ICCJ. Decizia nr. 4824/2012. Civil

Decizii civile ICCJ 2012

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Arad la data 18 iunie 2009, reclamantul D.T. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, solicitând, în temeiul dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri pentru prejudiciu moral suferit prin condamnare sa de către regimul comunist din România în perioada 03 iulie 1951 - 27 aprilie 1956, în sumă de 1.200.000 euro; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 24 din 21 ianuarie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, în dosar, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamantul D.T. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, având ca obiect pretenții. A fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să achite reclamantului suma de 250.000 euro, sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plății, și a fost obligat același pârât la plata sumei de 2.147,70 lei către reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată.

în motivarea hotărârii, s-a reținut, în esență, că prin sentința nr. 431 din 12 iunie 1952 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul D.T. a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică și 5 ani degradare civică, pentru crima de uneltire contra ordinei sociale, potrivit art. 209 pct. III C. pen., prin schimbarea de calificare, conform art. 292 C.J.M., din delictul de asociație contra liniștei publice, prevăzute de art. 315 alin. (1) C. pen., și acte preparatorii la delictul de trecere frauduloasă a frontierei, prevăzute și pedepsite de art. 267 alineatul penultim C. pen.

Din biletul de eliberare din 27 aprilie 1957 al Penitenciarului Oradea, s-a constatat că reclamantul D.N.T. a fost arestat la data de 3 iulie 1951 și pus în libertate la data de 27 aprilie 1956.

După eliberare, reclamantul a fost urmărit în permanență de securitate și anchetat, amenințat cu arestarea în scopul de a colabora cu securitatea. în timpul angajării, nu a putut ocupa un loc de muncă conform pregătirii și era nevoit permanent să schimbe locul de muncă, fiind dat afară din serviciu. în timpul cât a fost angajat, avea salariu foarte mic, a fost singurul care nu a beneficiat de nici o gradație, toate ca urmare a repercusiunilor anilor de închisoare și a persecuțiilor cu caracter politic, putând ocupa o funcție conform pregătirii, în anul 1990, respectiv după un interval de 40 de ani.

Din copia livretului militar a rezultat că reclamantul, care inițial a fost sublocotenent, pe motive politice a fost degradat militar, fiind trecut ca și combatant neinstruit în corpul soldaților.

Prima instanță a constatat că reclamantul și familia sa au fost supuși unui sistem de terorizare. Soția reclamantului, D.V., care era cadru didactic, era obligată în fiecare an în perioada vacanței de vară să continue cursurile de învățământ politic, deoarece nu era promovată. Fiicei reclamantului, D.M., i s-a desfăcut contractul de muncă abuziv și ilegal pe motivul că tatăl a fost deținut politic. Prin sistemul de terorizare impus reclamantului și familiei acestuia, acestuia i-a fost cauzat și un prejudiciu nepatrimonial, fiindu-i afectate relațiile sociale, onoarea și reputația, iar, în domeniul afectiv al vieții umane, relațiile cu prietenii și apropiații, toate fiind expresia tipică a durerii morale suferită de reclamant.

Prin decizia nr. 591 din 28 februarie 2008 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă, i-a fost acordat reclamantului D.T. calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.

Din anul 1990, reclamantul D.T. a beneficiat de indemnizație aferentă anilor de închisoare, conform Decretului Lege nr. 118/1990, în cuantumul prevăzut de lege.

Regimul de detenție a afectat și starea de sănătate a reclamantului, conform adeverinței medicale nr. 92 din 2 iulie 2009, reclamantul D.T. suferă de HTA, ulcer duodenal, bradicardie sinusală și BPH vezica hiperactivă.

în raport de considerentele anterior evocate, instanța de fond a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., ale art. 48 alin. (3) din Constituția României, cu referire ( orientativ, doar în ceea ce privește criteriile de acordare) la dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și a apreciat că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită de către reclamant, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situația anterioară a acestuia.

în acest context, s-a arătat că, ceea ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanța sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situație similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.

Orice măsură luată pe nedrept împotriva unei persoane, precum cea de față, măsură administrativă cu caracter politic a strămutării - lipsirii de libertate de a circula - drept elementar al fiecărei persoane, produce celor în cauză suferințe în toate planurile, moral, social, profesional, lezează demnitatea și onorarea, dar și toate celelalte drepturi nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că, din acest punct de vedere, produce un prejudiciu moral ce justifică pe deplin acordarea unei compensații materiale.

în cauza dedusă judecății, prima instanță a avut în vedere perioada de detenție, din data de 03 iulie 1951 până la 27 aprilie 1956, persecuțiile la care au fost supuse soția și fiica reclamantului, faptul că fiicei reclamantului i s-a desfăcut abuziv contractul de muncă pe motiv că tatăl este deținut politic, umilința suferită de reclamant, care inițial a fost sublocotenent și pe motive politice a fost degradat militar, fiind trecut ca și combatant neinstruit în corpul soldaților, că în perioada condamnării a fost supus la suferințe fizice, psihice, obligat să îndure nenumărate lipsuri care i-au periclitat un drept elementar - dreptul la sănătate, că i s-a îngrădit libertatea de a dispune și a se mișca cum dorește, de a-și continua ulterior activitățile anterioare, măsuri administrative, de a obține venituri corespunzătoare aptitudinilor sale, toate acestea fiind drepturi personale ocrotite de lege, pentru protejarea cărora se impune o anumită compensare a posibilităților pe care reclamantul le avea anterior vătămării.

De asemenea, cu referire la jurisprudența Curții Europene, care este obligatorie în egală măsură, ca și normele Convenției, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate, s-a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile.

Nu în ultimul rând, prima instanță a avut în vedere cuantumul daunelor morale de care au beneficiat alte persoane în situații similare, așa cum rezultă din jurisprudența I.C.C.J., conturată în ultimii ani, cu specificul fiecărei spețe în parte, pentru a se da eficiență și celorlalte drepturi consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum cel al nediscriminării prevăzut de art. 14 și, totodată, în speță ținând cont de faptul că reclamantul, chiar dacă a fost supus unui act administrativ cu caracter politic, acestuia i-au fost impuse foarte multe restricții.

Prezenta cerere a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu în cuprinsul căreia se arată că constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei Miliții sau Securități.

Dat fiind că, din însuși actul normativ în baza căruia reclamantul acesta a fost condamnat rezultă caracterul politic al măsurii administrative la care a fost supus acesta, precum și, în același timp, din titlul de luptător în rezistența anticomunistă ce i-a fost eliberat acestuia de către Comisia constituită în acest scop de pe lângă Ministerul Justiției în conformitate cu O.U.G. nr. 214/1999, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din același act normativ mai sus amintit, reclamantul putându-se adresa instanței de judecată, în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

în consecință, prima instanță a constatat că cererea reclamantului este întemeiată în parte, tocmai având în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, așa încât suma de 250.000 euro a fost apreciată că se constituie într-o satisfacție suficientă și echitabilă.

în raport de prevederile art. 274 C. proc. civ., a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatar Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, la plata sumei de 2.147,70 lei către reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată.

împotriva acestei sentințe, au declarat apeluri, reclamantul D.T. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad.

Reclamantul a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii sale așa cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtului la plata sumei de 1.200.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, precum și repunerea sa în drepturile militare, respectiv în gradul de sublocotenent, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca fiind neîntemeiată și nedovedită, iar în subsidiar, reducerea cuantumului despăgubirilor stabilite.

Prin decizia civilă nr. 136/ A din 5 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosar, au fost admise apelurile declarate de reclamantul D.T. și pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Arad împotriva sentinței civile nr. 24 din 21 ianuarie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost repus reclamantul în gradul de sublocotenent și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 150.000 euro sau echivalentul în lei la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale. A fost menținută în rest sentința atacată și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 2.000 lei în primă instanță și apel.

împotriva acestei hotărâri, au declarat recurs atât reclamantul, cât și pârâtul, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., iar, prin decizia civilă nr. 2431 din 17 martie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, au fost admise recursurile declarate de părți împotriva deciziei Curții de Apel Timișoara, care a fost casată cu trimitere spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut că, în ceea ce privește cel de-al doilea petit al acțiunii, instanța fondului nu a cercetat și nu s-a pronunțat, iar instanța de apel s-a rezumat doar a arăta că prin înscrisurile aflate la filele 8 și 9 din dosar, reclamantul a făcut dovada că a avut gradul de sublocotenent.

Or, în situația în care instanța fondului a omis a cerceta acest petit al acțiunii, având în vedere caracterul devolutiv, instanța de apel avea obligația să administreze toate probele necesare stabilirii unei stări de fapt reale, raportat la obiectul cererii deduse judecății și temeiul legal aplicabil respectiv art. 6 din Legea nr. 221/2009 și art. 5 lit. c) din aceeași lege.

Cum în speța supusă analizei, la dosarul cauzei s-au depus doar extrase de pe aceste sentințe, s-a apreciat că instanța trebuia să dispună, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 221/2009, să se depună originalele hotărârilor de condamnare sau în copie cu mențiunea "caracter politic".

Totodată, cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, iar în situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, s-a arătat că o evaluare exactă în bani a acestora nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportat la elementele de fapt.

Instanța de recurs a apreciat ca fiind superficial stabilită starea de fapt în cauza pendinte și drept urmare, s-a reținut că o evaluare în bani a despăgubirilor morale va avea loc după suplimentarea probelor în raport de cele reținute.

Cu referire la jurisprudența Curții Europene, care este obligatorie în egală măsură ca și normele Convenției, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate, s-a constatat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală pe baza unei aprecieri de echitate, ținând seama de circumstanțele cauzei.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 2936/108/21009, la data de 10 iunie 2011, și potrivit deciziei de casare a înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus completarea probatoriului cu următoarele acte: proces-verbal încheiat la data de 27 ianuarie 2009 de către C.N.S.A.S București; act emis de C.N.S.A.S. cu privire la persoanele urmărite de securitate "ce prezintă interes" pentru securitate; copia sentinței nr. 143/1956 emisă de Tribunalul Militar Teritorial Oradea pronunțată în dosar, privind încetarea urmării penale față de reclamant; dispoziția de repartizare nr. 26/1979 emisă de Ministerul Educației și învățământului; proces-verbal încheiat la 09 noiembrie 1981 de Grădinița cu program prelungit privind activitatea didactică a fiicei ^ reclamantului; certificat din 15 octombrie 1982 emis de Ministerul Educației și învățământului; extras din "Dicționarul Penitenciarelor din România Comunistă" - 1945-1967 și fișa personală a reclamantului înmatriculat în ziua de 13 septembrie 1953 emis de C.N.S.A.S, și a fost audiat martorul G.M.P., a cărui depoziție se află consemnată în proces-verbal, atașată la dosar.

Prin decizia civilă nr. 70 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au fost admise apelurile declarate de reclamantul D.T. și de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul că:

A fost repus reclamantul în gradul de sublocotenent avut anterior condamnării cu caracter politic și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 50.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. A fost menținută în rest sentința atacată. Prin aceeași decizie a fost respinsă cererea reclamantului pentru cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, cu titlu preliminar, instanța de apel a constatat că, prin decizia de casare, înalta Curte de Casație și Justiție a avut în vedere nesoluționarea petitului doi al cererii introductive, respectiv faptul că instanța de fond și cea de apel nu au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului și a arătat în mod expres că, la rejudecare, se va avea în vedere cuantumul despăgubirilor raportat la aceste criterii. S-a statuat în mod irevocabil cu privire la existența obligației Statului de despăgubire pentru prejudiciul creat reclamantului, în baza Legii nr. 221/2009, care a fost apreciată a fi corect stabilită.

în rejudecarea cauzei, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorul fondului.

S-a arătat că instanța de rejudecare trebuie să respecte, conform art. 1201 C. civ., și puterea de lucru judecat a acelei părți din decizia instanței de apel păstrate prin decizia de casare parțială pronunțată de instanța supremă, cu referire la starea de fapt pe care se sprijină dreptul la despăgubiri al reclamantului.

S-a reținut, în esență, că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale prin care s-a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională, nu se aplică prezentei cauze.

Aceasta, întrucât, la momentul la care decizia a fost publicată în M. Of., reclamantul beneficia de o hotărâre definitivă care constata dreptul său la despăgubiri, precum și existența obligației Statului în acest sens, această dezlegare a unei probleme de drept fiind obligatorie pentru instanța de rejudecare, potrivit art. 315 C. proc. civ.

Curtea a reținut că decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 trebuie aplicată cauzelor nefinalizate până la data publicării ei printr-o hotărâre definitivă, ceea ce nu este și cazul de față, fiind vorba în această situație de o respectare a principiului neretroactivității.

Această interpretare rezultă și din Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de recurs, în interesul legii, care, cu caracter general obligatoriu, a clarificat definitiv problema modului de aplicare în timp a deciziei instanței constituționale.

Având în vedere că decizia casată de înalta Curte, era definitivă la momentul publicării deciziei Curții Constituționale, s-a apreciat că reclamantul beneficia la acel moment de o hotărâre care i-a conferit, de la acea dată, speranța legitimă că este îndreptățit la o sumă, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, beneficiind de protecția instituită de art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

în consecință, împrejurarea că, prin hotărârea înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus trimiterea spre rejudecarea petitului privind repunerea în drepturile militare și reevaluarea cuantumului prejudiciului s-a reținut că nu este de natură a conduce la ideea că reclamantul nu mai este îndreptățit la despăgubiri, mai ales că în motivarea deciziei înaltei Curți de Casație și Justiție se arată că trebuie procedat la stabilirea prejudiciului suferit și a despăgubirilor cuvenite reclamantului.

în raport de prevederile art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a procedat la suplimentarea probatoriului, conform deciziei de casare.

Cu privire la constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului, acestuia i s-a pus în vedere să se conformeze deciziei de casare, în sensul că, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 221/2009, să depună originalele hotărârilor de condamnare sau copie cu mențiunea "caracter politic".

S-a reținut că reclamantul a depus în acest sens dovada diligentelor efectuate pentru a obține originalul hotărârii de condamnare, iar, față de răspunsurile autorităților Statului Roman, precum și de durata mare de timp ce a trecut de la data condamnării, s-a constatat că reclamantul se află într-o imposibilitate obiectivă de a se conforma acestei obligații stabilite în sarcina sa prin decizia de casare.

în acest context, instanța de apel a apreciat că nu se poate stabili nicio culpă procesuală în sarcina reclamantului, în condițiile în care a făcut toate demersurile posibile pentru a obține sau depune originalul hotărârii de condamnare sau o copie cu mențiunea "caracter politic", în condițiile în care legea nu prevede nicio instituție a statului care să aplice această mențiune.

De asemenea, cu privire la caracterul politic al condamnării reclamantului, s-a constatat că la dosar există acte emise de către C.N.S.A.S., din al căror conținut rezultă că prin sentința penală nr. 431 din 12 iunie 1952 a Tribunalului Militar Cluj, reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale prevăzută de art. 209 pct. 3 C. pen., condamnare, ce nu a fost contestată de către pârât.

în ceea ce privește caracterul politic al condamnării, așa cum rezultă din Legea nr. 221/2009, aceasta cuprinde două ipoteze principale, urmate de alte două subsidiare: cele principale fiind condamnările cu caracter politic expres și limitativ prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, precum și măsurile administrative abuzive declarate expres de aceeași lege ca având caracter politic în cuprinsul art. 3.

Ipotezele subsidiare ale legii vizează: alte condamnări cu caracter politic, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârșirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare (alin. 3 al art. 1) precum și alte măsuri administrative abuzive, decât cele reglementate de art. 3, dacă s-a urmărit scopul supra anunțat. în aceste situații, ca o consecință logică, legea impune constatarea - în prealabil - a caracterului politic atât al condamnărilor, cât și al măsurilor administrative nereglementate expres, în condițiile de exigență ale art. 4.

S-a apreciat că în speță sunt incidente prevederile alin. (1) și (2) ale art. 1 din Legea nr. 221/2009 care menționează expres infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea reclamantului printre faptele incriminate de lege și nu cele ale art. 4, vizând necesitatea constatării în prealabil a caracterului politic al condamnării, de vreme ce această infracțiune cu caracter politic se numără printre cele expres reglementate de lege.

S-a constatat că art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 invocat nu este incident în speță, referindu-se la alte fapte decât cele prevăzute de art. 1 alin. (2) din lege, motiv pentru care instanța de apel a considerat a nu fi necesară reconstituirea dosarului și nici solicitarea punctului de vedere al Asociației Foștilor Deținuți Politici.

în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în raport de înscrisurile aflate la filele 8 și 9 din dosarul de fond, precum și de actele noi depuse în acest ciclu procesual, curtea a apreciat că, reclamantul a făcut dovada gradului de sublocotenent al MAI anterior pronunțării sentinței de condamnare, astfel că, în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009, a considerat a fi întemeiat petitul privind repunerea sa în drepturile militare, asupra căruia prima instanță a omis să se pronunțe.

Cu privire la apelul pârâtului, precum și la motivul de apel al reclamantului vizând cuantumul pretențiilor reclamantului, instanța de control judiciar a reținut, în esență, că, la stabilirea sumei aptă să repare prejudiciul moral suferit de către reclamant, potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 se impun a fi avute în vedere indemnizațiile și celelalte beneficii primite de reclamant în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Curtea a avut în vedere, sub acest aspect, că Statul Român a recunoscut caracterul politic al condamnării penale suferite de reclamant în mod expres prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, precum și meritele incontestabile ale reclamantului prin acordarea, în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, a titlului de luptător în rezistența anticomunistă, prin decizia nr. 591 din 28 februarie 2008.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, a ținut cont, totodată, că Statul Român a recunoscut caracterul politic al condamnării penale suferite de reclamant în mod expres prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, precum și meritele incontestabile ale reclamantului prin acordarea, în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, a titlului de luptător în rezistența anticomunistă, prin decizia nr. 591 din 28 februarie 2008.

De asemenea instanța a ținut cont de durata totală a detenție (aproape cinci ani), de faptul că circumstanțele executării pedepsei au fost marcate de condițiile extrem de dure practicate în penitenciarele si coloniile de muncă ale regimului comunist, că, potrivit cărții de muncă, reclamantul s-a putut angaja în muncă, însă nu potrivit capacităților și pregătirii sale.

Cu toate acestea, s-a precizat că acordarea despăgubirilor pentru daunele morale suferite nu trebuie să se transforme într-un mijloc de îmbogățire pentru victima prejudiciului.

în consecință, în raport de criteriile anterior menționate și statuând în echitate, ținând seama de cuantumul indemnizației primite de reclamant din 1 aprilie 1990 până la data rejudecării (aprilie 2012), instanța de apel a apreciat cuantumul total al despăgubirii cuvenite reclamantului pentru repararea prejudiciului moral, ca fiind în sumă de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, celelalte pretenții ale reclamantului fiind respinse.

în raport de soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța de apel a respins cererea reclamantului de acordare cheltuieli de judecată, ca necuvenite.

în termen legal, împotriva deciziei civile nr. 70 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, atât reclamantul D.T., cât și pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generala a Finan?elor Publice a Județului Arad, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant D.T. a solicitat, ca după analizarea materialului probator, să se dispună admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, și menținerea sentinței primei instanțe în ceea pe privește acordarea de despăgubiri morale în sumă de 250.000 euro.

în motivarea recursului, reiterând motivele invocate prin acțiunea introductivă și cererea de apel, reclamantul apreciază că decizia atacată nu este în totalitate conformă cu starea de fapt existentă.

în opinia recurentului-reclamant, instanța de apel a ignorat situația reală cu care acesta s-a confruntat în închisoare, a ignorat repercusiunile suferite ulterior și a nesocotit repercusiunile pe care Ie-a avut familia acestuia, respectiv soția și fiica acestuia, urmare a faptului că reclamantul a fost condamnat politic.

Arată, în esență, că urmarea anilor de închisoare efectuați în mod nemeritat, a condițiilor de detenție extrem de grele care și-au pus amprenta asupra sănătății sale, i-au fost afectate în mod implicit acele atribute ale persoanei care influențează relațiile sociale - onoare, reputație - precum și cele care se situează în domeniul afectiv al vieții umane - relațiile cu prietenii, apropiații, vătămări care își găsesc expresia în durerea morală încercată de persoana în cauză. Lipsirea de libertate a produs consecințe în planul vieții private și profesionale, fiind condamnat din motive politice, aceste consecințe resimțindu-se inclusiv după momentul eliberării sale, fiindu-i afectate, datorită condițiilor istorice anterioare anului 1989, viața familială, imaginea și sursele de venit.

Conform art. 52 alin. (3) din Constituție, și art. 5 pct. 1 lit. a) din Legea nr. 221/2009, consideră recurentul, se impune repararea integrală de către stat a pagubelor suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil în situația anterioară a victimei.

După eliberare, reclamantul a fost urmărit în permanență de securitate și anchetat, amenințat cu arestarea în scopul de a colabora cu securitatea. în timpul angajării, nu a putut ocupa un loc de muncă conform pregătirii și era nevoit permanent să schimbe locul de muncă, fiind dat afară din serviciu. în timpul cât a fost angajat, avea salariu foarte mic, a fost singurul care nu a beneficiat de nici o gradație, toate ca urmare a repercusiunilor anilor de închisoare și a persecuțiilor cu caracter politic. Abia după un interval de 40 de ani, a putut ocupa o funcție conform pregătirii, fiind angajat la Societatea de asigurări Română Germană și la Societatea de asigurări T.

Soția reclamantului, D.V., care era cadru didactic, era obligată în fiecare an în perioada vacanței de vară să continue cursurile de învățământ politic, deoarece nu era promovată. Fiicei reclamantului, D.M., i s-a desfăcut contractul de muncă abuziv și ilegal pe motivul că tatăl a fost deținut politic.

în mod inexplicabil, consideră recurentul, instanța de apel nu a luat în considerare toate aceste împrejurări, precum și repercusiunile pe care Ie-a suportat familia sa, ca efect a condamnării sale, instanța reținând faptul că nu poate fi avută în vedere situația soției și a fiicei, întrucât prejudiciul moral este strict personal.

Consideră relevant în soluționarea corectă și pertinentă a cauzei trimiterea la practica CEDO, în ceea ce privește interzicerea torturii, dreptul la libertate și la siguranță (Cauza Pantea contra României).

Recurentul - pârât Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Județului Arad a solicitat admiterea recursului, schimbarea deciziei atacate în sensul respingerii în totalitate a acțiunii formulate de către D.T. ca fiind nedovedită și neîntemeiată raportat și la Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 20 octombrie 2010, conform cărora nu se pot acorda despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. în subsidiar, a solicitat reducerea cuantumului daunelor acordate având în vedere că acestea sunt foarte mari și nu presupun o cuantificare rezonabilă a despăgubirilor în acord cu starea de fapt.

în motivare, pârâtul susține, în esență, că decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara este netemeinică, întrucât acesta a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura acestuia.

Totodată, în opinia sa, instanța de apel a reținut doar trunchiat apărările Ministerului Finanțelor Publice ceea ce a dus la o decizie neîntemeiată.

în dezvoltarea motivelor de recurs, critică decizia atacată, sub următoarele aspecte:

1. Instanța de apel nu a respectat decizia de casare și implicit prevederile art. 315 din C. proc. civ., în sensul depunerii la dosarul cauzei a originalelor hotărârilor de condamnare sau copie cu mențiunea "caracter politic".

2. Nici în ceea ce privește solicitarea reclamantului de repunere în gradul de sublocotenent, Curtea de Apel Timișoara nu a respectat decizia de casare a î.C.C.J. în sensul de a administra toate probele necesare stabilirii unei stări de fapt reale, ci doar s-a limitat, la fel ca și în primul ciclu procesual, în a constata în baza înscrisurilor de la fila 8 și 9 din dosar, că reclamantul a făcut dovada calității sale de sublocotenent.

3. Prin Decizia civilă nr. 70 din 03 aprilie 2012 Curtea de Apel Timișoara a evaluat în mod greșit cuantumul despăgubirilor și a cercetat superficial starea de fapt în condițiile în care reclamantul nu a făcut dovada suferințelor prin niciun înscris, încălcându-se astfel decizia de casare a î.C.C.J. care a statuat "cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, iar în situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a acestora nu este posibilă. întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportat la elementele de fapt".

4. Prin decizia atacată, Curtea de Apel Timișoara s-a aflat în imposibilitatea de a ține seama la momentul acordării despăgubirilor - 50.000 euro - de sumele acordate în baza Decretul-lege nr. 118/1990 dacă nu a făcut un calcul total al sumelor de care a beneficiat reclamantul D.T., în condițiile în care acesta a beneficiat de o indemnizație lunară începând cu anul 1990 până în prezent.

5. în absența unor criterii clare, bine determinate acțiunea a fost și este în continuare neîntemeiată, aspect ce este confirmat prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 20 octombrie 2010.

în acest context, în opinia recurentului - pârât, Curtea de Apel Timișoara în mod greșit a reținut că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, nu este aplicabilă în cauză.

Consideră că la momentul rejudecării 03 aprilie 2012 instanța de apel nu mai putea acorda despăgubiri în baza prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 pe motiv că aceste dispoziții și-au încetat efectele juridice, instanța având obligativitatea de a face aplicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 1358 din 20 octombrie 2010.

6. Consideră că suma de 2.147 lei, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată de către instanța de fond și menținute în apel, este nepotrivit de mare raportat la complexitatea cauzei și la obiectul ei, precum și la faptul că sumele solicitate cu titlu de despăgubiri au fost considerabil reduse - de la 1.200.000 euro la 50.000 euro, astfel că se impune și reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care succed:

Recursul declarat de recurentul-reclamant D.T.

Cu titlu preliminat, este de reținut că întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale.

în consecință, criticile recurentului vizând probele administrate în cauză, reanalizarea situației de fapt, nu vor fi examinate, reaprecierea probelor nemaifiind posibilă în această etapă procesuală.

în acest context, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie vreunei ipotezei pe care acest motiv o reglementează, respectiv, nemotivarea hotărârii atacate ori motivarea contradictorie a acesteia.

De altfel, decizia atacată cuprinde elementele obligatorii prevăzute de dispozițiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

De asemenea, nu se poate reține existența unor contradicții și nici a unor considerente străine de natura pricinii, ci dimpotrivă argumentele instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția pronunțată.

Potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., hotărârea este nelegală "când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Recurentul - reclamant a invocat dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, din expunerea motivării recursului rezultând că recurentul tinde în realitate să obțină o schimbare a situației de fapt stabilită în cauză, ceea ce nu se mai poate produce în recurs, întrucât acesta nu mai are posibilitatea să se prevaleze de netemeinicia hotărârii atacate odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prevăzut de O.U.G. nr. 138/2000 și a pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. prin pct. 49 din Legea nr. 219/2005.

Criticile formulate de către recurentul-reclamant D.T. vizând reducerea cuantumului daunelor morale acordate se circumscriu pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se constată că acestea sunt nefondate pentru considerentele care succed.

înalta Curte constată că reducerea cuantumului daunele morale acordate reclamantului D.T. de către instanța de apel este rezultatul unei aprecieri rezonabile și echitabile de natură să ofere o anumită satisfacție compensatorie pentru prejudiciul moral suferit, dar care să nu constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor, și nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor morale.

Este de necontestat că în materia daunelor morale, prejudiciile sunt imateriale, nesusceptibile prin ele însele de a fi evaluate în bani, adesea dificil de perceput, ceea ce face anevoioasă repararea lor, iar constatarea existenței daunelor morale constând în dureri fizice și psihice care îi însoțesc pe oameni timp îndelungat, și, uneori, chiar până la sfârșitul vieții lor, face și mai dificilă repararea lor.

Astfel, instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât pentru a-i alina suferința.

în lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului daunelor morale, este de menționat că fixarea acestora rămâne la aprecierea instanței, în raport de consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care aceste valori au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

Astfel cum în mod corect a reținut și instanța de apel, operațiunea de estimare a despăgubirilor, deși lăsată la aprecierea judecătorului, nu se poate face în mod arbitrar, ci pe baza unor criterii ce decurg din norma de drept ce constituie temeiul legal al acțiunii, completate cu o serie de alte împrejurări care pot forma convingerea instanței asupra valorii compensației acordate.

De altfel, despăgubirea vine să compenseze prejudiciul în plan moral, iar nu prejudiciul ca atare, știut fiind că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, având în vedere că acordarea unei sume de bani abia dacă poate să-i aline victimei suferințele produse, prin anumite avantaje, rezultat dezagreabil al faptei ilicite.

în cauză, instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală în ceea ce privește cuantumul daunelor morale acordate, evidențiind - așa cum rezultă din considerentele deciziei atacate - identificarea elementelor care definesc gravitatea prejudiciului și încadrarea acestora într-un barem de gravitate, ținând cont de durata totală a detenției (aproape cinci ani), de faptul că circumstanțele executării pedepsei au fost marcate de condițiile extrem de dure practicate în penitenciarele și coloniile de muncă ale regimului comunist, că, potrivit cărții de muncă, reclamantul s-a putut angaja în muncă, însă nu potrivit capacităților și pregătirii sale.

în evaluarea despăgubirilor, instanța de control judiciar a ținut cont, totodată, de indemnizațiile și celelalte beneficii primite de reclamant în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

De asemenea, a avut în vedere, sub acest aspect, că Statul Român a recunoscut caracterul politic al condamnării penale suferite de reclamant în mod expres prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 221/2009, precum și meritele incontestabile ale reclamantului prin acordarea, în temeiul O.U.G. nr. 214/1999, a titlului de luptător în rezistența anticomunistă, prin decizia nr. 591 din 28 februarie 2008.

în consecință, instanța de apel prin raportare la dispozițiile Legii nr. 221/2009, conform deciziei de casare, a soluționat legal problema cuantificării daunelor morale de 50.000 euro reclamantului, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, în lumina unor criterii rezonabile, accesibile, pertinentei cauzei de față de așa manieră încât sumele acordate cu titlu de daune morale să aibă efecte compensatorii, dar care să nu constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor, și nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor morale.

Contrar susținerilor recurentului-reclamant, curtea de apel a reținut în mod legal că, la stabilirea prejudiciului suferit, nu poate fi avută în vedere situația soției și a fiicei sale întrucât, pe de o parte, prejudiciul moral este strict personal, iar, pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 nu prevede posibilitatea reparării prejudiciului moral suferit de alți membrii ai familiei ca urmare a condamnării cu caracter politic.

Cauza Pantea contra României la care face trimitere reclamantul nu poate fi folosită ca un veritabil șablon care să se aplice în mod automat, absolut la prezenta cauză, instanța fiind ținută a soluționa pricina cu care a fost învestită prin raportare strict la împrejurările de fapt și de drept ale litigiului aflat în fața sa.

De altfel, recurentul a făcut trimitere și la dispozițiile art. 16, 20, 21, 52 pct. 3 din Constituția României,art. 2,art. 3, 5, 6, 14, 17 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Rezoluția nr. 1096 din 1996 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, art. 8 din Declarația universală a drepturilor omului. Legea nr. 30/1994,art. 1, 4 din Legea nr. 303/2004, Legea nr. 290/2004,art. 1 alin. (1), (2) lit. a) alin Legea nr. 48/2002 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, art. 4,art. 5 din C. civ., fără a arăta în concret în ce constă aplicarea sau interpretarea greșită în sensul impus de prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.

în cauza de față nu rezultă că instanța de apel ar fi recurs la încălcarea unor texte de lege aplicabile speței sau că ar fi aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat. Totodată, recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, pentru a conduce la casarea sau modificarea hotărârii, partea nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor de lege, condiția legală a dezvoltării implicând determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticilor în fapt și în drept.

în consecință, pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul D.T., împotriva deciziei civile nr. 70 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

Recursul declarat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Arad.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când "nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Este nefondată susținerea recurentului-pârât în sensul că instanța de apel a reținut "doar trunchiat apărările Ministerul Finanțelor Publice", întrucât soluția instanței de apel este perfect legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., decizia recurată fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, cu respectarea, totodată, a îndrumărilor decizie de casare, în raport de dispozițiile art. 315 C. proc. civ.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanța de control judiciar a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în înțelesul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiecărei nuanțe dată de părți motivelor pe care și-au întemeiat cererile, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate apărările invocate.

Din dezvoltarea motivelor de recurs, se constată că recurentul-pârât este în eroare asupra incidenței în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., legea sancționând denaturarea sau schimbarea înțelesului unui act juridic, or, în speță, pârâtul încearcă o schimbare a situației de fapt ceea ce excede controlului de legalitate a recursului, cale neevolutivă de atac, ce-și propune analizarea legalității, iar nu a netemeiniciei hotărârii recurate.

Repunerea în discuție a probelor administrate și solicitarea instanței de recurs de a reconsidera concludenta acestora nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de cerințele strict și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Susținerile recurentului-pârât vizând nesocotirea dispozițiilor instanței de recurs exprimate prin decizia de casare, precum și cele referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, greșita înlăturare a aplicabilității deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, precum și cele vizând acordarea eronată a cheltuielilor de judecată, pot fi încadrate în temeiul de drept al pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., dar se constată că și acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente.

Potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. "în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".

Se impune a preciza caracterul obligatoriu al deciziei de casare nr. 2431 din 17 martie 2011 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în dosar, care a fixat limitele judecății, obligatorii pentru instanța de control judiciar.

Prin decizia de casare instanța de recurs a avut în vedere nesoluționarea petitului doi al cererii introductive, respectiv faptul că instanța de fond și cea de apel nu au avut în vedere criteriile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantului și a arătând în mod expres că, la rejudecare, se va avea în vedere cuantumul despăgubirilor raportat la aceste criterii. Totodată, s-a avut în vedere rejudecarea petitului privind repunerea reclamantului în drepturile militare.

Or, în cauză, instanța de apel fiind învestită cu rejudecarea cauzei sub aspectele anterior menționate, s-a pronunțat cu respectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, problema juridică pe care pârâtul o pune în discuție este aceea dacă art. 5 alin. 1 lit. a) din Legea 221/2009 mai poate fi aplicat cauzei supusă analizei, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Contrar susținerilor recurentului-pârât, această problemă de drept a fost dezlegată corect de către instanța de apel.

Conform art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.

în raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizia Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

în concret, urmare a deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

în speță, decizia casată de înalta Curte, fiind definitivă la momentul publicării deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, se constată că reclamantul beneficia la acel moment de o hotărâre care i-a conferit, de la acea dată, speranța legitimă că este îndreptățit la o sumă, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, fiind titularul unui bun susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.

De altfel, s-a statuat în mod irevocabil cu privire la existența obligației Statului de despăgubire pentru prejudiciul creat reclamantului, în baza Legii nr. 221/2009, care a fost apreciată a fi corect stabilită.

Cum în mod legal a constatat și instanța de apel, împrejurarea că, prin hotărârea înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus trimiterea spre rejudecarea petitului privind repunerea în drepturile militare și reevaluarea cuantumului prejudiciului nu este de natură a conduce la ideea că reclamantul nu mai este îndreptățit la despăgubiri, mai ales că în motivarea deciziei înaltei Curți de Casație și Justiție se arată că trebuie procedat la stabilirea prejudiciului suferit și a despăgubirilor cuvenite reclamantului.

în ceea ce privește constatarea caracterului politic al condamnării reclamantului, criticile pârâtului în sensul că instanța de apel nu a respectat decizia de casare și implicit prevederile art. 315 din C. proc. civ., în ceea ce privește depunerea la dosarul cauzei a originalelor hotărârilor de condamnare sau copie cu mențiunea "caracter politic" nu pot fi primite.

Nu poate fi imputată instanței împrejurarea neadministrării probelor anterior menționate, întrucât în raport de îndrumările deciziei de casare, cu respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a pus în vedere reclamantului să se conformeze deciziei de casare, respectiv să depună originalele hotărârilor de condamnare sau copie cu mențiunea "caracter politic", conform art. 6 din Legea nr. 221/2009, astfel cum rezultă din încheierea pronunțată la data de 13 decembrie 2011 (fila 24 dosar apel).

Recurentul-pârât nu se poate prevala de imposibilitatea obiectivă a reclamantului de a se conforma acestei obligații, în condițiile în care a făcut dovada diligentelor efectuate în acest sens, iar legea nu prevede nicio instituție a statului care să aplice mențiunea "caracter politic".

Contrar susținerilor recurentului-pârât art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 invocat nu este incident în speță, întrucât acesta se referă la alte fapte decât cele prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. a) din lege, acestea din urmă menționând în mod expres infracțiunea pentru care s-a dispus condamnarea reclamantului printre faptele incriminate de lege.

în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., în mod legal instanța de apel a reținut ca fiind întemeiat petitul privind repunerea reclamantului în gradul de sublocotenent avut anterior condamnării cu caracter politic, neputând fi primite nici criticile invocate sub acest aspect.

Cât privește solicitarea, în subsidiar, a reducerii cuantumului daunelor morale acordate, motivat de faptul că acestea sunt foarte mari și nu presupun o cuantificare rezonabilă a despăgubirilor în acord cu starea de fapt, aceasta va fi respinsă pentru considerentele reținute la recursul formulat de recurentul-pârât, fiind de prisos reiterarea acestora.

Astfel cum s-a constatat, instanța de apel a soluționat legal problema cuantificării daunelor morale acordate reclamantului, despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic, pe baza unor criterii rezonabile, accesibile, pertinentei cauzei de față, astfel încât suma de 50.000 euro acordată cu titlu de daune morale să aibă efecte compensatorii, dar care să nu constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor, și nici venituri nejustificate pentru victimele daunelor morale.

Criticile recurentului - pârât prin care se invocă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., în condițiile în care acesta susține cuantumul eronat al cheltuielilor de judecată, nu pot fi primite.

Recurentul - pârât a căzut în pretenții în sensul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., astfel că, în mod corect a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant la fond, fiind nefondate criticile recurentului Statul Roman Prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generala a Finan?elor Publice a Județului Arad, vizând aplicarea eronată a dispozițiilor art. 274, raportat la art. 276 C. proc. civ.

Munca prestată de avocatul reclamantului, de care se prevalează recurentul - pârât, determinată de elemente precum complexitatea, dificultatea sau durata litigiului, rămâne însă un criteriu fundamental în raport cu care numai instanța poate aprecia în conformitate cu prevederile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru toate argumentele de fapt și de drept care preced, înalta Curte a constatat că hotărârea recurată era la adăpost de orice critică, motiv pentru care s-a impus păstrarea soluției din hotărârea recurată, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Județului Arad, împotriva deciziei civile nr. 70 din 3 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins ca nefondat.

← ICCJ. Decizia nr. 4935/2012. Civil  ICCJ. Decizia nr. 4821/2012. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 4824/2012. Civil