ICCJ. Decizia nr. 4885/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, la data de 25 octombrie 2007, sub nr. 20388/299/2007, reclamanta P.D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului București, Consiliul General al Municipiului București, Administrația Domeniului Public, Ministerul Finanțelor Publice, obligarea în solidar a pârâților la plata despăgubirilor, evaluate provizoriu la 160.120 lei, pentru ocuparea abuzivă de către pârâți a terenului proprietatea sa, în suprafață de 171 mp, situat în București; la plata sumei de 131.720 lei, reprezentând beneficiu nerealizat, respectiv diferența dintre prețul real de piață al suprafeței de 142 mp teren și prețul obținut de către reclamantă prin contractul de vânzare din 20 septembrie 2003; la plata sumei de 34.480 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a acestui teren, pe ultimii 3 ani și după introducerea acțiunii și obligarea acestora la plata penalităților de întârziere.
în drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 1429 din 2 decembrie 2009, a respins, ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesual pasive a pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Administrația Domeniului Public sector 1 București; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea precizată, formulată în contradictoriu cu acești pârâți.
A admis în parte acțiunea precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar General și a obligat această pârâtă la plata sumei de 181.980 euro (în echivalent lei la cursul BNR, la data plății), cu titlu de despăgubiri.
S-au respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere formulate în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, prin Primar General, privind beneficiul nerealizat, lipsa de folosință și penalitățile de întârziere.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Excepțiile lipsei calității procesual pasive a Ministerului Finanțelor Publice și Administrației Domeniului Public sector 1 București sunt neîntemeiate, în raport de temeiul juridic al acțiunii, respectiv art. 998 - 999 C. civ.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că, prin H.C.G.M.B. nr. 177/1997, terenul de 150 mp, despre care se susținea că se afla în administrarea Direcției de Administrare a Fondului Imobiliar a trecut din domeniul privat al Municipiului București în domeniul Public al Municipiului București, cu funcția de stradă.
Prin H.C.G.M.B. nr. 86/1997, s-au aprobat planurile urbanistice de detaliu pentru construcții, conform anexei atașate.
Prin sentința civilă nr. 323 din 17 martie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, s-a dispus anularea hotărârii H.C.G.M.B. nr. 177/1997 și nr. 86/1997, anexa 1 pct. 2, a certificatului de urbanism nr. 19H/1997 și a autorizației de construcție nr. 4p-S/1997, cu privire la suprafața de teren de 259 mp aparținând reclamanților, identificată prin actul de vânzare - cumpărare din 28 iulie 1943, certificatul de moștenitor din 16 martie 1995, contractul de vânzare - cumpărare din 2 iunie 1995, mai puțin 270 mp, conform sentinței civile nr. 2304/1991.
Potrivit mențiunilor pe care le poartă sentința civila nr. 323 din 17 martie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, aceasta a rămas definitivă și irevocabilă, prin anularea recursului, ca netimbrat, prin Decizia nr. 344/2001, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție.
Prin contractul de vânzare - cumpărare din 30 septembrie 2003, reclamanta a vândut către cumpărătoarea M.C.M. suprafața de 142,24 mp teren, situat în București sector 1.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză de expertul A.M., s-a reținut că suprafața de teren de 121,32 mp, identificată în planul anexă nr. 1, între punctele 1-4-9-5-10-6-7-8-1 și care face parte din imobilul situat în București, sector 1, este ocupată, în prezent, de trotuare și strada X.
Deși s-a dispus anularea hotărârii H.C.G.M. B. nr. 177/1997 și nr. 86/1997, anexa 1 pct. 2, a certificatului de urbanism nr. 19H/1997 si a autorizației de construcție nr. 4p-S/1997, pârâta Primăria Municipiului București, prin Primarul General, care are în detenție această suprafață de teren, amenajată drept stradă, nu a întreprins nici un demers pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei, nici prin restituirea terenului și nici prin plata vreunei despăgubiri.
Pentru atragerea răspunderii civile delictuale, potrivit art. 998 și 999 C. civ., trebuie îndeplinite cumulativ condițiile existenței unei fapte ilicite, a unei culpe, a unui prejudiciu și a raportului de cazualitate dintre faptă și prejudiciu.
Din moment ce instanța de contencios a constatat nelegalitatea actelor juridice menționate, amenajarea drept stradă a unui teren aflat în proprietate privată, fără respectarea procedurilor privitoare la exproprierea pentru utilitate publică, reprezintă o faptă ilicită care a generat un prejudiciu constând în pierderea exercițiului dreptului de proprietate de către reclamantă, culpa aparținând în mod exclusiv doar pârâtei Primăria Municipiului București, prin Primarul General, unitatea teritorial administrativă în detenția căreia se găsește terenul amenajat ca stradă.
Nu se poate reține existența unei răspunderi delictuale în sarcina celorlalți pârâți, având în vedere că C.G.M.B. are calitatea doar de reprezentant al Municipiului București, cu funcție deliberativă, A.D.P. sector 1 are doar în administrare terenurile aflate în domeniul public al statului, iar Ministerul Finanțelor Publice nu este deținătorul acestui teren și nici nu i se poate reține o faptă proprie, în condițiile art. 998 - 999 C. civ.
în ceea ce privește repararea prejudiciului cauzat, tribunalul a constatat că aceasta se poate face doar prin acordarea, cu titlu de despăgubire, a unei sume de bani egală cu valoarea de piață a acestui teren.
Prin raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a reținut o valoare de circulație a metrului pătrat de 1.500 euro, astfel că, pentru suprafața de 121,32 mp în discuție, valoarea despăgubirii care se impune a se acorda este de 181.980 euro.
în ceea ce privește solicitarea de acordare a beneficiului nerealizat, ca diferență între prețul de piață obținut pentru terenul vândut de 117,24 și prețul care s-ar fi obținut prin vânzarea întregului teren, tribunalul a constatat că este neîntemeiată, din moment ce se acordă valoarea de circulație, acordarea și acestei diferențe ar însemna o dublă reparație pentru același prejudiciu, ceea ce ar însemna o îmbogățire fără justă cauză. Mai mult, nici nu s-a solicitat diferența dintre prețul pe care l-ar fi obținut la momentul la care a încheiat contractul de vânzare - cumpărare și valoarea actuală de piață, în măsura în care acesta este mai mică.
în ceea ce privește solicitarea de acordare a lipsei de folosință, tribunalul a constatat că reclamanta a solicitat acordarea acesteia, "pe ultimii trei ani", dar expertul a calculat acesta sumă, prin raportare nu la suprafața de 121,32 mp, ci la suprafața de 141,16 mp. Deși tribunalul a pus în discuție necesitatea refacerii raportului de expertiză pe acest aspect, reclamanta a refuzat completarea raportului de expertiză.
Modul de calcul propus de expert nu a putut fi reținut de către instanță, deoarece, prin acțiune, s-a solicitat lipsa de folosință a terenului, și nu a eventualei despăgubiri ce ar fi trebuit să-i fie plătită.
Solicitarea de acordare de penalități de întârziere a fost respinsă, având în vedere că acestea sunt caracteristice răspunderii contractuale, și nu delictuale.
împotriva acestei sentințe, a formulat apel pârâtul Municipiul București, prin Primar General, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii acțiunii, ca prescrisă, și, în subsidiar, ca nefondată, susținând că hotărârea este nelegală și netemeinică, întrucât, în mod greșit, a reținut instanța de fond că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale prevăzute de dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.
S-a susținut că, dacă reclamanta a fost prejudiciată în anul 1997, prin includerea terenului său într-o suprafață mai mare, pentru amenajarea unui parc public, acest prejudiciu a fost reparat, prin emiterea celor două hotărâri - H.C.G.M.B nr. 221/2001 și nr. 82/2003, restrângându-se suprafața Parcului Ș.H., de la 1.100 mp, la 841 mp și excluderea celor 259 mp, aparținând reclamantei, din perimetrul parcului public.
S-a argumentat că, în cauză nu s-a făcut o identificare riguros exactă a amplasamentului proprietății reclamantei, în raport de actul de vânzare - cumpărare, de actul de vânzare - cumpărare, precum și de planurile ce făceau parte integrantă din aceste acte.
Expertiza efectuată de către expertul A.M. nu are în vedere și nu anexează planurile ce fac parte integrantă din aceste contracte, nefacând, deci, o suprapunere a planurilor vechi peste planurile actuale și nu stabilește valoarea presupusului teren, în suprafață de 142 mp, la nivelul anului 2003, moment la care se pretinde de către reclamantă că ar fi fost prejudiciată, prin vânzarea terenului în suprafață de 117 mp., la un preț mult mai mic decât cel real.
Prin cel de-al treilea motiv de apel, s-a invocat că acțiunea ar fi trebuit respinsă ca prescrisă, deoarece, în materie de răspundere civilă, termenul de prescripție este de 3 ani. Astfel, dreptul la acțiune s-a născut la momentul vânzării, respectiv 30 septembrie 2003, iar acțiunea a fost introdusă la data de 25 octombrie 2007.
Prin Decizia civilă nr. 539/ A din 25 mai 2011, Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a admis apelul declarat de apelanta - pârâtă Primăria Municipiului București, prin Primarul General; a schimbat în parte sentința, în sensul că a obligat pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar General, la plata sumei de 135.960 euro (în echivalent lei la cursul BNR, din ziua plății), cu titlu de despăgubiri.
Pentru a adopta aceasta soluție, Curtea a reținut următoarele: - Conform actului de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția notariat nr. 28810 din 09 septembrie 1936, G. și R.S. vând soților N. și A.V. o porțiune de teren viran în suprafață de 270 mp din proprietatea situată în satul Herăstrău, comuna suburbană Băneasa;
Conform actului de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov - Secția Notariatului nr. 4813 din 30 ianuarie 1939, G. și R.S. vând soților N. și A.V. o porțiune de teren viran în suprafață de 90 mp din terenul situat la București - Herăstrău, pendinte de S.I.G., fost pendinte de comuna suburbană Băneasa;
Conform actului de vânzare - cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat nr. 20602 din 28 iunie 1943, G. și R.S. vând soților N. și A.V. un teren în suprafață de 529 mp, situat în cartierul H., București;
Conform certificatului de moștenitor din 28 iunie 1982, G.L. moștenește de la P.A. (fostă V.) 1/2 din terenul de 889 mp situat în București, sectorul 1;
Conform certificatului de moștenitor din 24 octombrie 1990, G.L. moștenește de la V.N. 1 din terenul de 889 mp situat în București, sectorul 1;
Conform certificatului de moștenitor din 16 martie 1995, P.I. moștenește de la G.L. dreptul de proprietate asupra unui teren de 886 mp situat în București, sectorul 1;
Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat de Notariatul de stat Sectorul 1 București din 02 iunie 1995, P.I. vinde reclamantei P.D. terenul în suprafață de 886 mp situat în București, sector 1;
Prin Decizia Primăriei Municipiului București nr. 117 din 20 februarie 1992 art. 1 și Tabelul anexat nr. crt. 5, numitei G.L. i se stabilește dreptul de proprietate asupra terenului din strada G. în suprafață de 889 mp;
Prin H.C.M.B. nr. 176 din 25 septembrie 1997, art. 1: "Terenul în suprafață de 150 mp . trece din domeniul privat al municipiului București în domeniul public al municipiului București, cu funcțiunea de stradă";
Prin H.C.M.B. nr. 177 din 25 septembrie 1997, art. 1: "Terenul în suprafață de 1.000 mp . trece din domeniul privat al municipiului București în domeniul public al municipiului București, cu funcțiunea de parc public";
Prin sentința civilă nr. 323 din 17 martie 2000, pronunțată de Curtea de Apel București, secția Contencios Administrativ, în dosar, definitivă și irevocabilă, se "anulează Certificatul de Urbanism din 16 octombrie 1997 și Autorizația de Construire din 19 noiembrie 1997, în ceea ce privește utilizarea terenului în suprafață de 259 mp, aparținând reclamantei pentru realizarea racordului stradal și a unui parc public - teren în suprafață de 529 mp, identificat prin actul de vânzare - cumpărare din 28 iulie 1943, certificatul de moștenitor din 16 martie 1995, contractul de vânzare-cumpărare din 02 iunie 1995, mai puțin 270 mp, conform sentinței civile nr. 2304/1991 - definitivă. Anulează, pentru aceeași suprafață de 259 mp, H.C.M.B. nr. 177 din 25 octombrie 1997 privind trecerea unei parcele din domeniul privat al municipiului București în domeniul public al municipiului București și H.C.M.B. nr. 86 din 13 iunie 1997 privind aprobarea unor planuri urbanistice de detaliu și art. 1 pct. 2 din anexa 1 referitor la același teren al reclamantei - 259 mp, destinat lucrărilor de amenajare parc";
Prin H.C.M.B. nr. 221 din 13 septembrie 2001, se abrogă H.C.M.B. nr. 177 din 25 octombrie 1997 și H.C.M.B. nr. 86 din 13 iunie 1997;
Prin H.C.M.B. nr. 82 din 10 aprilie 2003, privind modificarea H.C.M.B. nr. 221 din 13 septembrie 2001 art. 1, pct. 1 "se trece din domeniul privat al municipiului București în domeniul public al municipiului București (administrat de Administrația Fondului Imobiliar), cu funcțiune de parc public, terenul în suprafață de 841 mp";
Prin H.C.M.B. nr. 82 din 10 aprilie 2003, privind modificarea H.C.M.B. nr. 221 din 13 septembrie 2001 art. 1 pct. 2 "se anulează pct. 2 din anexa 1 la H.C.M.B. nr. 86 din 13 iunie 1997 în ceea ce privește terenul în suprafață de 259 mp destinat lucrărilor de amenajare parc";
Prin H.C.M.B. nr. 137 din 22 mai 2003, art. 1 "se trece din domeniul privat al municipiului București în domeniul public al Municipiului București (administrat de Administrația Fondului Imobiliar), cu funcțiune de parc public, terenul în suprafață de 841 mp" și art. 2 "se anulează pct. 2 din anexa 1 la H.C.M.B. nr. 86 din 13 iunie 1997 în ceea ce privește terenul în suprafață de 259 mp destinat lucrărilor de amenajare parc";
Prin certificatul din 16 iulie 2003, s-a stabilit ca imobilul în suprafață de 140,11 care face obiectul sentinței civile nr. 323 din 17 martie 2000, a Curții de Apel București, secția contencios Administrativ, în dosar, definitivă și irevocabilă și contractului de vânzare - cumpărare autentificat cu nr. 1/9861995, va purta provizoriu nr. DT 10 pe strada H., sectorul 1, București;
Conform documentației topo - cadastrale nr. 60370 din 19 noiembrie 2003, imobilul din strada H., sector 1, București, în suprafață de 142,24 mp, proprietatea reclamantei, primește nr. cadastral/6057;
Prin încheierea nr. 12425 din 26 septembrie 2003, imobilul din strada H., sector 1, București, în suprafață de 259 mp (din măsurători 142,24 mp), proprietatea reclamantei, este întabulat în Cartea Funciară a localității București, Sector 1, la P1/1, cu titlu de cumpărare la PII/1;
Prin încheierea nr. 4234 din 01 ianuarie 2001, imobilul din strada H., sector 1, București, în suprafață de 841 mp (din măsurători 894 mp), Parcul Ș.H., proprietate a Municipiului București, este întabulat în Cartea Funciară a localității București, Sector 1, la P1/1, cu titlu de proprietate la PII/1.
La data de 30 septembrie 2003, reclamanta vinde numitei M.C.M. suprafață de 142,23 mp, rămasă liberă.
în raport de situația de fapt expusă, Curtea a constatat că motivele de apel sunt neîntemeiate, întrucât:
Instanța de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actelor emise de apelanta - pârâtă, respectiv amenajarea drept stradă, și nu parc, a unui teren aflat în proprietate privată, fără respectarea procedurilor privitor la exproprierea pentru utilitate publică, astfel încât aceasta era obligată fie să se conformeze dispozițiilor privind exproprierea, fie să restituie terenul reclamantei, obligații pe care nu și le-a îndeplinit. Ca atare, și în prezent, reclamanta este proprietara terenului în suprafață de 121,32 mp.
Dreptul de proprietate are, potrivit disp. art. 480 C. civ., un caracter exclusiv și perpetuum.
în speță, promovarea acestei acțiuni s-a datorat faptului că reclamanta a fost lipsită de atributele dreptului său de proprietate, respectiv dreptul de a dispune, de a folosi terenul și de a încasa eventualele fructe ale acestuia.
Prin urmare, cum dreptul de proprietate este imprescriptibil, sub aspect extinctiv, nici prezenta acțiune în despăgubiri, prin care se solicită contravaloarea terenului nu este prescrisă, încălcarea dreptului de proprietate fiind continuă, deci, și după data de 30 septembrie 2003, când s-a încheiat contractul de vânzare - cumpărare din 30 septembrie 2003.
Prin motivele de apel, se susține că nu sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, respectiv ale art. 998 - 999 C. civ., că prejudiciul creat reclamantei intimate, în anul 1997, a fost reparat prin emiterea celor două hotărâri (H.C.G.M.B. nr. 221/2001 și nr. 82/203), restrângându-se suprafața Parcului Ș.H. la 841 mp.
Aceste susțineri sunt neîntemeiate, întrucât, din actele și lucrările dosarului, rezultă că apelanta - pârâtă ocupă și în prezent, în mod abuziv, terenul. Astfel, din rapoartele de expertiză efectuate atât la instanța de apel, cât și la instanța de fond, a rezultat că imobilul proprietatea reclamantei nu se suprapune peste imobilul proprietatea Municipiului București - Parcul H., în suprafață de 841 mp, iar terenul în suprafață de 121,32 mp, ce a aparținut reclamantei, este ocupat de trotuare, în suprafață de 22,91 mp și 7,38 mp, și de carosabilul intrării Școala Herăstrău, în suprafață de 91,03 mp.
Prin urmare, Curtea a constatat că, deși apelanta - pârâtă a încercat să respecte dispozițiile instanței de contencios administrativ, nu a reușit să își îndeplinească obligația prin noile hotărâri emise, intimata - reclamantă fiind în continuare prejudiciată, prin pierderea exercițiului dreptului de proprietate. Ca atare, culpa apelantei este evidentă, ca și prejudiciul cauzat prin această faptă.
în consecință, condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența prejudiciului, a faptei ilicite (refuzul apelantului - pârât de a restitui terenul), raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția celui care a cauzat prejudiciul au fost pe deplin dovedite.
Din raportul de expertiză efectuat în apel, rezultă că, relativ la anul 2009, dată avută în vedere și de expert la întocmirea lucrării la instanța de fond, valoarea de circulație a terenului, în suprafață de 121,32 mp, este de 135.960 euro.
Nu se va avea în vedere de către instanță valoarea de 90.680 euro, aferentă anului 2003, pentru că, astfel cum s-a menționat la respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, nu se ia în calcul această dată, ca moment al procedurii prejudiciului, lipsirea reclamantei de dreptul său de proprietate fiind continuă.
împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta P.D., solicitând admiterea recursului; casarea Deciziei nr. 539/ A din 25 mai 2011; constatarea, ca definitivă și irevocabilă, a sentinței civile nr. 1429 din 02 decembrie 2009.
Reclamanta a invocat un unic motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Instanța de apel a respins, în mod justificat, toate motivele de apel formulate de apelant. Totuși, deoarece instanța, la cererea apelantului, prin încheierea din 15 septembrie 2010, a admis efectuarea unei expertize topografice, care a avut ca obiectiv esențial: identificarea exactă, riguroasă a amplasamentului proprietății în litigiu aparținând reclamantei", precum și dacă suprafața de 841 mp, ce a făcut obiectul H.C.G.M.B. nr. 221 din 13 septembrie 2001, ce a făcut obiectul dosarului judecat de instanțele de contencios administrativ, se suprapune peste proprietatea reclamantei. De asemenea, s-a admis ca expertul să stabilească valoarea de circulație a terenului, la nivelul anilor 2003 și 2009. Nu există însă nicio motivare a instanței de apel pentru admiterea acestui obiectiv al expertizei, privind calcularea valorii de circulație. In urma recalculării, s-a ajuns la o valoare mai mică a despăgubirii, de 135.960 euro, care a fost reținută de instanța de apel, fără să existe niciun fel de motivare în privința schimbării hotărârii instanței de fond, care acordase o despăgubire de 181.980 euro.
împotriva aceleiași decizii, a declarat recurs și pârâta Primăria municipiului București, prin primarul general, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei pronunțate, admiterea apelului, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, în principal, ca prescrisă, și, în subsidiar, ca neîntemeiată.
în dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta Primăria municipiului București, prin primarul general, a arătat următoarele:
Hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât instanța de judecată, în mod eronat, deși a admis apelul instituției, a schimbat doar în parte, și nu în totalitate sentința instanței de fond, dispunând obligarea Primăriei Municipiului București la plata sumei de 135.960 euro, echivalent în lei, cu titlu de despăgubiri, în favoarea intimatei reclamante P.D., suma reprezentând valoarea de circulație a terenului în suprafață de 121,32 m.p., situat in Str. Ș.H., sector 1.
în mod concret, instanța de judecată, după expunerea situației de fapt, în considerentele hotărârii pronunțate, își începe argumentarea soluției, cu aprecierea că instanța de contencios administrativ (Curtea de Apel București, secția contencios administrativ, care a pronunțat sentința civila nr. 323 din 17 martie 2000, în dosar, rămasa ulterior definitiva si irevocabila) ar fi constatat nelegalitatea actelor emise de primărie, respectiv amenajarea drept stradă, și nu parc, a unui teren aflat în proprietate privată, fără respectarea procedurilor privitoare la exproprierea pentru utilitate publică, astfel încât ar trebui obligați să se conformeze dispozițiilor privind exproprierea, sau să restituie terenul reclamantei, obligații pe care nu și le-au îndeplinit.
Pe cale de consecință, în opinia instanței de apel, și în prezent, reclamanta P.D. ar fi proprietara terenului în suprafață de 121,32 m.p., dreptul de proprietate al acesteia având, potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ., un caracter exclusiv șiperpetuum.
Soluția pronunțată în cauză este dată însă cu aplicarea greșită a legii, în raport cu temeiul de drept invocat (art. 998-999 C. civ.), precum si de dispozițiile Decretului nr. 167/1958.
în primul rând, așa cum se poate observa din petitul acțiunii, temeiul de drept îl reprezintă dispozițiile art. 998 și următoarele C. civ. cu privire la răspunderea civilă delictuală, și nu dispozițiile art. 480-481 C. civ., iar, în încheierea de amânare a pronunțării, sunt consemnate cu rigurozitate susținerile reprezentantului intimatei reclamante cu privire la acest temei de drept.
Prin urmare, fiind în materia răspunderii civile delictuale (art. 998-999 C. civ.), iar instanța de judecată fiind investită cu o asemenea cerere (obligarea Primăriei Municipiului București la plata unei sume de bani, cu titlu de despăgubiri civile), instanțele de judecată sunt ținute strict de temeiul de drept al acestei cereri, iar referirile la art. 480 și 481 C. civ., pentru a se justifica pretențiile intimatei reclamante, nu își au sensul, în condițiile în care instanța a fost investită cu o acțiune în despăgubiri civile, iar nu cu o acțiune în revendicare imobiliară (imprescriptribilă), convertită într-o creanță, ca urmare a imposibilității de restituire a bunului imobil revendicat.
în acest context, este evident că atât instanța de apel, cât și instanța de fond confundă și suprapun forțat acțiunea în răspundere civilă delictuală cu acțiunea în revendicare reală imobiliară, prima supunându-se indiscutabil termenului de prescripție de 3 ani (prin raportare la Decretul nr. 167/1958), iar a doua fiind imprescriptibilă; în materia răspunderii civile delictuale, trebuind să existe un moment de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani.
Or, dacă intimata reclamantă consideră că a fost prejudiciată, prin faptul că, în anul 2003 (30 septembrie 2003), nu a putut să vândă întreg terenul pe care l-a avut în proprietate și a vândut numai 142,23 m.p., în opinia recurentei pârâte, de la acel moment - 30 septembrie 2003, trebuie să curgă și trebuie calculat termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de către Decretul nr. 167/1958, iar ultimul termen până la care putea fi introdusă o acțiune în răspundere civilă delictuală, ca urmare a acestui presupus prejudiciu (rezultat din imposibilitatea de vânzare a întregului teren), era 20 septembrie 2006, acțiunea fiind introdusă la 25 octombrie 2007, cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani.
în ceea ce privește fondul cauzei, instanța de apel face o greșită evocare a hotărârii pronunțate în contencios administrativ (sentința civilă nr. 323 din 17 martie 2000), în sensul că, prin aceasta, s-ar fi constatat nelegalitatea unor acte emise de primărie. Or, însăși reclamanta recunoaște că, cele două acte administrative - certificatul de urbanism din 16 octombrie 1997 și autorizația de construire din 19 noiembrie 1997 - vizează amenajarea unui parc public, prin plantare de arbori, și nu a unei străzi, cum greșit reține instanța de apel.
La acel moment (1997), prejudiciul a constat în includerea eronată a proprietății doamnei P.D. în domeniul privat al Municipiului București, (urmată de trecerea în domeniul public al terenului), iar H.C.G.M.B. nr. 177/1997 a vizat acest lucru, și anume trecerea unui teren în suprafață de 1100 m.p., din domeniul privat, în domeniul public, cu "funcțiunea de parc public".
De asemenea, prin hotărârea instanței de contencios administrativ (sentința civilă nr. 323 din 17 martie 2000) s-au anulat certificatul de urbanism și autorizația de construire, în ceea ce privește suprafața de 259 m.p., precum și H.C.G.M.B. nr. 177/1997 și nr. 86/1997, referitor la același teren al reclamantei, de 259 m.p., destinat lucrărilor de amenajare parc.
Ulterior rămânerii irevocabile a acestei hotărâri judecătorești, aceasta a fost pusă în executare de bunăvoie, de către primărie, prin emiterea celor două hotărâri de Consiliu (H.C.G.M.B. nr. 221/2001 și H.C.G.M.B. nr. 82 din 10 aprilie 2003), iar, prin HCGMB nr. 137/22 mai 2003, s-a anulat pct. 2 al anexei 1 la H.C.L.M.B. nr. 86/1997, în ceea ce privește terenul în suprafață de 259 m.p., destinat lucrărilor de amenajare parc, prejudiciul produs intimatei reclamante fiind astfel reparat încă din anul 2003, înainte cu câteva luni de vânzarea terenului acesteia.
Prin urmare, și sub acest aspect, pârâta a susținut că, dacă a fost produs un prejudiciu reclamantei, prin emiterea greșită a actelor normative menționate anterior, acest prejudiciu a fost reparat, prin modificarea sau abrogarea actelor administrative respective, la nivelul anului 2003, nemaiexistând o faptă ilicită a Municipiului București, care să-i fi creat un prejudiciu reclamantei, angajarea răspunderii civile delictuale nejustificându-se de la acel moment și până în prezent.
Pe cale de consecință, în opinia recurentei pârâte, rezultă faptul că, la momentul formulării cererii de chemare în judecată (22 octombrie 2007), fusese reparat prejudiciul produs reclamantei, prin emiterea unor acte administrative greșite în anul 1997, și chiar dacă s-ar putea vorbi, la limita, despre un prejudiciu cauzat, prin imposibilitatea vânzării și a suprafeței de 121,32 m.p., în anul 2003, termenul limită până la care putea fi introdusă acțiunea în răspundere civila delictuală (acțiune prescriptibilă) era 20 septembrie 2006, și, nicidecum, 25 octombrie 2007.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, înalta Curte retine următoarele:
Limitele obiective și subiective ale judecării cauzei sunt fixate prin efectul introducerii cererii de chemare în judecată, reclamanta fiind cea care stabilește părțile, obiectul și cauza juridică, în virtutea principiului disponibilității care guvernează procesul civil.
Este acceptat ca, in ipoteza unei cereri informe sau neclare, instanța de judecată are dreptul și chiar obligația de a solicita părților explicații si lămuriri privind aceste elemente esențiale ale unei cereri de chemare în judecată și dreptul de a califica natura unei cereri, prin prisma obiectului și temeiului juridic pe care se fundamentează; aceasta fiind o aplicație a principiului rolului activ al instanței, reglementat în mod expres în dispozițiile art. 129 ?i art. 84 C. proc. civ.
Procedând la analiza particulară a cererii de chemare în judecată, se constată că obiectul acestei cereri îl reprezintă obligarea pârâtei Primăria municipiului București la plata unei despăgubiri pentru ocuparea abuzivă a terenului proprietatea reclamantei P.D., prin construcția unui drum public, fără acordul său și fără o dreaptă și prealabilă despăgubire, pentru beneficiul nerealizat, ca urmare a obținerii unui preț mai mic, la momentul înstrăinării terenului, la plata unei despăgubiri pentru lipsa de folosință, ca și la plata daunelor cominatorii, iar temeiul juridic este constituit de dispozițiile art. 998-999 C. civ., care guvernează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.
Se impune precizarea că soluția pronunțată de prima instanță, prin care s-a dispus obligarea pârâtei Primăria Municipiului București, prin Primar General, la plata sumei de 181.980 euro (în echivalent lei la cursul BNR, la data plății), cu titlu de despăgubiri, respingându-se, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind beneficiul nerealizat, lipsa de folosință și penalitățile de întârziere nu a fost apelată de către reclamantă, astfel încât se bucură de autoritate de lucru judecat, limitele rejudecării apelului raportându-se, în mod necesar, doar la capătul de cerere principal vizând despăgubirile pentru ocuparea abuziva a terenului.
în acest context, primul motiv de recurs invocat de recurenta pârâtă Primăria municipiului București, vizând aplicarea greșită a legii, în raport cu temeiul de drept invocat - art. 998-999 C. civ., este unul pertinent și se impune a fi analizat și în corelație cu excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată, de asemenea, ca un mijloc de apărare de către pârâtă, întrucât niciuna dintre instanțele de fond nu au stabilit care este temeiul juridic concret care fundamentează cererea de chemare în judecată și care determină un drept la despăgubiri al reclamantei, realizând o suprapunere a mai multor temeiuri și, implicit, a cauzelor juridice distincte ce ar fundamenta, în mod diferit, cererea de chemare în judecată și nici care sunt dispozițiile speciale care întemeiază derogarea unei acțiuni patrimoniale în răspundere civilă delictuală de la regimul prescripției extinctive reglementat de dreptul intern, în cazul pretinderii unui drept de creanță, prescriptibil extinctiv.
în același sens, stabilind existenta unei încălcări continue a dreptului de proprietate, instanța de apel nu a expus rațiunile legale pentru care a ales, ca moment al stabilirii valorii de circulație al imobilului în litigiu, anul 2009, deși acțiunea a fost introdusă în anul 2007, iar cel de-al doilea raport de expertiză, a fost dispus în anul 2011.
în consecință, instanța de apel va trebui să stabilească dacă temeiul juridic invocat de reclamantă, asistată de apărător ales, deci beneficiind de serviciile calificate ale unui avocat, poate determina declanșarea unui demers judiciar care să aibă ca finalitate obținerea unor despăgubiri civile, în acest cadru procesual, sau dacă reclamanta ar fi avut la îndemână un alt mijloc procesual special pentru realizarea dreptului sau, în ipoteza decelării existenței unei exproprieri defacto, în absența unui act formal de expropriere.
Odată lămurit acest aspect prioritar, și acceptându-se rămânerea pe terenul răspunderii civile delictuale, așa cum a fixat reclamanta limitele judecării cauzei, instanța de apel va trebui să stabilească, fără echivoc, care este fapta ilicită săvârșită de pârâtă, întrucât, în cauză, se apreciază diferit, de instanțele fondului, fapta ilicită, constând fie în amenajarea drept stradă a unui teren aflat în proprietate privată, fără respectarea procedurilor privitoare la exproprierea pentru utilitate publică, fie în refuzul pârâtei de a restitui terenul; pentru ca, ulterior, să determine, de asemenea, în mod concret, de când curge termenul de prescripție al dreptului la acțiune, în asemenea cazuri, sau să expună un raționament convingător al imprescriptibilității unei acțiuni patrimoniale.
în acest cadru, trebuie reamintit că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, termenele de prescripție apar ca limitări legale ale dreptului de acces la un tribunal, garantat de art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care nu este un drept absolut, iar înlăturarea dispozițiilor interne care reglementează regimul prescripției extinctive se poate realiza doar în ipoteza identificării unor incompatibilități între aceste dispoziții și cele convenționale sau în ipoteza în care invocarea și aplicarea excepției prescripției ar putea determina afectarea altor garanții procesuale, protejate pe terenul art. 6 al Convenției (e.g. excepția prescripției ar fi invocată pentru prima dată în recurs, a se vedea în acest sens cauza Vișan împotriva României, hotărârea din 24 aprilie 2008, par. 31).
Or, în cauză, pare că instanța de apel a justificat imprescriptibilitatea unui drept de creanță, ce ar rezulta din întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, pe caracterul perpetuu al dreptului de proprietate si pe încălcarea continuă a acestui drept.
Această justificare poate crea însă ambiguități și poate determina ideea că, in ipoteza tuturor acțiunilor în răspundere civilă delictuală, prin care se pretinde încălcarea dreptului de proprietate, prescripția extinctivă poate fi înlăturată prin cele două argumente enunțate. Dacă aceasta este raționamentul instanței de apel, el trebuie expus și asumat neechivoc, fiind în situația creării unui precedent în această materie. Dacă însă, instanța de apel s-a bazat pe jurisprudenta Curții Europene, în cazul Vasilescu împotriva României, hotărârea din 22 mai 1998 (aspect ce nu rezultă în mod expres din considerentele deciziei apelate), în care s-a constatat încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva unei situații continue de privare de proprietate, cu precizarea că acea reclamantă obținuse o hotărâre judecătorească prin care autoritățile vizate erau obligate la restituirea obiectelor revendicate - hotărâre anulată de către Curtea Supremă de Justiție, în condițiile în care demersurile făcute la parchetul considerat competent de către Curtea Supremă de Justiție nu duseseră la nici un rezultat, de asemenea, trebuie expuse argumentele de fapt și de drept care determină similitudini între cauza dedusă judecății ți cauza menționată, precum și cele privind imposibilitatea reclamantei P.D. de a-și apăra sau realiza dreptul de proprietate, prin mijloace legale specifice, în cadrul unei proceduri speciale.
Aceste argumente sunt suficiente pentru a concluziona că, în absența unei clarificări și motivări ale acestor aspecte esențiale, care să poată determina exercitarea unui control de legalitate a instanței de recurs, se impune casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei, cu luarea în considerare, dacă va fi cazul, și a celorlalte motive invocate de recurenta pârâtă, care vizează fondul cauzei.
în ceea ce privește recursul reclamantei, cum acesta se sprijină pe un unic motiv, vizând critica raportului de expertiză efectuat în apel și cuantumul despăgubirii stabilit prin acest raport, ce reprezintă, în opinia instanței de recurs, aspecte de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, acestea nu se impun a fi examinate în mod distinct, iar soluția procedurală de admitere a recursului reclamantei P.D. nu reprezintă consecința găsirii ca fondat a acestui recurs, ci o soluție necesară pentru a asigura o judecată unitară a cauzei.
Pentru aceste motive, înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a admis recursurile declarate de reclamanta P.D. și de pârâta Primăria Municipiului București, prin Primar general, împotriva Deciziei nr. 539/ A din 25 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie; a casat decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4833/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4745/2012. Civil → |
|---|
