și contrare legii.
Astfel, cu privire la momentul emiterii facturii a cărei plată a solicitat-o se arată că un fapt esențial pe care instanța l-a ignorat este că pârâta nu a prezentat un refuz de plată a facturii în discuție. De altfel, intimata-pârâtă nu a făcut altceva decât să recunoască debitul pe care-l avea față de recurenta-reclamantă. Prin această recunoaștere, care contrar celor susținute de instanța de apel nu trebuie să fie una "neîndoielnică", din moment ce această condiție nu este cuprinsă în textul art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, s-a produs întreruperea curgerii prescripției.
în ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 225 C. proc. civ., recurenta apreciază că modul în care instanța de apel le-a aplicat este evident contrar legii și voinței legiuitorului.
Chiar dacă s-ar socoti prezumția stabilită de art. 225 C. proc. civ., ca fiind una relativă, caracterul relativ al acesteia se referă la faptul dacă instanța de judecată trebuie să aplice sau nu articolul respectiv, ci la valoarea probantă, mai mare sau mai mică, pe care instanța o poate conferii refuzului nejustificat de a răspunde la interogatoriu. în realitate aplicarea textului de lege mai sus evocat este obligatorie pentru instanța de judecată, în condițiile în care textul articolului, prin folosirea cuvântului "poate" oferă acesteia soluții alternative - mărturisire deplină sau început de dovadă scrisă.
în opinia recurentei, cu încălcarea textului art. 225 C. proc. civ., instanța de apel a decis să nu confere niciun efect juridic faptului ca intimata-pârâtă nu a răspuns nejustificat la interogatoriu.
Cele două întrebări formulate, respectiv daca factura a fost înregistrată în contabilitatea intimatei-pârâte și dacă factura a fost inclusă în decontul TVA, nu urmăreau în mod direct, așa cum instanța greșit a interpretat, să se constate că în cauză a intervenit întreruperea cursului prescripției, ci faptul dacă, prin operațiunile contabile menționate în cele două întrebări, intimata-pârâtă a înscris factura în documentele sale contabile, recunoscând astfel debitul care îl are, la un termen ulterior datei facturii, termen de la care începea să curgă un nou termen de prescripție. Totodată, concluzia instanței de apel că în cauză nu s-au administrat alte probe care să se coroboreze cu lipsa nejustificată a răspunsului la interogatoriu, este greșită.
Pârâta SC M.B. SRL a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului.
înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, constată că acestea sunt nefondate și va respinge recursul pentru următoarele considerente:
Cu privire la motivul de recurs invocat și anume greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 225 C. proc. civ.
Față de susținerile recurentei privind interpretarea posibilității de aplicare a dispozițiilor articolului menționat, recurenta apreciază în mod greșit că legiuitorul conferă caracter relativ doar valorii probante ce se deduce din aceste dispoziții, în fapt legiuitorul conferind caracter relativ însăși posibilității de aplicare a acestor dispoziții.
Art. 225 C. proc. civ., nu consacră obligativitatea interpretării refuzului de a răspunde la interogatoriu într-unui din modurile arătate, ci conferă doar o posibilitate pentru instanță ca, în funcție de circumstanțele particulare ale cauzei să aprecieze asupra atitudinii procesuale a părții chemate la interogatoriu, instanța fiind liberă să aprecieze în raport de ansamblul materialului probator oportunitatea aplicării dispozițiilor art. 225.
în consecință, instanța de apel, aplicând corespunzător atât dispozițiile art. 225 cât și dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, în mod corect a apreciat că lipsa răspunsului la interogatoriu nu poate să facă dovada întreruperii termenului de prescripție.
Mai mult decât atât, din punct de vedere contabil, garanția se înregistrează în contabilitate ca și cheltuială la momentul emiterii facturilor pentru lucrările curente (toate aceste facturi fiind anterioare nu numai datei de expirare a perioadei de garanție dar și datei semnării procesului - verbal de recepție, și anume 07 aprilie 2006), reținerea cu titlu de garanție fiind evidențiată în aceste facturi, iar din punct de vedere al TVA, exigibilitatea taxei, conform art. 135 alin. (6) C. fisc., în vigoare la momentul în care s-au desfășurat raporturile contractuale dintre părți: "ia naștere la data încheierii procesului-verbal de recepție definitivă sau, după caz, la data încasării suinelor, dacă încasarea este anterioară acestuia" (această dată fiind 07 aprilie 2006, conform documentelor depuse la dosarul cauzei). Codul fiscal actual prevede exigibilitatea TVA asupra sumelor reținute ca și garanție din chiar momentul facturării lucrărilor asupra cărora se reține garanția.
Astfel, răspunsul la interogatoriu devine irelevant sub acest aspect, fapt de care instanța de apel a ținut cont în pronunțarea deciziei și în aprecierea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., întrucât există dispoziții legale care dau răspuns întrebărilor din cuprinsul interogatoriului.
în opinia recurentei, lipsa refuzului la plată a facturii (fapt negativ) constituie acceptarea plății, întrucât recunoașterea nu trebuie să fie neîndoielnică.
în opinia înaltei Curți de Casație și Justiție, recunoașterea trebuie să fie neîndoielnică. Aceasta este singura variantă posibilă, iar adoptarea altei soluții ar duce la consecințe absurde și inadmisibile întrucât, pentru ca niciun dubiu să nu existe și să nu poată să profite debitorului unei obligații, trebuie ca asupra recunoașterii să nu planeze nicio incertitudine, nicio îndoială. Căci orice îndoială profită debitorului, iar creditorul nu mai poate fi protejat decât dacă actul recunoașterii este unul mai presus de orice dubiu. Deci, pentru a fi în prezența unui caz de întrerupere a prescripției extinctive, recunoașterea trebuie sa fie neîndoielnică, adică să fie univocă și să nu lase nicio urmă de incertitudine cu privire la actul recunoașterii.
Așadar, pentru a produce efectul întreruptiv, recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie trebuie să fie făcută de "cel în folosul căruia curge prescripția", adică de debitor și să fie, în mod obligatoriu, neîndoielnică. Recunoașterea dreptului creditorului este o manifestare unilaterală de voință a debitorului prin care atestă dreptul creditorului și renunță la beneficiul termenului de prescripție curs până în momentul recunoașterii.
Pentru că legea nu distinge, are efect întreruptiv recunoașterea expresă, dar și cea tacită. Recunoașterea expresă poate să rezulte din orice înscris care constată mărturisirea existenței dreptului, precum o scrisoare adresată creditorului în acest scop. Recunoașterea tacită poate să rezulte din orice act sau fapt care presupune mărturisirea dreptului.
Cum în cauză nu sunt întrunite aceste cerințe, nici această critică a deciziei recurate nu este întemeiată.
Față de considerentele reținute și nefiind întrunite dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., conform art. 312 C. proc. civ., a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC M.C. SPA ITALIA împotriva deciziei comerciale nr. 570 din 14 decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4611/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4603/2012. Civil → |
|---|
