ICCJ. Decizia nr. 696/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 696/2012
Dosar nr. 316/35/2010
Şedinţa publică din 07 februarie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin dispoziţia nr. 3 emisă la 3 decembrie 2001, SC I. SA a respins notificarea formulată, în baza prevederilor Legii nr. 10/2001 de S.G. şi B.C., vizând restituirea în natură a imobilului situat în Oradea, înscris în C.F. 1667 Oradea, compus din construcţii şi teren aferent în suprafaţă de 771 m.p., cu motivarea că cei în cauză nu au făcut dovada calităţii de moştenitori ai fostei proprietare a nemişcătorului.
La 19 noiembrie 2001, persoanele îndreptăţite au contestat această dispoziţie, solicitând instanţei – în contradictoriu cu SC I. SA – obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului care, a fost dobândit de antecesorii lor de la C.I., ulterior, fiind preluat abuziv de Statul Român, prin Decretul nr. 92/1950 şi transferat în administrarea I.J.G.C.L. Bihor, apoi a Centrului de Calcul Teritorial Electronic Oradea, în prezent SC I. SA Oradea care, prin fraudă la lege, şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului.
La 13 ianuarie 2004 pârâta SC I. SA Oradea a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă a societăţii cumpărătoare SC C.I.M. SA Cluj-Napoca arătând, în susţinerea cererii, că la data de 15 decembrie 2003 potrivit contractului de vânzare - cumpărare încheiat între A.P.A.P.S. şi C.I.M. SA Cluj – Napoca, unitatea a fost privatizată, prin vânzarea, respectiv cumpărarea a 96,46% din capitalul social.
Pârâta SC C.I.M. SA Cluj – Napoca a depus întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie a pârâtei A.V.A.S.
Prin întâmpinare, pârâta SC C.I.M. SA Cluj – Napoca a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamanţi, invocând în apărare faptul că actele la care au făcut referire reclamanţii pentru a justifica dreptul lor de proprietate nu au produs efecte translative de proprietate, cu atât mai mult cu cât şi acţiunea în prestaţie tabulară introdusă anterior de reclamanţi a fost respinsă irevocabil, iar în privinţa terenului arată că, deşi reclamanţii au solicitat anularea certificatului de atestare, cererea a fost respinsă irevocabil.
De altfel, terenul pe care îl deţine societatea nu provine în exclusivitate din C.F. 1667 Oradea existând alte două parcele dezmembrate din C.F. 11424 Oradea care au aparţinut Municipiului Oradea.
Se arată că reclamanţii nu au calitate procesuală activă pentru terenul dezmembrat din C.F. 11424 Oradea iar pentru terenul din C.F. 1667 Oradea au vocaţie cel mult pentru cota de 1/3.
Au mai susţinut că pe terenul în litigiu se află şi o clădire nouă, parter + 3 etaje care a fost ridicată din fondurile Centrului Teritorial de Calcul şi o alta cu destinaţia „Nod Internet", acestea nefiind susceptibile restituirii.
Prin sentinţa nr. 478/C din 27 iunie 2006, Tribunalul Bihor Oradea, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Primăria Municipiului Oradea şi în consecinţă a respins acţiunea formulată de reclamanţi împotriva acestei pârâte.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC C.I.M. SA Cluj – Napoca.
A admis în parte acţiunea, precizată, formulată de reclamanţii S.G. şi B.C. împotriva pârâţilor SC I. SA Oradea şi SC C.I.M. SA Cluj – Napoca.
A dispus anularea adresei din 15 octombrie 2001 şi a dispoziţiei nr. 3 din 3 decembrie 2001 emisă de pârâta SC I. SA Oradea, obligând-o pe această pârâtă să restituie în natură, prin dispoziţie motivată, imobilul situat în Oradea, compus din două construcţii – parter (casă veche) şi un atelier – corpul 3 şi 4, precum şi terenul aferent în suprafaţă de 771 m.p., identificat cu nr. top. 701 în suprafaţă de 708/821 m.p. şi 700/1 în suprafaţă de 63/330 m.p. conform schiţei de individualizare întocmită de expert M.N.
A constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 418 m.p., aferent nr. top. 700/1, 700/2 şi 701 în valoarea stabilită prin raportul de expertiză întocmit de M.N. de 42.800 euro (100 euro/m.p.) şi în consecinţă:
A obligat pârâta SC I. SA Oradea, ca în condiţiile art. 16 din Legea nr. 247/2005 Titlul VII să procedeze la predarea notificării însoţită de dispoziţia motivată, Secretariatului Comisiei Centrale în vederea acordării despăgubirilor.
A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C.I.M. Cluj – Napoca, însuşită de pârâta SC I. SA Oradea, împotriva chematei în garanţie A.V.A.S. Bucureşti.
A obligat chemata în garanţie să plătească pârâţilor despăgubiri reprezentând contravaloarea imobilului restituit în natură reclamanţilor.
A obligat pârâţii în solidar să plătească reclamanţilor suma de 18.750.000 lei cheltuieli de judecată şi pe chemata în garanţie să le plătească pârâţilor aceeaşi sumă, cu acelaşi titlu.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că potrivit extrasului C.F. 1667 Oradea, imobilele cu nr. top. 700, 701 şi 701/2 au constituit proprietatea numitei B.R. de sub B 5 – ulterior înscriindu-se în CF, sub B 9, dreptul de proprietate al Statului Român cu titlu de naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950.
Acest imobil a fost dat ulterior în administrarea pârâtei SC I. SA care, şi-a intabulat dreptul de proprietate sub B 10, 11, 13 privind transcrierea celor două numere topo nou formate (701 şi 700/4), alături de alte două numere topo (1931/4 şi 1931/6) în C.F. 61901 Oradea în favoarea acestei societăţi, intabularea făcându-se prin încheierea nr. 30779/1993 în baza adresei eliberată de Primăria Oradea şi a adresei eliberată de SC I. SA, cât şi a certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 0014 din 6 august 1993.
În acest context probator, prima instanţă a reţinut că SC I. SA Oradea are calitatea de unitate deţinătoare a imobilului în litigiu.
Referitor la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii în condiţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de fond a considerat că antecesorii reclamanţilor, S.G. şi S.C. au fost proprietarii imobilului, care, la 15 ianuarie 1947 a fost înstrăinat de către proprietara tabulară B.R., în favoarea cumpărătorilor A.I., S.G. şi C.I.
Prin contractele provizorii încheiate, la 18 martie 1947, A.I. şi C.I. au transmis cotele lor de proprietate, dobândite prin actul încheiat la 15 ianuarie 1947, cumpărătorilor S.G. şi S.C.
A mai reţinut prima instanţă că nu poate fi primită apărarea pârâtei în sensul că nu s-a produs efectul translativ de proprietate, în condiţiile în care drepturile nu au fost intabulate în cartea funciară, întrucât imobilele au fost preluate de Statul Român cu titlu de naţionalizare conform Decretului nr. 92/1950 de la dobânditorii ulterior şi nu de la proprietarul tabular, aspect ce rezultă din adresa Primăriei Municipiului Oradea având nr. 147440 din 26 octombrie 2000 cât şi din cuprinsul actului de naţionalizare, anexa la Decretul nr. 92/1950, aflat la dosar (fila 32 Dosar nr. 5596/C/2003).
Or, transferul dreptului de proprietate, prin cele două contracte provizorii încheiate de numiţii C.I. şi A.I. este confirmat prin declaraţiile autentice date de C.L. (fiul lui C.I.) şi A.I. (filele 13 şi 17 din Dosarul nr. 8196/2000), acte prin care se recunoaşte atât vânzarea cotelor lor de proprietate către antecesorii reclamanţilor, cât şi faptul că aceştia au achitat integral preţul stabilit în contracte. Ca atare, conchide prima instanţă, reclamanţii au făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, încadrându-se în prevederile art. 3 raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC C.I.M. SA Cluj – Napoca, instanţa de fond a constatat că această societate nu are calitate procesuală sub aspectul obligaţiei de restituire în natură a imobilului, care se află în patrimoniul SC I. SA Oradea.
Cum pârâta SC C.I.M. SA Cluj – Napoca deţine o cotă majoritară (94,6%) din acţiunile unităţii deţinătoare, este evident că prin restituirea imobilului în favoarea reclamanţilor, valoarea acţiunilor deţinute de această unitate se va reduce proporţional cu valoarea imobilului restituit în natură, astfel că societatea menţionată justifică sub acest aspect, un interes legitim şi calitate procesuală pasivă.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâtele SC I. SA Oradea, SC C.I.M. SA Cluj – Napoca şi chemata în garanţie A.V.A.S.
Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia nr. 117/ A din 19 iunie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat de A.V.A.S.; a admis apelul formulat de pârâtele SC I. SA şi SC I.M. SA în contradictoriu cu intimaţii S.G., B.C. şi Primăria municipiului Oradea împotriva sentinţei civile nr. 478/ C din 27 iunie 2006 pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat chemata în garanţie A.V.A.S. să plătească pârâtelor despăgubiri în sumă de 966.000 lei.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
A obligat pârâta apelantă A.V.A.S. să plătească intimaţilor S.G. şi B.C. suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că soluţia instanţei de fond, de respingere a excepţiilor privind lipsa calităţii procesuale pasive a SC C.I.M. SA Cluj-Napoca, este legală chiar dacă imobilul în litigiu se află în patrimoniul SC I. SA Oradea.
În condiţiile în care SC C.I.M. SA Cluj-Napoca deţine cota de 94,6% din acţiunile unităţii deţinătoare, valoarea acţiunilor se va reduce proporţional cu valoarea imobilului restituit în natură astfel încât se arată, calitatea procesuală a respectivei pârâte este întrutotul justificată.
Prin predarea imobilului către intimaţii reclamanţi, valoarea patrimoniului SC I. SA Oradea se reduce, astfel că prejudiciul cauzat acestei societăţi este evident, iar criticile apelantei chemată în garanţie apar ca nefondate.
Au fost înlăturate şi criticile aceleiaşi apelante vizând lipsa calităţii procesuale pasive întrucât în temeiul art. 60 alin. (1) C. proc. civ., unitatea deţinătoare a bunului poate chema în garanţie A.V.A.S. ca instituţie implicată în privatizare conform art. 29 alin. (1) şi (3), art. 30 din Legea nr. 137/2002, art. 1337 şi art. 1341 pct. 1 C. civ.
Cât priveşte critica referitoare la lipsa calităţii de persoane îndreptăţite a intimaţilor reclamanţi, s-a reţinut că, în speţă, s-a făcut dovada că antecesorii acestora au devenit proprietari asupra imobilului, începând cu 25 aprilie 1948.
Astfel, iniţial, proprietarul imobilului revendicat a fost B.R. înscrisă sub B 5 în CF nr. 1667 – Oradea cu nr. top. 700, 701 – 702, aceasta înstrăinându-l la 25 noiembrie 1946 cumpărătorilor C.I., A.I. şi S.G. în schimbul unui preţ de 45.000.000 lei, achitat în întregime la data încheierii actului de vânzare-cumpărare.
Ulterior, C.I. s-a obligat conform actului sub semnătură privată din 25 aprilie 1948 să vândă partea sa din imobil celuilalt proprietar S.G. şi soţiei acestuia S.C.
Operaţiunea vânzării – cumpărării a fost confirmată şi de A.I., care prin actul sub semnătură privată din 18 martie 1947 şi declaraţia din 6 noiembrie 1997, autentificată de Biroul Notarului Public M.W., a confirmat cedarea de către cei doi coproprietari a părţii lor din imobilul cumpărat de la B.R., în favoarea lui S.G.
Or, mai reţine instanţa de control judiciar, atât pct. 22.1 din HG nr. 498/2003 cât şi pct. 23.1 din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 prevăd că prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţeleg orice înscrisuri translative de proprietate, orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii (extrase de carte funciară, istoric de rol fiscal etc.) respectiv orice act emanând de la o autoritate care atestă direct sau indirect că bunul aparţinea acelei persoane.
Recursul declarat de pârâte şi chemata în garanţie împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală care, prin Decizia nr. 9436 din 18 noiembrie 2009, a casat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, arătând în esenţă că reţinând argumentaţia primei instanţe cu privire la calitatea de persoane îndreptăţite la restituire a reclamanţilor, instanţa de apel avea obligaţia să analizeze temeinic anumite aspecte esenţiale, antamate în apelurile formulate, respectiv, dacă la data preluării abuzive de către stat – 15 decembrie 1958 – imobilul se afla în proprietatea lui S.G. şi dacă actele sub semnătură privată sau cu dată certă, sunt de natură să strămute proprietatea, în condiţiile Decretului nr. 115/1938.
Tot astfel, se mai arată, instanţa de control judiciar trebuia să se pronunţe dacă declaraţiile depuse de A.I. şi C.L., suplinesc neintabularea imobilului în cartea funciară, în condiţiile în care, în toate contractele a fost stipulată clauza conform căreia cumpărătorii aveau obligaţia să-şi intabuleze dreptul de proprietate.
De asemenea, instanţa supremă a mai statuat că potrivit menţiunilor din cartea funciară şi în raport de înscrisurile sub semnătură privată, depuse la dosar, curtea de apel avea obligaţia să stabilească:
- dacă imobilul înstrăinat conform contractului de vânzare – cumpărare, datat la 15 ianuarie 1947, este unul şi acelaşi cu imobilul pretins de intimaţii – reclamanţi prin prezenta acţiune;
- care a fost cota – parte de 1/3, ce a aparţinut numitului C.I. din imobilele înstrăinate la 15 ianuarie 1947;
- care a fost cota parte de 1/3 din imobilele înstrăinate la 15 ianuarie 1947 numitului A.I.;
- ce imobil a înstrăinat A.I. la data de 18 martie 1947 numiţilor S.G. şi S.C.;
- dacă imobilul menţionat în contractul provizoriu încheiat la 25 aprilie 1948 înstrăinat de C.I., numiţilor S.G. şi S.C., reprezintă cota parte de 1/3 menţionată în contractul încheiat la 15 ianuarie 1947.
- care este imobilul proprietatea numitului C.I., persoană de la care antecesorii reclamanţilor l-ar fi dobândit pe cel notificat şi care formează obiectul litigiului de faţă;
- care a fost persoana sau persoanele care au achitat impozitul pentru imobilul în litigiu de la data înstrăinării şi până la preluarea abuzivă de către Statul Român;
Astfel cum rezultă din probele cauzei, se mai arată, (certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 6 august 1993 şi extrasul de carte funciară nr. 1667) unitatea deţinătoare a imobilului în litigiu este intimata pârâtă SC I. SA Oradea.
Prin contractul de vânzare – cumpărare acţiuni din 15 decembrie 2003 intimata SC C.I.M. SA Cluj-Napoca a achiziţionat pachetul de 96,46% din acţiunile SC I. SA Oradea.
Ca atare, rezultă cu evidenţă că recurenta SC C.I.M. SA Cluj – Napoca, nu ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor din patrimoniul SC I. SA Oradea şi nici nu i-ar fi preluat drepturile şi obligaţiile prin absorbţie, deoarece din actele dosarului nu apare acest lucru.
Or, motivarea instanţei de fond că unitatea deţinătoare a imobilului este SC I. SA Oradea şi că SC C.I.M. SA Cluj – Napoca nu are calitate procesuală pasivă în cauză, contrazice soluţia pronunţată de ambele instanţe.
În cadrul procesului de privatizare, A.V.A.S. prin contractul de vânzare – cumpărare a înstrăinat pârâtei – recurente SC C.I.M. SA Cluj – Napoca 94,6% din acţiunile SC I. SA Oradea şi nu imobilele revendicate.
În fine, instanţa supremă a decis că toate celelalte chestiuni ce vizează calitatea procesuală pasivă a intimaţilor-pârâţi, existenţa prejudiciului şi modalitatea de calcul, vor fi analizate în raport de dezlegarea chestiunilor esenţiale vizând calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii şi a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu.
În rejudecare, Curtea de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, prin Decizia nr. 115/ Ap din 10 noiembrie 2010, a respins ca nefondat apelul chematei în garanţie A.V.A.S.
A admis apelul formulat de pârâtele SC I. SA Oradea şi SC C.I.M. S.A. Cluj-Napoca. a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC C.I.M. SA.
A respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât şi cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. formulată de acest pârât.
A obligat chemata în garanţie A.V.A.S. să plătească pârâtei SC I. SA, suma de 966.000 lei.
A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de trimitere, reluând istoricul cauzei şi mare parte din argumentele reţinute prin Decizia anterioară, a arătat că în materia Legii nr. 10/2001 dată fiind specificitatea acestor litigii, legiuitorul a derogat de la exigenţele impuse cu privire la probaţiunea dreptului de proprietate şi a statuat că în lipsa unor probe contrare, proba dreptului de proprietate cu privire la bunurile preluate abuziv de stat, se poate realiza şi prin alte mijloace de probă, decât cele admise în litigiile de drept comun, sens în care s-au avut în vedere dispoziţiile art. 221 din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 498/2003 de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
S-a reţinut că, prin întreg probatoriul administrat, s-a făcut dovada faptului că, la data preluării imobilului în baza D. 92/1950, nemişcătorul se afla în proprietatea exclusivă a familiei S.
Astfel, prin contractul încheiat la data de 15 ianuarie 1948 proprietara tabulară B.R., a înstrăinat imobilul în favoarea numiţilor A.I., C.I. şi S.G.
Apoi, prin contractele provizorii încheiate la data de 18 martie 1947 şi 25 aprilie 1948 A.I. şi C.I. au transmis cotele lor de proprietate, de câte 1/3 parte din imobil, antecesorilor reclamanţilor, respectiv numiţilor S.G. şi S.C.
Vânzarea a fost recunoscută de către fiul lui C.I. (numitul C.L.) şi de către A.I., prin declaraţiile autentice depuse la dosarul cauzei, aceştia confirmând atât înstrăinarea cât şi plata preţului.
În acelaşi sens este şi declaraţia numitei C.V.S., care la rându-i a recunoscut faptul înstrăinării cotei de 1/3 din imobil, ce a aparţinut lui C.I.
Prin urmare, se mai arată, chiar dacă operaţiunea de intabuiare nu s-a realizat, este "în afara oricărei discuţii" că antecesorii reclamanţilor au cumpărat imobilul arătat, operaţiunea de cumpărare şi plata preţului, fiind dovedită, aşa încât în mod corect prima instanţă a reţinut realizarea condiţiei prevăzută la art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte criticile referitoare la excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâtei, SC C.I.M. SA Cluj Napoca, instanţa de trimitere le-a apreciat ca fiind fondate, în condiţiile în care aceasta, în cadrul procesului de privatizare a cumpărat 94,6% din acţiunile SC I. SA, şi nu active, imobilul rămânând în patrimoniul acesteia din urmă.
Tot astfel, cum A.V.A.S. este succesoarea în drepturi a fostului F.P.S., unitatea publică care a efectuat privatizarea pârâtei SC C.I. SA, deţinătorul imobilului, în mod corect s-a admis cererea de chemare în garanţie în temeiul prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ.
Susţinerile A.V.A.S. legate de inexistenţa prejudiciului suferit de către pârâta SC I. SA Oradea, urmare a predării imobilului către reclamanţi nu au fost primite, reţinându-se că societatea e prejudiciată întrucât, urmare dispoziţiei de restituire i s-a diminuat valoarea activului patrimoniului, făcându-se astfel aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001.
În cauză, împotriva deciziei dată în rejudecarea apelului, au declarat recurs atât SC I. SA cât şi A.V.A.S.
Examinând cererea de recurs formulată de A.V.A.S., prin prisma dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta a fost formulată cu depăşirea termenului defipt prin lege.
Astfel, potrivit textului de lege mai sus citat, termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel.
Termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., constituie deci, în afara unor excepţii prevăzute expres de lege, termenul de drept comun, în materia recursului.
În speţă, Decizia pronunţată în apel a fost comunicată recurentei – chemată în garanţie, la 15 decembrie 2010, astfel cum rezultă din dovada de primire şi procesul verbal de predare – f. 110, Dos. 316/35/2010 a Curţii de Apel Oradea – iar recursul a fost depus la această instanţă, la 3 ianuarie 2011, cu depăşirea termenului de 15 zile, prevăzut de lege.
Pe cale de consecinţă, recursul A.V.A.S., fiind formulat cu neobservarea sus menţionatei dispoziţii legale, urmează a fi respins, ca tardiv.
Cât priveşte pârâta SC I. SA, în recursul acesteia, formulat în termen legal şi întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Decizia dată în rejudecarea apelurilor este criticată, după cum urmează:
- instanţa de apel nu a procedat la dezlegarea motivelor de casare cu care a fost investită, nefiind lămurite, în acord cu prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., aspecte esenţiale pentru soluţionarea litigiului şi care au fost expres indicate de către instanţa de casare, cum sunt: identificarea imobilului şi care a fost cota înstrăinată de C.I. şi A.I., autorilor reclamanţilor.
- prin restituirea în natură a imobilului către reclamanţi, au fost ignorate prevederile art. 29 alin. (1) ale Legii nr. 10/2001, conform cărora, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate persoanele îndreptăţite au dreptul doar la despăgubiri, în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
- intimaţii reclamanţi nu şi-au dovedit dreptul de proprietate şi prin urmare, calitatea de persoană îndreptăţită, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, autorii reclamanţilor nu şi-au intabulat dreptul de proprietate, Statul Român fiind singurul proprietar tabular înscris după S.R., născută B.
- în mod greşit s-a apreciat că SC I. SA este în culpă procesuală şi a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, deşi apelul său a fost admis, prevederile art. 274 C. proc. civ., negăsindu-şi aplicaţiunea.
Cel de-al 2-lea recurs formulat în cauză, de SC I. SA, se priveşte ca fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.
Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Textul, care enunţă în termeni fără echivoc, principiile ce trebuie urmate de instanţa de rejudecare, vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare, îşi găseşte o justificare deplină din însăşi raţiunea controlului judiciar.
Astfel, existenţa unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale menite a impune respectarea deciziilor date de instanţele superioare.
Chiar dacă, prevederile mai sus invocate, conduc şi la concluzia că în privinţa problemelor de fapt, instanţa care rejudecă pricina, are o deplină putere de apreciere, aceasta este însă obligată să se conformeze îndrumărilor date de instanţa de recurs, cu privire la necesitatea administrării unor probe şi examinării unor apărări, limitele rejudecării fiind determinate de împrejurările ce au determinat casarea.
În speţă, instanţa de trimitere şi-a fundamentat soluţia pe argumente reluate din Decizia anterior pronunţată, supusă casării, fără a lămuri unul din aspectele care ţin de esenţa litigiului, – de soluţionarea căruia depinde şi interpretarea ce urmează a fi dată celorlalte probleme de drept ale cauzei – respectiv dacă cele două înscrisuri sub semnătură privată, întocmite la 18 martie 1947 şi respectiv 25 aprilie 1948, între A.I. şi C.I. şi soţii S.G. şi C. (autorii reclamantelor) au fost de natură să transmită proprietatea asupra nemişcătorului care, se găsea într-o zonă supusă regimului de publicitate imobiliară reglementată prin Decretul-lege nr. 115/1938.
Or, aşa cum s-a reţinut şi prin prima decizie de casare, în materie de probaţiune a dreptului de proprietate (chiar în domeniul de reglementare al dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001) nu se pot ignora două repere esenţiale şi anume: locul situării imobilului (în speţă, municipiul Oradea) şi momentul când se pretinde că ar fi avut loc transferul dreptului de proprietate, ambele supuse sistemului publicităţii reale, instituit prin Decretul-lege nr. 115/1938, care prevedea efectul constitutiv al intabulării.
Cum, dreptul de proprietate pretins a fi fost dobândit prin cele două contracte provizorii, înscrisuri sub semnătură privată (care de altfel, prevedeau autorizarea cumpărătorilor de a se intabula cu cotele din imobil, astfel stipulate) nu a fost înscris în cartea funciară, instanţa de apel trebuia să lămurească în ce condiţii aceste înscrisuri ar fi putut conduce la dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului, simpla referire la declaraţiile unor martori, nefiind suficientă pentru a explica neîndeplinirea cerinţelor art. 17 şi 18 ale Decretului-lege nr. 115/1948.
Astfel, în sistemul de carte funciară, orice operaţiune juridică prin care se tinde la strămutarea sau la constituirea unui drept real, se compune dintr-un act obligaţional, ius ad rem, care dă naştere obligaţiei de a constitui sau strămuta un drept real şi din actul real, clauza de intabulare, dreptul real născându-se doar prin înscrierea în cartea funciară.
Instanţa de trimitere nu a lămurit nici chestiunea identităţii dintre imobilul înstrăinat de foştii proprietari la 15 ianuarie 1947 şi imobilul pretins de reclamanţi, ce face obiectul prezentei cauze, necesitate afirmată prin chiar Decizia de casare.
De asemenea, pentru a se clarifica această chestiune – de esenţa litigiului – s-a indicat necesitatea stabilirii în concret a cotelor părţi de câte 1/3 din imobilele înstrăinate, aparţinând lui A.I. şi C.I., respectiv care erau părţile din imobil stăpânite de către aceştia, sens în care s-ar fi impus efectuarea în cauză a unei expertize tehnice de specialitate.
Cât priveşte dovada plăţii impozitului, până la data naţionalizării, aceasta s-a făcut cu două înscrisuri, în care figurează tot C.I. (iar nu autorii reclamanţilor) cu cota de proprietate deţinută, respectiv 1/3, nemişcătorul fiind preluat prin naţionalizare, de la acesta.
Cum, este deja stabilit, că numele autorilor celor în cauză, nu se regăsesc în cuprinsul Decretului nr. 92/1950 se impune a se depune procesul verbal de preluare a imobilului în proprietatea Statului, astfel cum s-a dispus de altfel, prin Decizia de casare, sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia revenind persoanei ce se pretinde a fi îndreptăţită, în acord cu prevederile art. 3 lit. a) şi ale art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.
În consecinţă, afirmaţia făcută în considerentele deciziei atacate, în sensul că la data preluării imobilului, în baza Decretului nr. 92/1950, acesta se afla „în proprietatea exclusivă a familiei S.", nu este susţinută de un probatoriu concludent.
În raport de dezlegarea ce va fi dată chestiunilor mai sus expuse, vizând calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la una din măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 – ce nu poate deriva decât din probarea, iar nu din simpla afirmare a calităţii de proprietari a autorilor lor asupra nemişcătorului – şi respectiv identitatea imobilului în legătură cu care s-a formulat cererea de restituire, cu cel indicat în înscrisul cu dată certă întocmit la 15 ianuarie 1947, prin care fosta proprietară tabulară B.R. a înstrăinat imobilul (fila 14 – Dos. 8196/C/2001 al Tribunalului Bihor) urmează a fi analizate şi alte chestiuni care sunt de esenţa litigiului, respectiv modalitatea de preluare a imobilului în proprietatea Statului – cu sau fără titlu valabil – şi aplicaţiunea în cauză a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, în extrasul de C.F. 1667 Oradea, proprietar tabular apare B.R., sub B 5 iar ulterior Statul Român, sub B 9, cu titlu de naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950.
Din copia extras de pe anexa la Decretul nr. 92/1950, rezultă însă că imobilul a fost preluat de stat de la C.I., ca succesor al R.S., născută B.
Potrivit celorlalte probe administrate, acesta ar fi deţinut însă o cotă de 1/3 din imobil, pentru care s-a făcut şi dovada plăţii impozitului.
În consecinţă, în aprecierea asupra aplicaţiunii art. 29 alin. (1) din lege urmează a se stabili şi dacă preluarea s-a făcut valabil pe numele adevăratului proprietar al imobilului sau al succesorului în drepturi al acestuia.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul formulat de SC I. SA, urmează a se admite, cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecarea apelurilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca tardiv recursul declarat de A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 115/ Ap din 10 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Admite recursul declarat de pârâta SC I. SA împotriva aceleiaşi decizii, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 februarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 744/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 587/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
