ICCJ. Decizia nr. 4771/2012. Civil. Actiune în daune contractuale. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 4771/2012
Dosar nr. 6055/108/2009
Şedinţa publică de la 4 decembrie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 748 din 18 aprilie 2011, Tribunalul Arad a respins acţiunea astfel cum a fost precizată, promovară de reclamanta I.C.I.M. Arad în contradictoriu cu pârâtele Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA Bucureşti şi Regionala C.F.R. Timişoara, precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă.
Conform sentinţei obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizat l-a format obligarea pârâtelor la plata sumei de 119.778,18 lei reprezentând contravaloare lucrări efectuate şi neachitate la obiectivul „Amenajare Apartamente de Serviciu"; conform facturii din 23 octombrie 2008 şi în baza contractului de execuţie şi a actului adiţional.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune s-a reţinut soluţionarea acesteia prin sentinţa nr. 731 din 14 aprilie 2009, incidente fiind prevederile art. 1 alin. (1), (3) şi (7) din Decretul nr. 167/1958 şi adresa nr. 9647 din 11 august 2006 emisă de reclamantă contra pârâtei.
Pe fond, reţinând realitatea contractului de execuţie, prima instanţă în aprecierea probelor de la dosar, inclusiv expertiza tehnică administrată în cauză, a constatat că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, nefinalizând lucrarea la data convenită în graficul de execuţie, că părţile nu au încheiat procesul verbal de recepţie finală, context în care beneficiarul nu şi-a însuşit situaţiile de lucrări ale executantului şi nici factura emisă la 23 octombrie 2008, neexistând astfel obligaţia de plată în ce o priveşte.
Curtea de Apel Timişoara - secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 275 din 12 decembrie 2011 a admis apelul formulat de reclamanta SC I.C.I.M. SA şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul admiterii acţiunii precizate şi obligării în solidar a pârâtelor la plata sumei de 119.778,18 lei, menţinând în rest dispoziţiile apelate.
Criticile cu privire la soluţionarea excepţiilor de către judecătorul fondului au fost înlăturate ca neîntemeiate, ca de altfel şi excepţiile invocate în apel de intimate.
S-a apreciat ca fiind corect soluţionate şi ca neîntemeiate excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune, nulităţii facturii din 23 octombrie 2008, de neexecutare şi excepţia prematurităţii.
Critici le apelantei reclamante cu privire la fond şi aprecierea probelor s-au apreciat ca întemeiate în raport de expertiza tehnică judiciară în specialitatea construcţii K. care a concluzionat în sensul că apartamentele sunt funcţionale şi locuite, că reclamanta a dovedit cuantumul pretenţiilor iar pârâtele cu rea credinţă au refuzat plata sumei datorate.
În aprecierea instanţei de apel constatările primei instanţe, în sensul nesemnării facturii, executării peste termen a lucrării, neefectuării procesului verbal de recepţie finală pot constitui temei pentru eventualele penalităţi dar nu pot justifica neplata lucrărilor efectuate, acest fapt ducând la o îmbogăţire tară just temei al pârâtelor.
În contra deciziei menţionate au declarat recurs pârâtele Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA Bucureşti şi Sucursala Centrul Regional de întreţinere şi Reparaţii C.F. Timişoara.
Recurenta-pârâtă C.F.R. Bucureşti, după o expunere a situaţiei de fapt şi a istoricului procesual dezvoltă criticile care urmează încadrabile în art. 304.9 C. proc. civ.:
- greşita obligare în solidar a pârâtelor şi greşita soluţionare a excepţiei de prematuritate, dreptul de creanţă al reclamantei fiind sub condiţie suspensivă;
- nelegala soluţionare a excepţiei prescripţiei deoarece dreptul de creanţă al reclamantei era afectat de condiţia suspensivă a încheierii procesului verbal de recepţie finală, el nefiind exigibil în raport de art. 1017 C. civ. coroborat cu art. 3 din Hotărârea nr. 273 din 14 iunie 1994 din Regulamentul de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, jurisprudenţa şi doctrina fiind unitare asupra momentului naşterii dreptului constând în contravaloarea lucrărilor executate iar soluţia deciziei atacate fiind greşită sub acest aspect;
- reclamanta nu a făcut dovada executării lucrărilor şi deci a unui raport juridic obligaţional pentru suma pretinsă a fi debit.
Recurenta-pârâtă C.F.R. sucursala Centrul Regional de întreţinere şi Reparaţii C.F. Timişoara în critica deciziei atacate dezvoltă motivele care urmează, în raport de art. 304.9 C. proc. civ.:
- greşit s-a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi greşit s-a admis apelul reclamantei deoarece decizia constată că procesul verbal de recepţie finală nu s-a realizat iar factura care cuprinde contravaloarea lucrărilor efectuate nu a fost semnată de către pârâtă, fiind greşită şi reţinerea autorităţii de lucru judecat cu privire la prescripţie deoarece obiectul dosarului nr. 278/108/2009 a constat în obligaţia de a face iar obiectul dosarului de faţă, îl reprezintă pretenţii, nefiind îndeplinite condiţiile art. 166 C. proc. civ. şi art. 1201 C. civ., cauza fiind diferită;
- ignorarea prevederilor H.G. nr. 273/1994 care instituie în sarcina executantului obligaţia notificării beneficiarului cu privire la terminarea lucrărilor, recepţia urmând a fi organizată de beneficiar în termen de 15 zile de la data notificării;
- reclamanta nu a dovedit existenţa lucrărilor efectuate prin procesul verbal de recepţie conform H.G. nr. 273/1994.
Recursurile sunt fondate pentru considerentele care urmează:
Cu titlu preliminar, înalta Curte face precizarea că, faţă de poziţia procesuală a recurentelor, de pârâte obligate la plată pe acelaşi temei şi pentru aceleaşi considerente, interesul lor procesual fiind comun, că motivele de nelegalitate ale ambelor recurente privesc aceleaşi aspecte cu nuanţe de argumentare, va proceda la o analiză unitară a acestora.
Reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile solicitate pe prevederile contractului de execuţie lucrări şi a actului adiţional arătând că în calitate de executant a efectuat lucrările contractate.
Pe baza probelor administrate instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Instanţa de apel deşi reţine realitatea raporturilor contractuale şi confirmă situaţia de fapt reţinută de judecătorul fondului în sensul inexistenţei unui proces verbal de recepţie la terminarea lucrărilor şi a acceptării de către beneficiar a facturii de plată a lucrărilor, admite acţiunea de obligare la plata în solidar a pârâtelor cu motivarea că apartamentele obiect al contractului sunt locuite iar neplata lucrărilor dovedite a fi făcute ar constitui o îmbogăţire fără justă cauză, întârzierea, deci neexecutarea corespunzătoare, putând forma obiectul unor pretenţii din partea pârâtelor cu titlu de penalităţi.
Or, motivarea instanţei de apel cu privire la temeinicia pretenţiilor reclamantei pe îmbogăţirea tară justă cauză în condiţiile în care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe contractul pe care părţile l-au încheiat, reprezintă nu numai o încălcare a principiului disponibilităţii dar şi o nelegală aplicare a tezei îmbogăţirii tară justă cauză la speţa de faţă.
Este îndeobşte cunoscut că îmbogăţirea fără justă cauză, creaţie a practicii judecătoreşti, se aplică şi justifică acele pretenţii cu privire la care nu se poate şi nu există un alt temei contractual sau legal.
Cum reclamanta a invocat ca suport al pretenţiilor sale contractul de execuţie lucrări pe care l-a încheiat cu pârâta, instanţa de apel a tăcut o greşită şi nelegală aplicare a îmbogăţirii tară justă cauză în raport de prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. şi art. 969 C. civ., aşa încât critica recurentei cu privire la greşita obligare la plată în contextul în care în considerentele deciziei se confirmă constatările instanţei de fond cu privire la inexistenţa procesului verbal de recepţie şi neacceptarea facturii, sunt întemeiate.
Înalta Curte găseşte întemeiată şi critica primei recurente cu privire la obligarea în solidar a pârâtelor, raportat la acelaşi temei contractual invocat de reclamantă în justificarea pretenţiilor sale.
Astfel, prin acţiunea formulată şi înregistrată la 19 noiembrie 2009 reclamanta a solicitat „obligarea pârâtelor la plata sumei de 119.778,18 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate şi neachitate la obiectivul „Amenajare Apartamente de Serviciu - aflate în clădirea cazarmă „L"; în temeiul facturii din 23 octombrie 2008, a prevederilor contractului de execuţie şi a actului adiţional";, acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 969, art. 1073 - 1090 C. civ.
Prin acţiune reclamanta a solicitat şi obligarea pârâtelor la plata dobânzilor raportat la neexecutarea obligaţiei de plată, capăt de cerere la care aceasta a renunţat prin precizarea la acţiune de la termenul din 1 februarie 2010, precizare prin care se reconfirmă temeiul contractual al pretenţiilor formulate constând în contractul de execuţie „contract valabil încheiat";.
Or, se constată că respectivul contract de execuţie a fost încheiat între Companie Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA Bucureşti în calitate de beneficiar, prin Regionala C.F.R. Timişoara, şi SC I.C.I.M. SA în calitate de antreprenor, contractul fiind semnat şi parafat de Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA în calitate de beneficiar şi de SC I.C.I.M. SA în calitate de antreprenor.
Prin urmare parte în contract şi beneficiar este Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA din Bucureşti, nu şi Regionala C.F.R. Timişoara, aflată în poziţia juridică de împuternicit, situaţie în care drepturile şi obligaţiile contractuale, obiect al cererii de chemare în judecată se dispută cu şi faţă de partea contractantă în patrimoniul căreia ele există, aşa încât critica privind obligarea în solidar cu mandatara Regionala C.F.R. Timişoara este întemeiată, cu atât mai mult cu cât o obligare în solidar nu a fost solicitată de reclamantă prin cererile sale.
Este de observat că, actul adiţional din 3 aprilie 2003 la contractul de bază, de asemenea invocat de reclamantă, nu aduce nicio modificare sub aspectul părţilor contractante, acesta fiind semnat de aceleaşi părţi, în aceeaşi calitate precum contractul de bază.
Critici le cu privire la modul de soluţionare a excepţiei dreptului la acţiune sunt, de asemenea, întemeiate.
Prin sentinţă, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune cu motivarea că a fost soluţionată prin sentinţa nr. 731 din 14 aprilie 2009, irevocabilă iar pe fond a respins acţiunea reclamantei.
Neavând interes procesual faţă de soluţia pe fond asupra acţiunii, pârâtele nu au apelat sentinţa dar prin întâmpinările depuse în apel, una dintre acestea a invocat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune iar alta s-a apărat, în sensul că prescripţia nici nu a început să curgă în raport de art. 7 din Decretul nr. 167/1958, deoarece dreptul de creanţă al reclamantei este sub condiţia semnării procesului verbal de recepţie finală, invocând, totodată, excepţia de prematuritate.
Instanţa de apel examinând excepţia prescripţiei a reţinut că în legătură cu aceasta există autoritate de lucru judecat, deoarece ea a fost soluţionată prin sentinţa comercială nr. 731 din 14 aprilie 2009 pronunţată în dosarul nr. 287/108/2009 a Tribunalului Arad, irevocabilă prin nerecurare, sentinţă prin care acţiunea s-a respins ca inadmisibilă.
Excepţia de prematuritate s-a apreciat şi ea ca neîntemeiată tară a fi analizată însă în raport de temeiul invocat, procesul verbal de recepţie finală şi condiţia care ar afecta dreptul reclamantei ci cu constatarea că în speţă s-a dovedit faptul că lucrările au fost efectuate.
Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită reţinere a autorităţii de lucru judecat în raport de sentinţa nr. 731 din 14 aprilie 2009 a Tribunalului Arad, nefiind întrunite condiţiile art. 1201 C. civ.
Este de necontestat că pentru a opera autoritatea de lucru judecat trebuie să se constate existenţa unei hotărâri anterioare irevocabilă prin care s-a judecat pe fond o cerere cu acelaşi obiect, cauză, între aceleaşi părţi având aceeaşi calitate precum cauza ce formează obiectul unei judecăţi pendinte. Verificarea în acest scop se face cu privire la dispozitivul hotărârii şi considerentele care-l explică, numai aceste părţi din structura unei hotărâri intrând în puterea de lucru judecat.
Or, se constată că prin dispozitivul şi considerentele sentinţei nr. 731 din 14 aprilie 2009, irevocabilă, a Tribunalului Arad s-a respins ca inadmisibilă acţiunea promovată de reclamanta I.C.I.M. Arad SA împotriva pârâtelor având ca obiect obligaţia de a face, că nici considerentele şi nici dispozitivul nu fac referire la excepţia prescripţiei, excepţie cu privire la care, oricum, nu se putea reţine incidenţa art. 1201 C. civ., cererea de chemare în judecată a reclamantei cu obiectul mai sus indicat fiind respinsă ca inadmisibilă, iar nu pe fond.
Este adevărat că, în practicaua acelei sentinţe se face menţiunea că instanţa, raportat la art. 1 alin. (1), (3) şi (7) din Decretul nr. 167/1958 şi înscrisul de la fila 15. „va respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune";, dar, pe de o parte, reţinerea la viitor a soluţiei asupra excepţiei nu s-a concretizat într-o dispoziţie la timpul prezent, nefăcând obiectul dispozitivului şi nefiind analizată în considerente, iar pe de altă parte, art. 1201 C. civ., care instituie autoritatea de lucru judecat priveşte o cerere de chemare în judecată formulată pe cale principală iar nu excepţiile cu privire la o astfel de cerere, dincolo de faptul că şi contextul factual al prezentei cereri de chemare în judecată este diferit, având un alt obiect, motiv pentru care nici chiar reclamanta nu s-a apărat cu privire la excepţia prescripţiei prin invocarea sentinţei nr. 731/2009, la care se raportează numai hotărârile judecătoreşti, şi din a cărei practica s-ar înţelege numai, în lipsa coordonatelor temporale şi a temeiului juridic că s-ar fi putut lua în considerare o eventuală întrerupere a cursului prescripţiei.
Prin urmare, critici le de nelegalitate cu acest obiect, al cursului prescripţiei sub aspectul neînceperii lui sau al împlinirii termenului de prescripţie, sunt întemeiate.
Sunt întemeiate însă şi criticile cu privire la incidenţa H.G. nr. 273 din 14 iunie 1994 de aprobare a Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, deoarece acesta, intrat în vigoare la data de 28 iulie 1994, era incident contractului de execuţie pe care părţile l-au încheiat, cu modificările aferente.
Astfel, potrivit art. l din Regulament „Recepţia constituie o componentă a sistemului calităţii în construcţii şi este actul prin care investitorul declară că acceptă, preia lucrarea cu sau fără rezerve şi că aceasta poate fi dată în folosinţă. Prin actul de recepţie se certifică faptul că executantul şi-a îndeplinit obligaţiile în conformitate cu prevederile contractului şi ale documentaţiei de execuţie";.
Or, se constată că deşi pârâtele prin întâmpinările depuse la dosar au invocat incidenţa acestui act normativ, redând pasaje întregi cu articolele apreciate ca relevante, instanţa de apel nu analizează aceste apărări, singura menţiune din decizie la H.G. nr. 273/1994 fiind din redarea abreviată a excepţiei de prematuritate, tară a se răspunde în concret dacă este sau nu incident şi pentru care argumente.
Motivarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să fie convingătoare, coerentă şi logică. Pentru a se atinge acest scop, analiza pe care considerentele o conţine trebuie să privească susţinerile şi apărările părţilor, în raport cu limitele legale ale fazei procesuale, în sensul de a se răspunde la acestea iar nu de a fi obstaculate, neabordarea lor lăsând loc şi la suspiciuni.
Cu precizarea că art. 3041 C. proc. civ., invocat de a doua recurentă nu este incident în cauză, recursul privind o decizie a instanţei de apel, înalta Curte constată că, pentru considerentele mai sus arătate, criticile de nelegalitate dezvoltate de recurente care, concomitent, se încadrează în situaţiile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., sunt întemeiate, situaţie în raport de care, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare pentru ca aceasta să procedeze la rejudecarea apelului declarat de reclamantă şi a excepţiilor invocate de intimate conform considerentelor care preced, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA Bucureşti - sucursala centrul regional de întreţinere şi Reparaţii C.F. Timişoara şi de recurenta-pârâtă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 275/2011 din 12 decembrie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara - secţia a II-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 4 decembrie 2012
| ← ICCJ. Decizia nr. 4769/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 4792/2012. Civil. Acţiune în anularea... → |
|---|
