ICCJ. Decizia nr. 4642/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4642/2012
Dosar nr. 2727/2/2011
Şedinţa publică din 20 iunie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii C.A., A.Z.A. şi E.C., au chemat în judecată pe Primarul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Comisia Tehnică şi de Evaluare Pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor A.N.R.P., solicitând obligarea pârâtelor să-i despăgubească corespunzător pentru terenul preluat, rară titlu, în mod abuziv, de regimul comunist, în suprafaţă de 1407,53 mp şi care în prezent este afectat de sistematizarea Şoselei Mihai Bravu, sector 3, teren care nu mai poate fi restituit în natură.
Prin sentinţa civilă nr. 227 din 17 februarie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia necompetenţei generale şi a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor.
Prin decizia civilă nr. 491 din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de apelanţii reclamanţi şi a desfiinţat sentinţa apelată, trimiţând cauza spre rejudecare.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 891 din 22 iunie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a respins cererea reclamanţilor pe cale de excepţie faţă de această parte şi Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. Tribunalul a admis acţiunea reclamanţilor îndreptată împotriva Municipiului Bucureşti reprezentat prin Primarul General al Municipiului Bucureşti care a fost obligat să emită o Dispoziţie prin care să-i propună pe reclamanţi pentru acordarea unor despăgubiri echivalente privind terenul de 1407,53 mp. situat în Municipiul Bucureşti, sector 3, afectat de sistematizarea Şoseaua M.B., imposibil de restituit în natură şi a fost obligat Primarul General al Municipiului Bucureşti să înainteze Dispoziţia, prezenta Sentinţă şi documentaţia aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, prin Actul de partaj din 12 iulie 1945, transcris la Grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat, din 5 august 1946, autoarea reclamanţilor, C.L., a dobândit imobilul în suprafaţă de 6.000 mp situat în Bucureşti, L.P., din care a înstrăinat suprafaţa de 1.000 mp, restul terenului de cea. 5.000 mp. fiind preluat de stat fără titlu şi fără despăgubire. Prin Notificarea nr. 4041 din 11 octombrie 2001 transmisă prin B.E.J. Asociaţi B., R. şi B., reclamanţii au solicitat restituirea terenului pe care autoarea C.L. l-a dobândit prin actul de partaj autentificat din 05 august 1946 de către Grefa Tribunalului Ilfov, secţia notariat şi transcris sub nr. 46511 Dosar nr. 22878/1946, constituindu-se dosarul P.M.B. 16.763/2001, conform Legii nr. 10/2001.
Tribunalul a constatat că, deşi prin Sentinţa civilă nr. 861/ F din 05 mai 2008 pronunţată in Dosarul nr. 8814/3/2008 de către Tribunalul Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, instanţa a obligat Municipiul Bucureşti şi Primarul Municipiului Bucureşti să soluţioneze Notificarea din 11 octombrie 2001 prin emiterea unei decizii/dispoziţii motivate in conformitate cu Legea 10/2001, până în prezent nu s-a luat nicio măsură de soluţionare a cererii referitoare la terenul afectat de sistematizare şi nici nu s-a emis o dispoziţie motivată de către Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Tribunalul a reţinut, din raportul de expertiză tehnică de specialitate în topografie şi cadastru întocmit de către expertul ing. M.I. (filele 54-57 din dosar), că suprafaţa de teren de 1407,53 mp. din terenul preluat de la autoarea reclamanţilor, este afectată de sistematizarea Şoselei Mihai Bravu, sector 3, (carosabil, trotuare, spaţii verzi şi zonă de protecţie), fiind imposibil de restituit în natură, pentru această suprafaţă care formează obiectul prezentului litigiu, reclamanţii fiind îndreptăţiţi să primească despăgubiri echivalente.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel Municipiul Bucureşti prin primarul General, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar pe fond respingerea acţiunii ca neîntemeiată. A arătat că din analiza art. 13 alin. (1) capitolul III din Legea nr. 247/2005 şi art. 16 alin. (2) titlul VII din aceeaşi lege, rezultă că Municipiul Bucureşti nu are obligaţia legală de a stabili o anumită sumă ca măsură reparatorie, ci doar de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, instituţiei competente Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, conform art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
In ceea ce priveşte obligarea pârâţilor de a înainta noua dispoziţie către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, apelantul a arătat că, înainte de a ajunge la Secretariatul Comisiei Centrale, Municipiul Bucureşti are obligaţia să înainteze dosarul către Prefectura Municipiului Bucureşti în vederea întocmirii ordinului, iar la art. 16 din titlul VI se prevede în mod expres faptul că valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar notificările formulate potrivit Legii nr. 10/2001 în sensul acordării de măsuri reparatorii se predau pe bază de proces verbal de predare - primire Secretariatului Comisiei Centrale, numai dacă sunt însoţite de ordinul Prefectului.
Prin decizia civilă nr. 631/ A din 20 iunie 2011 Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul reţinând următoarele.
În ceea ce priveşte critica formulată de apelantul pârât cu privire la cuantificarea de către prima instanţă a cuantumului despăgubirilor, s-a constatat că, în şedinţa din 20 iunie 2011, reprezentanta apelantului pârât a arătat că înţelege să renunţe la această critică. în această situaţie, respectivul motiv de apel nu va fi examinat de Curte. De altfel, se constată că, prin sentinţa apelată, tribunalul nu a cuantificat despăgubirile cuvenite reclamanţilor.
În ceea ce priveşte critica referitoare la obligarea pârâţilor să înainteze noua dispoziţie către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, instanţa a constatat că, prin sentinţa apelată, prima instanţă a obligat Primarul General al Municipiului Bucureşti să înainteze Dispoziţia, sentinţa şi documentaţia aferentă, către Comisia Centrală pentru Stabilirea şi Acordarea Despăgubirilor.
Conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare care nu au fost soluţionate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a acestei legi, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administraţiei publice centrale conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situaţia juridică actuală a imobilului obiect al restituirii şi de întreaga documentaţie aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcţii demolate depuse de persoana îndreptăţită şi/sau regăsite în arhivele proprii, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor/dispoziţiilor sau după caz, a ordinelor.
Astfel, obligaţia de a înainta documentele menţionate în decizia apelată este o obligaţie legală, neputându-se invoca faptul că notificarea poate fi înaintată Comisiei Centrale numai dacă este însoţită de ordinul Prefectului, aceasta din urmă reprezentând, de asemenea, o obligaţie stabilită de lege în sarcina conducătorilor administraţiei publice.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâtul, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că reclamanţii nu au depus, în faza administrativă, actele doveditoare ale calităţii de persoană îndreptăţită în sensul legii speciale. A mai arătat că după emitere, notificările se predau pe bază de proces verbal Secretariatului Comisiei Centrale şi că reclamanţii nu au dovedit că au primit despăgubiri pentru imobil potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din legea 10/2001.
Recursul nu este fondat.
Este adevărat că art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, pot fi depuse până la data soluţionării notificării, numai că sintagma „până la data soluţionării notificării"; nu are în vedere numai etapa administrativă a soluţionării notificării.
Această sintagmă trebuie înţeleasă ca referindu-se la soluţionarea notificării în oricare din cele două etape - administrativă, înaintea entităţii notificate, sau judiciară - prin hotărâre irevocabilă a instanţei de judecată, deoarece legiuitorul nu face nici o distincţie între cele două faze procesuale de soluţionare a notificării.
De altfel, nici o prevedere a Legii nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară, iar a considera altfel ar însemna să se aducă atingere principiului liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie. Rolul instanţei nu se poate rezuma la verificarea probelor administrate în etapa administrativă de soluţionare a notificării, pentru că ar fi contrar principiului aflării adevărului pentru o bună înfăptuire a justiţiei. Singura sancţiune prevăzută de Legea nr. 10/2001, care atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii, este cea prevăzută de art. 22 alin. (5) pentru nerespectarea termenului de trimitere a notificării.
Prin urmare, nedepunerea de către reclamanţi, în calitate de titulari ai notificării, a actelor doveditoare până la data soluţionării notificării prin decizie/ dispoziţie administrativă, avea drept consecinţă doar pronunţarea deciziei/dispoziţiei administrative pe baza actelor depuse în faţa Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi nicidecum imposibilitatea depunerii acestor acte în etapa jurisdicţională.
Teza contrară, pe care încearcă să o acrediteze recurentul, nu poate fi acceptată, pentru că aceasta ar lipsi practic de conţinut etapa judiciară a soluţionării notificării, de esenţa căreia este caracterul contradictoriu al dezbaterilor, ce implică posibilitatea conferită părţilor de a formula în faţa instanţei apărări şi de a administra probe în dovedirea acestora, în scopul satisfacerii drepturilor subiective deduse judecăţii. întrucât administrarea probatoriului, constituie elementul esenţial al judecăţii, a nu da posibilitatea părţii ce formulează contestaţie împotriva dispoziţiei/ deciziei administrative prin care s-a soluţionat notificarea de restituire să administreze probe noi faţă de cele administrate în etapa administrativă, pe baza cărora instanţa să-şi întemeieze soluţia, ar echivala în fapt cu o judecată formală, contrară dreptului la un proces echitabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Reclamanţii au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite la acordarea măsurilor reparatorii cu actele depuse la dosar, respectiv actul de partaj din 12 iulie 1945 şi certificatul de moştenitor din 21 septembrie 1984 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 3.
Nu se poate reţine nici cea de-a doua critică, întrucât, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, obligaţia de înaintare a notificării, cu toate procedurile aferente a fost impusă de lege în sarcina recurentului.
Critica privitoare la nedovedirea primirii despăgubirilor potrivit acordurilor internaţionale este exercitată omisso medio, nefiind inserată şi în motivarea apelului şi nu poate fi examinată în recurs atât timp cât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acesteia.
Ca atare, recursul apare ca nefondat şi va fi respins conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 631/ A din 20 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4641/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4643/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
