ICCJ. Decizia nr. 4833/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin decizia civilă nr. 655/ A din 27 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta - reclamantă - pârâtă B.P.P. împotriva sentinței civile nr. 185 din 10 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât - reclamant I.A., intimații - pârâți Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin Primarul General și intimații chemați în garanție Municipiul București prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC F. SA.
Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 185 din 10 februarie 2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de repunere în termenul de prescripție extinctivă pentru cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 1996 încheiat de pârâții I.A. și Municipiul București reprezentat prin Primarul General;
A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare din 30 aprilie 1996 și a respins ca prescrisă această cerere formulată în contradictoriu cu pârâții I.A. și Municipiul București, reprezentat de Primarul General;
A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului formulat de reclamanta B.P.P. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București reprezentat de Primarul General, Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și I.A.;
A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind revendicarea formulat de reclamanta B.P.P. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București reprezentat de Primarul General, Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și I.A.;
A respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosință a imobilului în litigiu formulat de reclamanta B.P.P. în contradictoriu cu pârâtul I.A.;
A respins ca neîntemeiat capătul de cerere subsidiar privind acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea apartamentului în litigiu, formulat de reclamanta B.P.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice:
A respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâtul I.A. în contradictoriu cu reclamanta B.P.P.:
A respins ca rămasă Iară obiect cererea de chemare în garanție formulată de I.A. în contradictoriu cu terții Municipiul București reprezentat de Primarul General, Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și SC F. SA;
A obligat reclamanta B.P.P. la 3.750 lei cheltuieli de judecată către pârâtul I.A.
Pentru a se pronunța în acest mod, instanța de fond a reținut, în esență, că, chiar dacă s-ar reține că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil și contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul I.A. ar fi fost încheiat cu un non dominus, concluzia preferabilității titlului acesteia se impune pentru următoarele considerente:
Legea nr. 10/2001 a instituit o derogare de la restituire nu numai în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 dar și în cazul în care bunul preluat de stat a fost vândut cu nerespectarea dispozițiilor acestei legi, însă nulitatea actului de vânzare-cumpărare nu a fost cerută în cadrul termenului de prescripție prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001 republicată, ceea ce este cazul în speța de față. în lipsa invocării nulității în termenul legal de prescripție instituit de art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, adică până cel mai târziu la 14 august 2002, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996 nu mai poate fi supusă controlului nici pe cale de acțiune și nici pe cale de apărare, deoarece ceea ce este prescriptibil pe cale de acțiune este prescriptibil și pe cale de excepție (excepția de nulitate). Or, în cauză, așa cum s-a reținut mai sus, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul I.A. nu s-a invocat decât la 13 februarie 2006, adică la aproape 4 ani de la data expirării termenului legal de prescripție instituit de art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la apelul formulat de reclamantă s-au reținut următoarele:
Critica vizând capătul de cerere privind constatarea preluării abuzive de către stat a imobilului în litigiu nu poate fi reținută, întrucât, așa cum susține chiar apelanta reclamantă, Legea nr. 10/2001 republicată, la art. 2 alin. (1) lit. h) precum și la art. 1.4/B din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi, recunosc în mod expres ca fiind preluări abuzive - orice alte imobile preluate de stat - cu titlu valabil, între respectivele acte normative figurând și Decretul nr. 223/1974.
Ca urmare, întrucât recunoașterea preluării abuzive de către Statul Român a imobilului în litigiu a fost declarată chiar prin lege, dreptul subiectiv nu mai poate fi dedus judecății, acesta primind deja o valorificare și recunoaștere.
în ceea ce privește acțiunea în revendicare, în mod corect prima instanță a considerat mai bine caracterizat și preferabil titlul intimatului - pârât I.A.
în cadrul operațiunii de comparare a titlurilor de proprietate reclamanții nu dețin un bun în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, la data de 12 octombrie 2010 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat Hotărârea - Pilot în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României în care s-a constatat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii, acestea au dispus în mod expres restituirea bunului.
Numai în acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Reclamanta invocă împrejurarea că au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, însă, nici până în prezent această notificare nu a fost soluționată ceea ce conduce la concluzia că această cale nu este efectivă.
însă, în privința acestui aspect, în aceeași cauză Atanasiu, Curtea Europeană reține că după intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri. Curtea Europeană a precizat că transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a nelegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
De asemenea, se arată că respectiva constatare judiciară a naționalizării abuzive a imobilului, de care se prevalează și reclamanții în cauză, nu atrage după sine, în mod automat un drept de restituire a bunului.
în condițiile în care reclamanta a constatat că notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 nu este soluționată, aceasta era în drept a se adresa instanțelor de judecată ce au plenitudine de competență inclusiv în judecată pe fond a notificărilor ce nu au fost soluționate de către entitatea investită, conform cu dispozițiile obligatorii ale deciziei XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs în interesul legii.
Rezultă cu suficiență că reclamanta nu beneficiază de un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și, ca urmare, titlul de proprietate exhibat este mai puțin caracterizat față de cel prezentat de către pârâți, respectându-se în acest mod și principiul "justului echilibru" în exercitarea unui drept sau a unei libertăți recunoscute de Convenție. în aceste condiții, analiza celorlalte aspecte invocate de către reclamantă vizând buna sau reaua credință a pârâților în cumpărarea imobilului nu prezintă relevanță juridică, mai cu seamă avându-se în vedere caracterul juridic al acțiunii deduse judecății, revendicare prin comparare de titluri și nu nulitate absolută a contractelor de vânzare-cumpărare.
Așadar, indiferent de buna sau reaua-credință a intimatului-pârât I.A., împrejurarea că până la data formulării prezentei acțiuni apelanta-reclamantă nu este în posesia unei hotărâri judecătorești irevocabile care să-i consfințească dreptul de proprietate asupra apartamentului, nu poate conduce la concluzia preferabilității titlului său vechi în raport cu titlul exhibat de pârât care până în prezent nu a fost desființat.
în acest context, în mod corect, s-a reținut de către prima instanță că deși reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, aceasta, în lipsa unor dovezi contrare, nu a parcurs integral procedura specială reglementată prin acest act normativ și, ca urmare, cererea privind acordarea de despăgubiri pentru apartamentul în litigiu apare ca fiind neîntemeiată.
Susținerea potrivit cu care Legea nr. 10/2001, deși a recunoscut preluarea abuzivă, nu stabilește și posibilitatea acordării unei despăgubiri efective în cazul imposibilității restituirii în natură este nefondată sub două aspecte:
Mai întâi, dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001 republicată, cât și art. 1.4/B ultima teză prevăd posibilitatea obținerii de despăgubiri constând în diferența dintre suma primită, actualizată și valoarea de piață, conform standardelor internaționale, însă, numai după respingerea prin hotărâri judecătorești irevocabile a acțiunilor având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv de către stat.
în al doilea rând, acțiunile la Fondul Proprietatea nu mai reprezintă în prezent o despăgubire iluzorie. în prezent, acțiunile Fondului "Proprietatea" au fost listate la bursă, ceea ce creează premisa asigurării unei mai bune funcționări a mecanismului de despăgubire adoptat prin Legea nr. 247/2005, care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate, procedură ce a fost apreciată de CEDO în ceea ce privește unificarea procedurilor de despăgubire.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta-pârâtă B.P.P., în susținerea căruia a arătat că decizia de apel conține motive contradictorii si este dată cu încălcarea legii, în considerarea celor ce urmează:
1. Acțiunea în revendicare a fost respinsă în baza Legii 10/2001, deși s-a acționat pe dreptul comun.
Instanța de apel a considerat că nu beneficiază de un bun actual, conform art. l din Primul Protocol, și chiar dacă pârâții au fost notificați să nu vândă și să cumpere imobilul pentru că este revendicat și deci au fost de rea-credință, titlul lor este mai caracterizat, deoarece ei au un bun. Argumentul decisiv al este hotărârea pilot Atanasiu a Curții Europene a Drepturilor Omului care vorbește de existența unei recunoașteri anterioare a dreptului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă pentru a avea drept de restituire în natură, altfel dreptul său s-a transformat într-un drept de creanță, în despăgubiri.
S-a făcut o greșită interpretare a deciziei pilot în ce privește imobilul.
Acesta nu a intrat niciodată legal în proprietatea statului, tot timpul a rămas în proprietatea reclamantei, statul neavând un titlu legal pe imobil, însușindu-și abuziv doar posesia lui.
Instanța de apel în mod greșit și nelegal motivează că prin admiterea acțiunii în revendicare se încalcă art. 1 din Primul protocol adițional la C.E.D.O.).
Atunci când stalul a vândut chiriașului, ambele părți contractante cunoșteau că tranzacționează pe un bun străin, care nu le aparține legal.
Abuzul nu a creat niciodată drept în niciun sistem de drept, or în cauză s-a recunoscut prin lege abuzul, preluarea posesiei abuziv .
De asemenea, prin hotărârile instanțelor de fond și apel se recunoaște că atât vânzătorul cât și cumpărătorul au fost notificați să nu tranzacționeze deoarece bunul este proprietatea reclamantei, deci cei ce cumpărau cunoșteau că achiziționează un bun în litigiu.
în aceste condiții, a dovedit existenta bunului în proprietatea reclamantei și tranzacționarea lui cu rea-credință, deci că are un "bun" potrivit art. l din Primul Protocol.
Intimații-pârâți au cumpărat apartamentul în baza legii nr. 112/1995, la un preț social, redus, care nu depășea 10% din valoarea reală a pieței.
Admiterea acțiunii în revendicare respectă cele trei condiții prevăzute de art. l din primul protocol adițional C.E.D.O. pentru ca hotărârea de admiterea a acțiunii in revendicare să fie în acord eu convenția: este prevăzută de lege: art. 480 C. civ. ; urmărește un scop legitim respectiv restituirea unui bun preluat in mod abuziv :măsura nu este disproporționată, iar intimații - pârâți beneficiază de dispozițiile art. 1337 C. civ. și art. art. 501din Legea nr. 10/2001, care prevăd plata contravalorii de piață a apartamentului, mult mai mare decât prețul redus, social, plătii de aceștia.
Reclamanta nu are la dispoziție o asemenea procedură rapidă și eficientă de a obține despăgubiri efective pentru bunul său, precum intimații-pârâți, astfel încât respingerea acțiunii în revendicare reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional CEDO.
Legea nr. 10/2001 nu instituie o procedură clară, accesibilă și care sa aibă care rezultat acordarea unei despăgubiri reale, efective, intrând astfel în contradicție cu Convenția,motiv pentru care aceasta trebuie înlăturată de la aplicare.
2. în mod greșit și nelegal a fost respins capătul de cerere privind constatarea preluării abuzive de către stat a imobilului în litigiu, deoarece Legea nr. 10/2001 recunoaște că preluările efectuate în baza Decretului nr. 223/1974 sunt abuzive.
Legea nr. 10/2001, ca orice alt act normativ, cuprinde norme juridice generale, abstracte, care trebuie să fie individualizate la cazul concret de către instanța de judecată, cu ocazia soluționării litigiilor.
Dacă s-ar accepta raționamentul instanței de apel, ar însemna că toate acțiunile întemeiate pe orice text normativ sunt neîntemeiate, deoarece respectivul text de lege oricum recunoaște dreptul reclamantului și acțiunile nu mai trebuie judecate.
3. Soluția este nelegală și pentru respingerea cererii subsidiare de despăgubiri.
Potrivit Legii 10/2001 a depus notificarea și actele doveditoare la Primăria Municipiului București, aceasta fiind obligația sa în cadrul procedurii speciale reglementate de Legea 10/2001.
în continuarea acestor proceduri există obligații doar pentru Primărie și pentru Comisia Centrală de a face demersuri și a plăti despăgubirea - Primăria trebuia să înainteze dosarul Comisiei Centrale, care la rândul ei trebuia să evalueze imobilul prin expertiză și să-i plătească despăgubiri în bani sau acțiuni.
Instanța de apel îi reproșează că nu a parcurs integral procedura Legii nr. 10/2001 și îi respinge cererea de despăgubiri, deși a făcut și expertiza de evaluare în locul Comisiei Centrale.
Cu referire la jurisprudența Curții Europene de Justiție, se susține că prin pronunțarea hotărârii pilot în cauza Atanasiu nu beneficiază de o despăgubire reală, efectivă și nici nu are la dispoziție o procedură rapidă și previzibilă prin parcurgerea căreia să obțină o despăgubire efectiva.
Astfel, singura modalitate prin care aceasta poate să obțină respectarea dreptului său de proprietate o reprezintă acțiunea în revendicare.
Analizând decizia în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea argumentelor ce succed:
1.2. Aplicarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 nu este exclusă în soluționarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Decizia nr. 33/1998, pronunțată în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești, în sensul că: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice."
Contrar celor susținute de reclamanta recurentă, simpla recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza deținerii de către aceasta a unui "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene, iar o asemenea constatare nu este de natură să-i confere niciun folos în cadrul procesual al litigiului de față - sub acest aspect urmând a se complini motivarea deciziei de apel.
Aceasta întrucât prin hotărârea pilot a Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reținut:
"143.(...) Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (paragraful 19 de mai sus), deși toate constată că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament.
144. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala."
în lumina jurisprudenței Curții Europene, constatarea caracterului abuziv al preluării și nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de o obligație de restituire a acestuia, nu poate să le confere reclamanților un "bun actual " în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană de natură să pună în discuție ingerința în exercițiul acestuia, din perspectiva normei convenționale menționate.
Restituirea în natură a imobilului în litigiu nu ar putea fi dispusă de către instanță în condițiile în care titlul deținut de pârâtul cumpărător nu a fost desființat.
După cum în mod corect s-a reținut în cauză, acțiunea având ca obiect verificarea valabilității contractului deținut asupra imobilului, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nu poate fi analizată în procesul de față decât cu încălcarea art. 45 alin. final din Legea nr. 10/200, care a impus un termen de prescripție în formularea unor astfel de acțiuni în nulitate - cu privire la acest mod de dispunere neformulându-se de altfel critici. Sub acest aspect urmează a fi înlăturate toate criticile ce vizează valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare deținut cu privire la imobilul în litigiu.
în condițiile în care reclamanta nu are un "bun actual", în considerarea argumentelor reținute mai sus, iar pârâtul I.A. deține un astfel de bun, în sensul Convenției Europene, titlurile pe care le dețin nefiind desființate, în mod corect a fost soluționată cauza prin respingerea acțiunii în revendicare - ceea ce face să nu fie fondate criticile de recurs aferente, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Admiterea acțiunii în revendicare l-ar lipsi pe pârâtul-cumpărător de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție și ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, ambele aspecte protejate inclusiv prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
în aceste condiții, singura posibilitate de despăgubire a reclamantei-recurente pentru imobilul preluat de Statul roman este cea în echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001.
3. Si cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat, date fiind și dispozițiile deciziei nr. 27/2001 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.
Răspunderea Satului Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi antrenată în cauza de față, date fiind cele statuate prin Decizia 27/2011 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii; astfel, prin această decizie, s-a stabilit că în "acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea statului român de a acorda despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, statul român nu are calitate procesuală pasivă", iar acțiunile "în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile."
Urmare considerentelor reținute asupra criticilor formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ - în susținere invocându-se și dispozițiile art. 304 pct. 7, fără a se formula critici încadrabile în acest motiv de recurs, înalta Curte a făcut aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și a dispus în consecință.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4828/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4885/2012. Civil → |
|---|
