ICCJ. Decizia nr. 4643/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4643/2012
Dosar nr. 6634/1/2011
Şedinţa publică din 20 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiş, sub nr. 3811/2005, reclamanţii Ş.C. şi Ş.F. i-au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând anularea dispoziţiei nr. 850 din 09 martie 2005, emisă de Primarul Municipiului Timişoara, prin care li s-a respins notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001; să se constate că imobilul înscris în CF Timişoara, reprezentând „teren în Calea Aradului”, în suprafaţă de 5.000 mp, a fost preluat prin expropriere, fără despăgubire, de la antecesorii lor R.S. şi R.C.
Reclamanţii au mai solicitat instanţei să constate că, prin sentinţa civilă nr. 927 din 30 mai 2001 a Tribunalului Timiş, li s-a retrocedat în natură suprafaţa de 1088 mp, care s-a înscris în CF Timişoara, iar, pentru diferenţa de 3.912 mp, nu li s-au acordat nici despăgubiri în natură, nici în echivalent şi să li se atribuie în natură suprafaţa de 3.471 mp, înscrisă în CF Timişoara, aflată în proprietatea statului şi să oblige pârâtul Statul Român la despăgubiri, prin echivalent bănesc, pentru diferenţa de suprafaţă de 442 mp.
În subsidiar, în cazul în care nu este posibilă atribuirea în natură a suprafeţei de 3.471 mp din CF Timişoara, reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la despăgubiri, prin echivalent bănesc, pentru întreaga suprafaţă de 3.912 mp.
În cauză, au formulat cerere de intervenţie în interesul pârâţilor SC S. SRL Sibiu şi SC S.A. SRL Timişoara, prin care au solicitat respingerea acţiunii.
În motivarea cererii, intervenientele au arătat că terenul cu se suprapune peste un alt nr. top, care nu a aparţinut niciodată antecesorilor reclamanţilor, ci unor terţe persoane, neputând fi atribuit reclamanţilor.
Au mai arătat că, pe acest teren, asupra căruia au un drept de concesiune, în baza contractului nr. 1 din 13 aprilie 2005, au edificat un imobil.
În drept, au invocat disp. art. 49 alin. (3) şi urm. C. proc. civ.
După finalizarea expertizelor dispuse în cauză, reclamanţii şi-au precizat acţiunea şi au solicitat măsura compensării cu alte bunuri şi servicii, în baza art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a li se atribui în natură suprafaţa de 1295 mp, înscrisă în CF Timişoara, aflată în proprietatea Statului Român şi obligarea statului ca, pentru diferenţa de 2.617 mp, să le plătească despăgubiri prin echivalent bănesc. Reclamanţii au menţinut celelalte capete de cerere şi subsidiarul acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 585 din 12 martie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 3811/30/2005, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea precizată şi completată de reclamanţii Ş.C. şi Ş.F. împotriva pârâţilor Municipiul Timişoara, prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
A constatat că imobilul înscris în CF Timişoara, teren în Calea Aradului, în suprafaţă de 5.000 mp, a fost preluat, prin expropriere, fără despăgubire, de la antecesorii reclamanţilor, R.S. şi R.C.
A respins capetele de cerere având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 850/2005, emisă de Primarul Municipiului Timişoara; constatarea retrocedării în natură, prin hotărâre judecătorească, a suprafeţei de 1.088 mp teren şi neacordarea de despăgubiri pentru suprafaţa de 3.912 mp; atribuirea în natură a suprafeţei de 3.471 mp, înscrisă în CF Timişoara, obligarea Statului Român la despăgubiri, atât în principal, pentru diferenţa de 442 mp, cât şi în subsidiar, pentru întreaga suprafaţă şi cererea având ca obiect atribuirea în natură a suprafeţei de 1.295 mp, înscrisă în CF Timişoara, cu titlul de compensare cu alte bunuri şi servicii.
A respins acţiunea faţă de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat în proces prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
A admis cererea de intervenţie în interesul pârâţilor Municipiul Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara, formulată de intervenienţii SC S. SRL Sibiu şi SC S.A. SRL Timişoara.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut mai întâi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi, în consecinţă, a respins acţiunea faţă de acest pârât.
În acest context, a reţinut că dreptul subiectiv ce se tinde a fi valorificat de reclamanţi prin acţiune, respectiv anularea dispoziţiei de respingere a notificării, precum şi acordarea despăgubirilor pentru terenul expropriat antecesorilor, fie, în principal, pentru diferenţa de teren ocupată de construcţii, ce nu poate fi restituită în natură, fie, în subsidiar, pentru întreaga suprafaţă, nu poate fi valorificat în această etapă procesuală, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Procedura de acordare a despăgubirilor, în materia imobilelor preluate abuziv, este reglementată expres în Capitolul 5, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, art. 16 alin. (2). Corelate fiind cu art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dispoziţiile legale anterioare conduc la concluzia evidentă că, în situaţia în care persoana juridică deţinătoare constată că restituirea în natură nu mai este posibilă, ea poate doar să propună acordarea de despăgubiri, iar autoritatea competentă să dispună în consecinţă este Comisia Centrală Pentru Stabilirea Despăgubirilor, ale cărei decizii sunt supuse controlului judiciar ulterior, potrivit legii.
Pe de altă parte, prezenta acţiune (contestaţie) este o cale de atac menită să supună controlului legalitatea şi temeinicia dispoziţiei persoanei juridice sesizate cu soluţionarea notificării, motiv pentru care ea trebuie îndreptată exclusiv împotriva emitentului.
Pe fond, prima instanţă a reţinut că parcela nr. top X, în suprafaţă de 3471 mp, înscrisă în CF Timişoara, aflată în proprietatea statului, a făcut obiectul notificării, formulate de reclamanţi în temeiul art. 22 din Legea nr. 10/2001, înregistrată la unitatea deţinătoare a imobilului sub nr. 289 din 09 august 2001. Aceştia au solicitat plata de despăgubiri pentru imobilul notificat, susţinând că parcela în discuţie ar fi rezultat prin dezmembrarea şi renumerotarea parcelei de 5.000 mp, asupra căreia antecesorii lor au fost proprietari tabulari în CF Timişoara.
Prin dispoziţia nr. 850 din 09 martie 2005, emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, a fost respinsă notificarea, considerându-se că, deşi aceştia sunt succesorii foştilor proprietari ai parcelei cu nr. top 23207/2/5, în suprafaţă de 5000 mp, reclamanţii nu au făcut dovada că, pentru imobilul notificat, au calitatea de persoane îndreptăţite.
Fiind chemat sa identifice amplasamentul faptic al celor doua parcele topografice, respectiv cea care fusese înscrisă în CF Timişoara, şi cea solicitată prin acţiune, din CF Timişoara, expertul topograf P.G. a conchis, în urma măsurătorilor făcute în teren, că terenul expropriat de la antecesorii reclamanţilor a fost comasat cu alte parcele, care, în urma renumerotării topografice, prin substituire, au primit nr. top. x şi au fost identificate în CF.
A mai constatat expertul că numai o porţiune din nr. top. a fost înglobată în suprafaţa nr. top substituit x, respectiv parcela cu nr. top x, în suprafaţă de 1088 mp, care a fost retrocedată reclamanţilor prin sentinţa civilă nr. 927/2001 a Tribunalului Timiş. Restul suprafeţei rămase din cei 5.000 mp, ce au aparţinut autorilor reclamanţilor, a fost inclusă în alte numere topografice.
În fine, expertul a reţinut că parcela topografică a cărei restituire în natură se solicită se suprapune peste nr. top. vechi X care a aparţinut altor proprietari tabulari.
În contextul situaţiei de fapt reţinute de specialist, tribunalul a constatat că, asupra nr. top. X din CF Timişoara, ce a făcut obiect al notificării, reclamanţii nu au făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a reţinut că reclamanţii nu mai pot schimba, în cadrul procesual al prezentei contestaţii, obiectul notificării lor iniţiale, întrucât o atare practică ar conduce la încălcarea art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Solicitarea făcută, prin completarea de acţiune, de către reclamanţi, după ce le-au fost cunoscute concluziile expertului, referitoare la atribuirea imobilului din CF Timişoara nr. top X, cu titlul de compensare, nu mai poate fi primită, a reţinut tribunalul.
Pe de alta parte, solicitarea de compensare nu va putea viza alte bunuri decât cele cuprinse în listele conţinând bunurile disponibile la care se referă art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Cererea de obligare a autorităţii publice locale de a include un anumit imobil pe tabelul bunurilor disponibile, conform art. 1 alin. (5) din lege, poate fi promovată de persoana îndreptăţită într-un proces separat.
Capătul de cerere privind constatarea trecerii imobilului înscris în CF Timişoara, în suprafaţă de 5000 mp, în proprietatea statului, prin expropriere, fără despăgubire, de la antecesorii reclamanţilor, R.S. si R.C., este întemeiat, a reţinut prima instanţă.
Prim instanţă a mai reţinut că, în cauza în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 927/2001 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă şi irevocabilă, în baza căreia li s-a restituit reclamanţilor terenul cu nr. top x, în suprafaţă de 1088 mp, nu s-au administrat probe din care să rezulte dacă antecesorii reclamanţilor au primit sau nu despăgubiri.
În actualul proces, obligaţia de a face dovada despăgubirilor revenea entităţii învestite cu soluţionarea notificării, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care nu a făcut o asemenea dovadă.
Capetele de cerere constând în constatarea retrocedării prin hotărâre judecătorească a suprafeţei de 1088 mp şi neacordării de despăgubiri pentru 3912 mp au fost respinse ca inadmisibile şi lipsite de interes, întrucât au făcut obiectul unei acţiuni în revendicare soluţionată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 927/2001 a Tribunalului Timiş.
Cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientele SC S. SRL Sibiu şi SC S.A. SRL Timişoara a fost respinsă ca o consecinţă a soluţiei pronunţate asupra acţiunii reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii Ş.C. şi Ş.F. şi pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Primarul Municipiului Timişoara.
În motivarea apelului, reclamanţii au arătat că, în mod netemeinic şi nelegal, prima instanţă, deşi a constatat preluarea de către stat, prin expropriere, fără despăgubire, a terenului de 5000 mp de la antecesorii lor, a refuzat să constate calitatea lor de persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, menţinând astfel dispoziţia pârâtului Primarul Municipiului Timişoara.
Raţionamentul eronat al primei instanţe rezultă din faptul că, prin notificare, au solicitat să li se restituie un teren, care, după expertiză, s-a dovedit a nu fi cel care a aparţinut antecesorilor lor, nemaifiind înscris în aceeaşi carte funciară.
La data la care au formulat notificarea, bazându-se pe expertiza efectuată în litigiul anterior, în urma căruia li s-a restituit suprafaţa de 1088 mp, parcela nr. top x, în suprafaţă de 3471 mp, făcea parte - cel puţin în aparenţă - din vechea suprafaţă de 5000 mp care fusese preluată abuziv.
Faptul că expertiza efectuată în dosarul de faţă a relevat o altă stare de fapt nu poate atrage consecinţa pierderii dreptului lor la măsuri reparatorii pentru cei 3912 mp, au arătat reclamanţii.
Au susţinut că, în mod greşit, prima instanţă le-a respins şi cererea pentru măsuri reparatorii prin compensare, precum şi cea subsidiară pentru propunerea de despăgubiri băneşti.
În motivarea apelului pârâţilor, s-au adus critici admiterii primului capăt de cerere al reclamanţilor.
Aceştia au susţinut că prima instanţă, în baza rolului său activ, nu a solicitat niciuneia dintre părţi să facă dovezi cu privire la plata unor despăgubiri pentru terenul expropriat. în lipsa unor asemenea dovezi, se impunea ca reclamanţii să depună la dosar o declaraţie pe proprie răspundere că nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul revendicat.
Pârâţii au mai susţinut că prima instanţă a nesocotit, sub acest aspect, autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 927/2001 a Tribunalului Timiş, prin care s-a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada faptului că antecesorii lor au primit sau nu despăgubiri.
Prin decizia civilă nr. 527 din 29 noiembrie 2007, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul reclamanţilor şi apelurile pârâţilor, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 585 din 12 martie 2007 a Tribunalului Timiş şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a considerat că prima instanţă nu şi-a exercitat rolul activ, în sensul că nu a solicitat expertului tehnic completarea raportului de expertiză pentru determinarea cu exactitate a parcelelor rămase libere, a proprietarilor acestora, a valorii parcelelor.
A mai stabilit Curtea de Apel Timişoara că prima instanţă urmează să verifice dacă reclamanţii au sau nu calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, în sensul Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei nr. 527/2007 a Curţii de Apel Timişoara, au declarat recurs pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Primarul Municipiului Timişoara.
Prin decizia civilă nr. 1427 din 12 februarie 2009, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recursul a fost admis, iar decizia a fost casată cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara.
Pentru a dispune astfel, instanţa de recurs a reţinut că, potrivit art. 297 alin. (1) teza întâi C. proc. civ., desfiinţarea sentinţei atacate se poate face doar în situaţia în care instanţa ar fi rezolvat procesul, fără a intra în cercetarea fondului, iar, în speţă, prima instanţă a intrat în cercetarea fondului; de altfel, nici instanţa de apel nu a reţinut că prima instanţă nu ar fi intrat în cercetarea fondului, ci că instanţa a fost lipsită de rol activ, potrivit art. 129 alin. (4) şi (5) C. proc. civ., în sensul că nu a solicitat expertului completarea raportului de expertiză, impunându-se administrarea de probe noi în cauză.
Instanţa de recurs a reţinut că aceste situaţii nu se circumscriu cazului de desfiinţare a sentinţei atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, întrucât, faţă de caracterul devolutiv al apelului, în limita criticilor formulate, instanţa de apel poate să dispună completarea probatoriului, precum şi administrarea probelor noi, propuse în condiţiile art. 292 C. proc. civ., dacă acestea sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ.
În rejudecare, prin decizia civilă nr. 98 din 29 aprilie 2009, Curtea de Apel Timişoara a admis apelurile declarate de reclamanţii Ş.F. şi Ş.C. şi de pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Primarul Municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 585 din 12 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Timiş, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Curtea de Apel Timişoara a constatat calitatea de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, în sensul Legii nr. 10/2001.
În acest sens, a reţinut că, prin sentinţa civilă nr. 927/2001 a Tribunalului Timiş, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că, de la antecesorii reclamanţilor, a fost expropriată suprafaţa de 5.000 m.p. teren, înscrisă, iniţial, în CF 12667 Timişoara, că suprafaţa de 1088 m.p., fiind liberă, poate fi restituită reclamanţilor, cu titlu de moştenire, şi că restul terenului, în suprafaţă de 3471 m.p., se reînscrie în CF Timişoara, cu în proprietatea Statului Român.
Conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, moştenitorii persoanelor de la care au fost preluate abuziv imobile ce fac obiect al legii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau prin echivalent.
Pe de altă parte, dispoziţiile art. 11 din lege dispun acordarea de astfel de măsuri, în situaţia imobilelor expropriate, indiferent de calificarea titlului în temeiul căruia au fost expropriate.
Faptul că, printr-o nouă expertiză tehnică, se ajunge la concluzia că terenul expropriat ar avea un alt amplasament, nu poate fi opus reclamanţilor.
Câtă vreme statul a preluat imobilul de la antecesorii reclamanţilor şi tot statul a procedat la dezmembrări, unificări, transcrieri şi renumerotări de parcele, a opune reclamanţilor aceste operaţiuni şi a concluziona că aceştia sunt în culpă pentru că nu ar fi fost în măsură să identifice corect terenul solicitat echivalează cu lipsirea de finalitate, în ceea ce-i priveşte, a măsurilor reparatorii cuprinse în Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte însă, Curtea de Apel Timişoara a reţinut că fondul cererii reclamanţilor, inclusiv precizarea de acţiune formulată la 26 iunie 2006, ulterior expertizei, apreciată greşit de către prima instanţă ca tardivă, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impun a fi judecate de către prima instanţă.
Împotriva deciziei civile nr. 98 din 29 aprilie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, au declarat recurs pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Primarul Municipiului Timişoara.
Prin decizia civilă nr. 1727 din 12 martie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 5429/1/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâţilor, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecarea apelurilor, la Curtea de Apel Timişoara.
Instanţa supremă a reţinut că instanţa de rejudecare a încălcat art. 315 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în ciclul procesual anterior, prin decizia nr. 1427 din 12 februarie 2009, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că prima instanţă a soluţionat fondul pricinii şi, prin urmare, nu sunt întrunite condiţiile de trimitere spre rejudecare, fiind posibilă evocarea fondului de către instanţa de apel.
Pe de altă parte, a reţinut că cererea de precizare a acţiunii nu reprezintă o cerere distinctă de acţiunea principală, ci doar o precizare a măsurilor reparatorii solicitate pentru imobilul preluat de stat.
Atâta vreme cât instanţa de apel, în rejudecare, a tranşat chestiunea calităţii de persoane îndreptăţite a reclamanţilor, instanţa supremă a reţinut că s-a evocat fondul prin această analiză, or, evocarea fondului nu poate viza cererea de chemare în judecată decât în întregul ei şi nu permite soluţia desfiinţării cu trimitere spre rejudecare.
Cauza a fost din nou înregistrată la Curtea de Apel Timişoara la 06 iunie 2010, sub nr. 3811.2/30/2005.
În rejudecare, la cererea reclamanţilor şi în raport cu dispoziţiile deciziilor de casare ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a încuviinţat proba cu expertiza judiciară în construcţii pentru evaluarea terenului preluat de stat de la antecesorii reclamanţilor şi a terenului solicitat de reclamanţi în compensare.
Reclamanţii au precizat că solicită în compensare pentru terenul expropriat, alături de terenul înscris în CF Timişoara şi terenul înscris în CF Timişoara.
Prin decizia civilă nr. 949 din 15 iunie 2011, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de reclamanţii Ş.C. şi Ş.F.; a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a anulat dispoziţia nr. 850 din 09 martie 2005, emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, şi a constatat dreptul la despăgubiri al reclamanţilor pentru suprafaţa de 3.912 mp, înscrisă în CF Timişoara, nr. top x, în baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientele SC S. SRL Sibiu; a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii atacate şi a respins apelul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Primarul Municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 585 din 12 martie 2007, pronunţată de Tribunalul Timiş, în Dosarul nr. 3811/30/2005.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
În mod greşit, prima instanţă a reţinut că măsura compensării cu alte bunuri sau servicii nu poate viza alte bunuri decât cele cuprinse pe lista cu bunuri disponibile a entităţii notificate, în speţă, a pârâtului Primarul Municipiului Timişoara.
Aşa cum se reţine şi în practica mai recentă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordarea acestei măsuri nu este lăsată de legiuitor la aprecierea discreţionară a entităţii sesizate cu soluţionarea notificării.
În cazul în care se face dovada că există bunuri pe care în mod abuziv, nejustificat, unitatea deţinătoare refuză să le ofere în compensare, instanţa de judecată poate sancţiona acest abuz, dispunând ea însăşi acordarea acestei măsuri în echivalent.
Reclamanţii, după efectuarea expertizei la prima instanţă, au precizat că măsura reparatorie pe care o solicită, în principal, este aceea a compensării cu alte bunuri sau servicii, pentru terenul de 3912 mp, care nu li s-a restituit în natură şi pentru care nu au primit nici despăgubiri.
Au indicat, în acest sens, terenul de 2.439 mp, înscris în CF Timişoara, şi terenul de 15.374 mp, înscris în CF.
Au fost supuse expertizării aceste două terenuri, alături de cel preluat de stat de la antecesorii reclamanţilor, respectiv cel înscris în CF Timişoara.
Conform raportului de expertiză întocmit de expertul B.M., valoarea terenului de 3.912 mp, rămas nerestituit din terenul de 5.000 mp, din CF Timişoara, este de 813.696 euro.
Conform evaluării aceluiaşi expert, terenul de 2.439 mp, din CF Timişoara, solicitat în compensare, are o valoare de 712.188 euro.
Expertul a constatat însă că acest teren, care se află în proprietatea Statului Român, conform evidenţelor de carte funciară, nu este liber - o suprafaţă de 16 mp este ocupată de o parte din clădirea de pe parcela nr. top X, din CF Timişoara, pentru care s-a eliberat autorizaţia de construcţie din 15 aprilie 2005, coproprietare pe construcţie fiind, în cote de câte Vi, intervenientele din cauza de faţă, SC S. SRL Sibiu şi SC S.A. SRL Timişoara, iar o suprafaţă de 108 mp este ocupată de 6 garaje aflate în proprietatea unor persoane fizice, cărora terenul li s-a concesionat.
Expertul a mai reţinut că această parcelă are o formă geometrică neregulată şi, pe aceasta, există mai multe partajări prin garduri.
În ceea ce priveşte a doua parcelă solicitată de reclamanţi în compensare, cea cu nr. top x din CF Timişoara, aceasta se află în proprietatea Statului Român şi în administrarea operativă a Universităţii de Ştiinţe Agricole a Banatului Timişoara, aşa cum rezultă din cartea funciar.
Expertul a constatat că, pentru această parcelă, care se află în extravilanul Municipiului Timişoara, Universităţii de Ştiinţe Agricole a Banatului i s-a eliberat autorizaţie de construcţie.
Referitor la concluziile raportului de expertiză, întocmit de expertul Bojincă Mihail, reclamanţii au formulat obiecţiuni, dar, în acelaşi timp, au solicitat şi proba cu o expertiză topografică, prezentând trei variante ale cererii lor de compensare cu alte terenuri pentru suprafaţa de 3.912 mp nerestituită.
Astfel, în varianta principală, au solicitat să li se atribuie în compensare suprafaţa de 2.439 mp, din CF Timişoara, nr. top x, iar diferenţa de suprafaţă să fie acordată din terenul înscris în CF Timişoara, nr. cadastral/ topografic x.
În varianta subsidiară, au solicitat atribuirea suprafeţei de 1.295 mp din CF Timişoara, nr. top x, conform expertizei realizate în ciclul procesual anterior, de către expertul P.G., iar diferenţa de suprafaţă să fie acordată din terenul înscris în CF Timişoara, nr. cadastral/ topografic x.
Într-o altă variantă, „în extremis”, reclamanţii au solicitat atribuirea unei suprafeţe de teren din parcela înscrisă în CF nr. x Timişoara.
Verificând varianta subsidiară propusă de reclamanţi, prin care fac trimitere la raportul de expertiză, întocmit de expertul P.G., la judecata în primă instanţă, Curtea a observat că şi acest expert a constatat că suprafaţa de teren de 2439 mp, înscrisă în CF x, este ocupată parţial cu parcare şi platformă betonată, folosită de proprietarii clădirii edificate pe nr. top x, un colţ al clădirii amintite, bateria de 7 garaje, parţial bateria de 5 garaje, alei pietonale de acces la intrările din spate ale blocurilor cu nr. 1 pe str. L. şi nr. 16 pe str. C. şi la cele două baterii de garaje. De asemenea, pe acest teren, există dotări subterane şi supraterane, materializate prin guri de vizitare apă/ canal, reţele electrice şi de telefonie, care deservesc zona de blocuri.
Singura suprafaţă din nr. top x, care, din punct de vedere tehnic, ar putea fi atribuită în echivalent reclamanţilor este cea folosită în prezent de proprietarii nr. top x şi care este îngrădită, plus suprafaţa de sub bateria de 7 garaje, până la aleea asfaltată, de acces la intrările din spatele blocurilor din str. Carei; această suprafaţă însă se suprapune peste nr. top vechi x, ce a aparţinut altor proprietari.
Faţă de concluziile celor doi experţi, din care rezultă că terenurile solicitate în compensare nu sunt libere şi, deci, nu pot fi atribuite reclamanţilor, cererea acestora pentru proba cu expertiza topografică vizând aceleaşi terenuri a devenit inutilă, motiv pentru care a şi fost respinsă.
În consecinţă, capătul de cerere constând în acordarea de terenuri în compensare pentru terenul de 3.912 mp, nerestituit reclamanţilor, a fost respins.
Pe de altă parte însă, s-a considerat că reclamanţii au dreptul la despăgubiri pentru acest teren expropriat de la antecesorii lor, urmând ca cererea formulată în subsidiar de către aceştia să fie admisă, în baza art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, prin raportare la art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
În condiţiile în care parcela nr. top x nu a fost atribuită reclamanţilor pentru motivele prezentate anterior, Curtea a respins, ca neîntemeiată, cererea de intervenţie formulată de intervenientele SC S. SRL Sibiu şi SC S.A. SRL Timişoara.
În ceea ce priveşte apelul pârâţilor Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Primarul Municipiului Timişoara, Curtea l-a respins, ca neîntemeiat, considerând că, în mod corect, prima instanţă a admis capătul de cerere vizând constatarea preluării prin expropriere, fără despăgubiri, a terenului de 5.000 mp, înscris în CF Timişoara, de la antecesorii reclamanţilor, R.S. şi R.C.
În tot cursul judecării cauzei, care este în al treilea ciclu procesual, pârâţii nu au făcut dovada că antecesorii reclamanţilor ar fi primit despăgubiri pentru terenul expropriat.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, reclamanţii Ş.C., Ş.F. şi pârâtul Primarul Municipiului Timişoara.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, reclamanţii Ş.C., Ş.F. au arătat următoarele:
Decizia recurată este nelegală în parte, sub aspectul modalităţii în care au fost acordate despăgubirile, în sensul că, în mod nelegal, instanţa a restrâns sfera măsurilor reparatorii prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001 (aşa cum a fost modificată prin Legea 247/ 2005) la prevederile art. 16 şi următoarele din Legea 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, considerând că singura măsură reparatorie posibilă este acordarea de despăgubiri, în baza dispoziţiilor art. 29 alin. (3) din Legea 10/2001, încălcând astfel dispoziţiile art. 10 alin. (1) al Legii 10/2001 modificată, care precizează conţinutul sintagmei „măsuri reparatorii prin echivalent”, arătând că acestea vor consta, în principal, „în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către unitatea învestită, potrivit prezentei legi, cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite” şi, în subsidiar, „în despăgubiri acordate, în condiţiile legii speciale privind regimul stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv”.
În consecinţă, ori de câte ori măsura compensării cu alte bunuri sau servicii este posibilă, ea trebuie aplicată cu prioritate de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, şi, implicit, de instanţele de judecată.
Recurenţii reclamanţi au arătat că, prin art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea 247/2005 - Titlul VII privind regimul stabilirii plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii, prin consemnarea unor sume ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, şi cele care nu au fost soluţionate în atare modalitate până la data respectivă şi despre care se arată că vor fi predate secretariatului comisiei centrale, conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16.
În cazul în care o notificare a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a legii, însă poziţia prin care aceasta a fost soluţionată nu a rămas definitivă, fiind atacată în instanţă, ceea ce urmează să se preda secretariatului comisiei centrale este dispoziţia definitivă, însă sunt aplicabile prevederile alin. (1) al art. 16, în sensul că, în această situaţie, şi instanţa de judecată poate stabili cuantumul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparaţie, reprezentând valoarea de circulaţie a bunului. Orice altă interpretare a textului ar echivala cu o denegare de dreptate (sancţionată de prevederile art. 3 C. civ.) şi cu încălcarea dreptului de acces la instanţă, garantat de prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În acelaşi sens, a statuat şi înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia 52 din 4 iunie 2007, prin care s-a admis recursul în interesul legii, stabilindu-se că „prevederile art. 16 şi urm. din Legea 247/2005, privind procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 247/2005”.
În speţă, dispoziţia atacată a fost emisă de Primarul Municipiului Timişoara în data de 9 martie 2005, iar Legea nr. 247/ 2005 a fost publicată în M. Of. al României la data de 22 iunie 2005 şi a intrat în vigoare în data de 25 iulie 2005.
În concluzie, având în vedere dispoziţiile Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţe, potrivit dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ., în speţa dedusă judecăţii, instanţa de apel trebuia să stabilească in concreto măsurile şi modalitatea despăgubirii reclamanţilor, şi nu doar să se limiteze la a constata dreptul lor la despăgubiri.
Procedând în această manieră, instanţa de apel nu a făcut o cercetare completă a fondului litigiului, fapt ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Un alt motiv de nelegalitate este acela că motivarea instanţei de apel este contradictorie, întrucât, deşi aceasta a arătat că „în cazul în care se face dovada că există bunuri pe care, în mod abuziv, nejustificat, unitatea deţinătoare refuză să le ofere în compensare, instanţa de judecată poate sancţiona acest abuz, dispunând ea însăşi acordarea acestei măsuri în echivalent”, a refuzat, practic, să administreze în mod complet probatoriul prin care reclamanţii ar fi fost în măsură să dovedească faptul că bunurile pe care le solicitaseră în compensare ar fi putut să facă obiectul acestei măsuri. în acest sens, au fost invocate decizii de speţă ale instanţei supreme.
Mai mult decât atât, instanţa de apel a făcut chiar o apreciere greşită a probelor deja administrate, concluzionând, fără temei, că expertul evaluator ar fi constatat că „acest teren, care se află în proprietatea Statului român, conform evidenţelor de carte funciară, nu este liber”. în realitate, expertul P.G. a constatat că suprafaţa de 1295 mp din terenul în litigiu poate fi retrocedată în natură, însă impedimentul care a survenit pendinte litis a fost că imobilul teren, înscris în CF Timişoara, a fost trecut în domeniul public la Municipiului Timişoara, prin H.G. nr. 1016/2005.
În acest sens, cu toate că au invocat excepţia de nelegalitate, atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel, ambele instanţe au respins acest demers procedural, soluţie pe care o consideră nelegală.
Recurenţii au invocat şi faptul că instanţa nu a cercetat în întregime fondul cauzei, deoarece, în faza de apel, instanţa a administrat un probatoriu incomplet, sub două aspecte:
- pe de o parte, deşi a încuviinţat administrarea unei expertize tehnice de evaluare imobiliară, încuviinţând toate cele patru obiective formulate, nu a încuviinţat obiecţiunile reclamanţilor la raportul de expertiză, în condiţiile în care expertul Bojincă Mihail nu a răspuns decât parţial primelor două obiective formulate;
- pe de altă parte, a respins cererea reclamanţilor de încuviinţare a unei expertize tehnice în specialitatea topografie, a cărei necesitate a reieşit din concluziile expertizei tehnice de evaluare imobiliară, prin care s-a arătat că unele dintre solicitările formulate prin obiectivele deja încuviinţate depăşesc sfera competenţelor sale, fiind necesară opinia unui expert topograf. Din aceste motive, instanţa de apel nu a statuat asupra cererii reclamanţilor de acordare a despăgubirilor prin compensare cu alte terenuri, cu toate că a încuviinţat probe care, dacă ar fi fost administrate în condiţiile legii, (respectiv dacă expertul ar fi soluţionat toate obiectivele expertizei), ar fi putut conduce la pronunţarea unei soluţii nu numai legală, dar şi echitabilă.
Pârâtul Primarul Municipiului Timişoara a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, cu consecinţa admiterii apelului Primarului Municipiului Timişoara, schimbarea in totalitate a sentinţei civile nr. 5/ PI din 2 martie 2007, pronunţata de Tribunalul Timiş şi respingerea în întregime a contestaţiei formulate de către reclamanţi.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâtul Primarul Municipiului Timişoara a arătat următoarele:
Prima instanţă, in mod eronat, a admis primul petit al contestaţiei formulate de către reclamanţii intimaţi Ş.C. si Ş.F., prin care s-a solicitat să constate că imobilul înscris in CF Timişoara, nr. top. x a fost preluat de către Statul Roman, prin expropriere, tară despăgubire, de la antecesorii reclamanţilor, R.S. si R.C.
În acest sens, instanţa de judecată, în baza rolului său activ, consacrat de lege, nu a solicitat nici uneia dintre părţi probarea acestui fapt, pronunţând o hotărâre netemeinică si nelegală, neţinând seama de dispoziţiile legale aplicabile în materie şi nici de faptul că nu a fost administrat niciun probatoriu în acest sens de către reclamanţi.
Această susţinere, nefondată şi nedovedită, nu a fost pusă în discuţie nici in faţa instanţei de apel, care nu a înţeles să solicite probe cu privire la aceste aspecte.
Mai mult, prin admiterea acestui petit, instanţa de fond a nesocotit autoritatea de lucru judecat ce decurge din dispoziţiile sentinţei civile nr. 7/ PI din 30 ianuarie 2001, prin care s-a restituit reclamanţilor suprafaţa de 1088 mp, provenind din parcela 23207/2/5, înscrisa in CF Timişoara, reţinându-se că, deşi scopul exproprierii a fost acela de a se folosi la sistematizarea oraşului, prin construirea unor blocuri, aceiaşi reclamanţi nu au făcut dovada faptului ca antecesorii acestora au primit sau nu despăgubiri, pentru terenul înscris in CF Timişoara.
Instanţa de fond a nesocotit şi dispoziţiile art. 11.2 din H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora, în cazul în care persoana îndreptăţită susţine că nu s-au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat si nici unitatea deţinătoare nu poate dovedi plata acestora, se va solicita persoanei îndreptăţite prezentarea unei declaraţii autentificate, prin care aceasta declară pe propria răspundere că, pentru imobilul respectiv, nu s-au încasat despăgubiri si, totodată, îşi asuma obligaţia rambursării acestora, in cazul in care, anterior acordării beneficiului legii, se constata si se dovedeşte că, totuşi, s-au acordat despăgubiri.
Raportat la aceste dispoziţii legale, instanţele erau obligate sa pună în vedere reclamanţilor prezentarea unei declaraţii autentificate.
Analizând criticile deduse judecăţii pe calea recursului menţionate, înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce vor succede:
Asupra recursului exercitat de reclamanţi:
Sub un prim aspect, se constată că recurenţii reclamanţi susţin, în mod confuz şi nesistematizat, în cadrul primului motiv de recurs, întemeiat, în mod formal, pe dispoziţiile art. 305 pct. 5 C. proc. civ., fie prioritatea acordării măsurilor compensatorii cu alte bunuri sau servicii, fie incidenţa art. 16 alin. (1) si (2) din Legea nr. 247/2005 si a Deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, în sensul stabilirii, direct de către instanţele de judecată, a cuantumului despăgubirilor.
În acest sens, trebuie reţinut că, prin Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Condiţia însă, pentru aplicarea acestei decizii, este ca dispoziţia sau decizia menţionată să fi cuprins ea însăşi acordarea măsurilor reparatorii şi cuantumul acestora sau să nu fi fost soluţionată, în procedura administrativă, notificarea persoanelor interesate.
Or, în cauză, prin dispoziţia nr. 850 din 9 februarie 2007, notificarea reclamanţilor a fost respinsă, astfel încât, stabilind calitatea de persoane îndreptăţite şi dreptul acestora la despăgubiri pentru imobilul în litigiu, în mod legal, a aplicat instanţa de apel dispoziţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
În ceea ce priveşte imposibilitatea acordării măsurii reparatorii constând în compensarea cu un alt bun imobil, se poate observa că, în etapa apelului, au fost administrate probe privind terenurile indicate de reclamanţi, reţinându-se însă că aceste terenuri nu sunt libere şi nu pot fi atribuite reclamanţilor.
Se va constata, aşadar, că situaţia juridică a imobilelor pretinse, conturată de mijloacele de probă administrate în cauză şi evaluate de instanţa anterioară de control judiciar, ca instanţă devolutivă, le face nesusceptibile acordării lor în compensare.
În acelaşi sens, referirea pe care o fac recurenţii-reclamanţi la decizii de speţă ale instanţei supreme, pretinzând că au fost nesocotite cele statuate cu ocazia soluţionării acelor pricini, nu este susceptibilă de încadrare în vreun motiv de nelegalitate dintre cele reglementate exhaustiv de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
Aceasta întrucât, ceea ce se impune cu caracter obligatoriu instanţelor sunt dezlegările asupra problemelor de drept pronunţate prin decizii în interesul legii, în condiţiile art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., nesocotirea acestora putând fi invocată ca aspect de nelegalitate a unei hotărâri.
Soluţionarea unor cauze particulare de către instanţa supremă, a unor raporturi juridice litigioase ce îi sunt deduse spre dezlegare, se realizează în funcţie de circumstanţele concrete, particulare ale fiecărei pricini, neputându-se susţine în mod valid că nu ar fi fost respectate dezlegări jurisdicționale particularizate de elementele de fapt ale pricinilor, cu referire la alte cauze.
Susţinerea recurenţilor reclamanţi, în sensul că instanţa de apel a apreciat în mod greşit probele, ignoră caracterul de cale extraordinară de atac a recursului, în cadrul căruia se poate realiza doar controlul de legalitate, iar nu de netemeinicie.
În acelaşi sens, deducând judecăţii, în recurs, elementele de fapt ale pricinii şi modalitatea în care acestea au fost apreciate de către instanţa de apel, recurenţii reclamanţi tind, în realitate, la o devoluare a fondului, pretinzând stabilirea unei alte situaţii juridice a imobilelor solicitate în compensare, care să le facă restituibile în natură, ceea ce nu este, de asemenea, admisibil în calea de atac a recursului.
În ceea ce priveşte critica, conform căreia instanţa a administrat un probatoriu incomplet, ceea ce ar echivala, în opinia reclamanţilor, cu necercetarea fondului cauzei, aceasta, de asemenea, nu poate fi primită, câtă vreme instanţele fondului s-au pronunţat asupra tuturor capetelor de cerere cu care au fost învestite, respectând pe deplin principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil.
Astfel, pretinsa neadministrare a unui probatoriu complet nu poate fi imputabilă instanţei de apel, câtă vreme aceasta a admis sau, după caz, a respins motivat probele propuse de părţi, respectând dispoziţiile art. 167 C. proc. civ. raportat la art. 298 C. proc. civ.
În raport de argumentele expuse anterior, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
Asupra recursului exercitat depărat:
Critica pârâtului, conform căreia instanţa nu a solicitat reclamanţilor să depună dovada faptului că imobilul a fost preluat de către Statul Roman, prin expropriere, fără despăgubire, de la antecesorii reclamanţilor, R.S. si R.C., este nefondată.
Astfel, reclamanţii nu aveau obligaţia probării unui fapt negativ - neacordarea despăgubirilor, aşa cum pretinde pârâtul, ci acesta din urmă, în ipoteza susţinerii acordării „acestor despăgubiri, aferente măsurii exproprierii, avea obligaţia procesuală de a produce probe în acest sens, probe ce nu au fost administrate în cauză.
În ceea ce priveşte critica, conform căreia, prin admiterea petitului având ca obiect constatarea faptului că imobilul înscris în CF Timişoara, a fost preluat de către Statul Roman, prin expropriere, fără despăgubire, de la antecesorii reclamanţilor, R.S. si R.C., instanţa de fond ar fi nesocotit autoritatea de lucru judecat ce decurge din dispoziţiile sentinţei civile nr. 927/ PI din 30 ianuarie 2001 a Tribunalului Timiş, prin care s-a restituit reclamanţilor suprafaţa de 1088 mp, provenind din parcela x, înscrisă în CF Timişoara, reţinându-se că, deşi scopul exproprierii a fost acela de a se folosi imobilul la sistematizarea oraşului, prin construirea unor blocuri, reclamanţii nu au făcut dovada faptului că antecesorii acestora au primit sau nu despăgubiri, pentru terenul înscris în CF Timişoara, deci autoritate de lucru judecat ce s-ar referi, în opinia recurentului pârât, la preluarea imobilului în litigiu fără despăgubiri, instanţa apreciază că această susţinere nu este riguros exactă, întrucât, în considerentele acelei hotărâri, s-a menţionat că, în cauza dedusă judecăţii, nu s-au făcut probe pentru stabilirea dacă antecesorii reclamanţilor au primit despăgubiri conform legii, constatare ce nu reprezintă un aspect de legalitate ce ar fi putut intra în autoritate de lucru judecat, ci acest fapt ar fi putut fi răsturnat, în prezenta cauză, prin proba contrară, ce ar fi incumbat, astfel cum s-a arătat deja, pârâtului.
Pentru considerentele expuse, recursul pârâtului Primarul Municipiului Timişoara va fi respins, ca nefondat, în considerarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii Ş.C., Ş.F. şi de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 949 din 15 iunie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4642/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4644/2012. Civil → |
|---|
