ICCJ. Decizia nr. 4639/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 617 din 21 septembrie 2010, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea formulată de reclamanta D.L., în contradictoriu cu pârâtul P.M. Arad, pentru acordarea de măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că reclamanta D.L. l-a chemat în judecată pe pârâtul P.M. Arad, solicitând modificarea prevederilor art. 1 din dispoziția nr. 1229 din 22 februarie 2010, emisă de P.M. Arad, în sensul acordării, de către entitatea învestită în acest sens, de măsuri compensatorii în echivalent, constând într-o suprafață de teren situat în intravilanul municipiului Arad, corespunzător cotei ideale deținute, cu privire la imobilul teren și construcții, situat în municipiul Arad, str. P-ța Veche, înscris în C.F. nr. 61363 Arad, top. 1290/2, astfel cum este descris în procesul - verbal de evaluare și fișa de calcul anexate contractului de vânzare - cumpărare nr. 4609/2000 și terenul aferent în suprafață de 304 mp și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul litigiu.
Reclamanta D.L. împreună cu numitele P.R.C. și P.M. au primit despăgubiri bănești, în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul situat în Arad, str. Tribunul Axente, iar, potrivit art. 20 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, persoanele care au primit despăgubiri în condițiile Legii nr. 112/1995, au dreptul la diferența dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflație și valoarea corespunzătoare de piață a imobilului, acordată fie prin compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită, potrivit legii, cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, fie ca despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin dispoziția nr. 1229 din 22 februarie 2010, pârâtul a stabilit că reclamanta are dreptul la acordarea de măsuri compensatorii în echivalent, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, măsură contestată de reclamantă ce dorește acordarea unui alt bun (teren) în compensație.
Pârâtul a făcut dovada că, în perioada 10 martie 2006 - 25 februarie 2009, și-a îndeplinit obligația stabilită de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, de a afișa inventarul bunurilor disponibile pentru a fi oferite în compensare, ceea ce reprezintă, în fapt, oferta publică adresată persoanelor îndreptățite, dar de care reclamanta nu a înțeles să beneficieze, iar, ulterior acestei perioade, oferta a fost retrasă, deoarece nu putea satisface un număr de 173 de opțiuni ale persoanelor îndreptățite.
în plus, prin prezenta acțiune, reclamanta nu a înțeles să combată conținutul respectivei liste, prin indicarea unor bunuri aflate la dispoziția pârâtului.
în fine, împrejurarea că reclamanta nu a fost invitată să-și exprime opțiunea, cu ocazia întrunirii comisiei de Legea nr. 10/2001, nu afectează în nici un fel legalitatea dispoziției contestate, potrivit art. 25 din aceeași lege, persoana îndreptățită fiind invitată în scris la lucrările comisiei doar în cazul în care solicită restituirea în natură.
împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii sale.
Apelul său a fost motivat prin aceea că, din moment ce nu se putea restitui în natură imobilul solicitat, persoana juridică deținătoare trebuie să-i propună în compensare alte bunuri sau servicii, înainte de a propune acordarea de despăgubiri, ceea ce presupunea obligația afișării lunare a unui tabel care să conțină bunurile disponibile ce pot fi oferite în compensare.
Reclamanta s-a plâns și pentru că cererea sa a fost tergiversată timp de opt ani și că nu a fost anunțată și invitată de comisie pentru a-și exprima opțiunea referitoare la natura măsurilor compensatorii, motiv pentru care a solicitat instanței să identifice și să-i acorde un teren în compensare, care să corespundă solicitării, având în vedere că, la data emiterii dispoziției atacate, lista bunurilor disponibile nu mai era afișată.
S-a solicitat, de asemenea, încuviințarea unei expertize prin care să se evalueze valoarea cotei ce-i revine pentru diferența dintre despăgubirile acordate și actualizate și valoarea imobilului stabilită potrivit standardelor internaționale, având în vedere că celelalte două coproprietare n-au solicitat un astfel de lucru.
La termenul de judecată din 5 aprilie 2011, prin note scrise, reclamanta apelantă a formulat răspunsul solicitat de instanță și precizări la acțiune, dezvoltând motivele de apel și arătând că, după momentul dezafișării listelor cu bunuri disponibile, Primăria Arad a oferit terților spre închiriere terenuri din proprietatea sa.
Prin decizia civilă nr. 927/ A din 7 iunie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamanta D.L. împotriva sentinței civile nr. 617 din 21 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă.
Pentru a adopta această solu?ie, Curtea de apel a expus următoarele argumente:
Prin dispoziția nr. 1229 din 22 februarie 2010, P.M. Arad a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren și construcții din municipiul Arad, str. P-ța Veche, înscris în C.F. 61363 Arad, nr. top.1290/2, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ceea ce, potrivit referatului ce a precedat această dispoziție, reprezintă diferența de bani între valoarea deja primită, în baza Legii nr. 112/1995, și valoarea actuală de piață a imobilului.
Acest act a fost emis ca urmare a notificării formulate, la data de 6 august 2001, de D.L., P.R.C. și P.M. (inițial, greșit îndreptate la Prefectura Arad, iar, apoi, transmisă P.M. Arad), prin care s-a solicitat, în mod expres, acordarea de despăgubiri prevăzute în Legea nr. 10/2001.
La data de 16 mai 2005, reclamanta D.M. a adresat Primăriei Arad o precizare scrisă, prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentelor nevândute din imobil.
Prin urmare, tocmai în raport de solicitarea expresă a reclamantei și a celorlalte două coproprietate, P.M. Arad a emis dispoziția prin care a propus acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale.
Este adevărat că, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 [(art. 1 alin. (2)], atunci când nu este posibilă restituirea în natură, ca ?i în cazul de față, se instituie o ierarhie a măsurilor reparatorii prin echivalent, dându-se prioritate celei de acordare a unor bunuri sau servicii prin compensare, în raport cu cea de acordare a unor despăgubiri, însă, în prezentul dosar, recunoașterea în beneficiul reclamantei a primei categorii de măsuri nu a fost posibilă nici din punct de vedere subiectiv, nici din punct de vedere obiectiv.
în concret, din punct de vedere subiectiv, o astfel de măsură nu se putea institui în favoarea reclamantei, pentru că voința ei expresă a fost aceea de a-i fi acordate despăgubiri, iar, din punct de vedere obiectiv, era, de asemenea, imposibilă, pentru că, încă anterior emiterii dispoziției atacate (mai precis, după data de 25 februarie 2009, când P.M. Arad a dispus dezafișarea listei cu bunurile imobile disponibile), nu mai existau, la dispoziția instituției pârâte, imobile ce ar fi putut fi acordate în compensare persoanelor îndreptățite.
Pe întreg parcursul perioadei de afișare a listei cu aceste bunuri (10 martie 2006 - 25 februarie 2009), perioadă care se suprapune cu cea în care notificarea reclamantei era în examinare în procedurile administrative, aceasta nu a adus la cunoștința instituției pârâte dorința de a-și schimba solicitarea inițială și de a cere atribuirea vreunui imobil în compensare.
Nu se poate reproșa instituției pârâte faptul că reclamanta nu a fost invitată să participe la discuție în acest sens, pentru că Legea nr. 10/2001 nu prevede nicio obligație pozitivă în sarcina sa, ca persoană deținătoare, singura obligație concretă fiind cea prevăzută de art. 1 alin. (5) al legii, respectiv cea de afișare a listei cu bunurile disponibile, pe care ea a respectat-o și care putea fi urmată de o reacție pe măsură a reclamantei, care însă nu s-a manifestat.
în condițiile în care, începând cu data de 25 februarie 2009, M. Arad nu mai dispune de terenuri intravilane ce pot fi acordate în compensare pentru imobilul (construcție și teren) ce nu mai poate fi restituit, acțiunea reclamantei, având un astfel de obiect, nu putea fi admisă.
Actele depuse de reclamantă în apel, odată cu notele scrise din 5 aprilie 2011, nu contrazic o astfel de constatare, pentru că terenurile de care dispune, și în prezent, instituția pârâtă, în favoarea unor terți, nu fac parte din categoria bunurilor la care se referă art. 1 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, în primul rând, pentru că, prin contractele încheiate cu terții, M. Arad nu își înstrăinează dreptul de proprietate în favoarea acestora (fiind vorba doar de închirierea terenurilor, pe termen de câte un an) iar, în al doilea rând, aceste terenuri sunt terenuri cu destinație agricolă (iar nu construibile), fiind menite să servească realizării de culturi agricole pentru nevoi familiale (procedură pe care M. Arad a utilizat-o continuu, încă din anul 1994, astfel cum rezultă din raportul din 4 ianuarie 2010, de asemenea, depus la dosarul de apel de către reclamantă).
Nu a fost găsită justificată nici critica reclamantei la adresa primei instanțe, conform căreia aceasta nu s-ar fi pronunțat asupra precizării sale de acțiune, formulată la termenul de judecată când s-au și pus concluzii în fond, întrucât ea conținea doar solicitări de probațiune în legătură cu obiectul inițial al acțiunii (acordarea unui imobil în compensare) și nu cereri noi, care, alături de alte date din dosar, au fost avute în vedere în argumentele prin care Tribunalul Arad a respins acțiunea.
In plus, prin nota nr. 7818 din 2 februarie 2011, emisă de P.M. Arad, rezultă că, nici în prezent, instituția pârâtă nu dispune de bunuri imobile ce pot fi acordate în compensare și, câtă vreme reclamanta nu a identificat ea însăși un atare bun, nu poate fi contrazisă situația prezentată de pârâtă și nici nu se poate admite cererea reclamantei pentru efectuarea unei expertize evaluatorii a imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură, comparativ cu un alt teren pe care reclamanta și l-ar dori în compensare.
împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta D.L., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, cu consecin?a admiterii cererii.
în dezvoltarea criticilor formulate, după reiterarea situa?iei de fapt, recurenta a sus?inut următoarele argumente:
Principiile de soluționare a notificărilor, consacrate de H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a prevederilor Legii nr. 10/2001, conținute în Capitolul 1, stabilesc ordinea de prevalen?ă a modalităților de soluționare a cererilor de restituire.
Astfel, potrivit tezei a doua a art. 11 lit. a), în cazul în care măsura restituirii nu este posibilă, se procedează la acordarea celorlalte măsuri reparatorii, respectiv compensarea cu alte bunuri sau servicii, cu acordul persoanei îndreptățite, sau se propune acordarea de despăgubiri potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Or, faptul că entitatea învestită cu soluționarea notificării a înțeles să o disjungă, nu îi este imputabil, astfel încât notificarea ar fi trebuit solu?ionată unitar. în acest sens, ar fi trebuit să fie invitată la lucrările comisiei, dându-se astfel eficiență prevederilor art. 25 al Legii nr. 10/2001.
Cu privire la obligativitatea entității învestite cu soluționarea notificării de a acorda, în compensare, alte bunuri si nesocotirea cererii introductive de instanță, recurenta a invocat dispozițiile art. 11 alin. (4) și (8) din Legea nr. 10/2001, precum ?i pe cele ale art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată ?i art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, sus?inând că aceste dispoziții legale stabilesc o ordine de preferință, astfel încât, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, ceea ce prevalează este acordarea de bunuri în compensare persoanei îndreptățite și, doar în cazul în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată de persoana îndreptățită, se pot acorda despăgubiri.
Mai mult decât atât, prin Normele Metodologice de aplicare unitară a legii (pct. 1.7 din H.G. nr. 250/2007), s-a prevăzut chiar posibilitatea ca bunurile acordate în compensare să fie trecute din domeniul public în cel privat.
Recurenta a sus?inut că principiul priorității restituirii în natură se desprinde din întreaga reglementare a situației juridice a imobilelor preluate abuziv, iar instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a încălcat acest principiu ?i pe cel al contradictorialității, de vreme ce a solicitat expres acordarea unor imobile în compensare și doar pentru diferența de valoare dintre imobilele solicitate și imobilul preluat abuziv a solicitat acordarea de despăgubiri.
Contrar normelor și principiilor pronunțate, instanța a apreciat a nu fi fost posibilă, nici din punct de vedere subiectiv, nici din punct de vedere obiectiv, acordarea unor bunuri în compensare. Din punct de vedere subiectiv, s-a considerat că măsura nu se putea institui în favoarea sa, deoarece voința expresă a fost aceea de acordare de despăgubiri, instanța ignorând faptul că, la data depunerii notificării, aceasta era alternativa pentru imobilele ce nu mai pot fi restituite în natură.
Cât privește faptul dezafișării listei cu bunuri disponibile, premisa obiectivă, din perspectiva instanței, recurenta a sus?inut că acest fapt nu ar fi fost relevant, câtă vreme a făcut dovada existenței unor astfel de bunuri.
Recurenta a invocat ?i jurispruden?a înaltei Cur?i de Casa?ie ?i Justi?ie ce con?ine referiri privind încălcarea art. 1 al Primului Protocol adi?ional la C.E.D.O.
Analizând criticile formulate, înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente:
Sub un prim aspect, contrar sus?inerii recurentei, principiul priorității restituirii în natură a imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 nu poate fi interpretat în sensul că orice suprafață de teren liberă de construcții trebuie restituită în natură.
Chiar Legea nr. 10/2001 instituie anumite excepții prin care limitează aplicarea principiului restituirii în natură, în acest sens fiind și dispozițiile art. 11, invocate de recurentă, precum ?i cele art. 10 ?i art. 26 din aceeași lege, care prevăd situațiile în care restituirea se dispune prin măsuri reparatorii în echivalent.
în al doilea rând, recurenta solicită acordarea unui teren în compensare, ceea ce aduce în discuție modul de aplicare, la speța dedusă judecă?ii, a dispozițiilor legale referitoare la condițiile acordării de bunuri în compensare.
Astfel, în speță, s-a reținut că nu există teren care să poată fi dat în compensare, pentru că, din nota nr. 7818 din 2 februarie 2011, emisă de P. Arad, rezultă că M. Arad nu dispune de rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare.
Or, prin raportare la această situație de fapt, hotărârea atacată, prin care s-a stabilit că reclamantei nu îi poate fi acordat teren în compensare, ca măsură reparatorie prin echivalent, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, art. 1 alin. (2) și (5) din Legea nr. 10/2001.
Astfel, art. 1 prevede, la alin. (2), că: "Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită, potrivit prezentei legi, cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite (..).", iar, la alin. (5), că "Primarii sau, după caz, conducătorii entităților învestite cu soluționarea notificărilor au obligația să afișeze lunar, în termen de cel mult 10 zile calendaristice calculate de la sfârșitul lunii precedente, la loc vizibil, un tabel care să cuprindă bunurile disponibile și/sau, după caz, serviciile care pot fi acordate în compensare."
Din interpretarea sistematică a textelor enunțate, rezultă că pot fi date în compensare numai bunurile disponibile pe care le deține entitatea învestită cu soluționarea notificării, însă potrivit probatoriului administrat, M. Arad nu dispune de rezerve de teren pentru a fi atribuit în compensare, obliga?ia de afi?are a listelor cu terenurile disponibile fiind îndeplinită în cauză.
Astfel, chiar dacă, contrar aprecierii instan?ei de apel, condi?ia subiectivă, notificarea expresă a reclamantei, în sensul acordării de despăgubiri, iar nu de bunuri imobile în compensare, nu putea reprezenta un impediment pentru ierarhizarea măsurilor reparatorii în ordinea legală, acest fapt nu este posibil din punct de vedere obiectiv, respectiv din cauza inexisten?ei unor bunuri disponibile în de?inerea entită?ii învestite cu soluționarea notificării acesteia, fapt ce a fost verificat de instan?e, într-o procedură judiciară contradictorie, în care reclamanta recurentă ar fi putut face dovada contrarie, dovadă ce nu a fost realizată.
Or, în opozi?ie cu cele susținute de recurentă, condiția impusă de lege pentru acordarea de teren în compensare nu este ca terenul să fie liber, ci disponibil, și cum, în cauză, este cert stabilit că, pe raza municipiului Arad, nu există terenuri disponibile care să poată fi acordate în compensare, în procedura Legii nr. 10/2001, în mod legal, instanța de fond au apreciat că reclamantei nu îi poate fi acordată această formă de măsuri reparatorii prin echivalent.
în acela?i sens, împrejurarea că reclamanta nu a fost invitată să-și exprime opțiunea, cu ocazia întrunirii comisiei de Legea nr. 10/2001, sus?inută ?i ca motiv de recurs, nu afectează legalitatea dispoziției contestate, întrucât, potrivit art. 25 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită este invitată, în scris, la lucrările comisiei, doar în cazul în care solicită restituirea în natură a imobilelor ce fac obiectul acestei legi ?i acest lucru este posibil, dar este subordonat îndeplinirii unor condi?ii probatorii.
în ceea ce prive?te critica privind disjungerea notificării, aceasta reprezintă o critică nouă, ce nu a fost invocată în apel, ci direct în recurs, ceea ce este inadmisibil, având în vedere caracterul subsecvent al căii de atac a recursului în raport cu calea de atac a apelului.
în consecin?ă, în mod corect, instanțele au menținut dispoziția nr. 1229 din 22 februarie 2010, emisă de P.M. Arad, confirmând măsura legală dispusă de organul administrativ cu atribu?ii jurisdic?ionale, propunerea acordării de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
în acest context, nu se poate constata nici încălcarea art. 1 al Primului Protocol adi?ional la C.E.D.O., indirect pretinsă de recurentă, întrucât notificarea formulată în temeiul legii speciale de repara?ie nu a rămas fără efect util, aceasta ob?inând, în procedura administrativă, o dispozi?ie cu propunerea acordării de despăgubiri, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a cărei legalitate a fost confirmată ?i de către instan?e independente ?i impar?iale instituite de lege, în sensul art. 6 din C.E.D.O., astfel încât dispunerea acestei măsuri nu a fost discre?ionară.
Pentru considerentele expuse, s-a reținut că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate și că, astfel, nu au fost îndeplinite condițiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.L. împotriva deciziei nr. 927 din 7 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4685/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4588/2012. Civil → |
|---|
