ICCJ. Decizia nr. 4886/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 10257 din 07 noiembrie 2008 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, s-a admis cererea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții N.I. și S.M., în contradictoriu cu pârâtul L.C.; s-a constatat că reclamanții-pârâți N.I. și S.M. au dobândit, prin uzucapiunea de 30 de ani, imobilul teren situat în București, sector 3, cu suprafața totală de 284,278 mp, cu vecinătățile indicate în dispozitivul hotărârii; s-a admis excepția lipsei interesului în ceea ce privește capătul de cerere reconvențională, având ca obiect constatarea nulității absolute a actului de donație sub semnătură privată, intitulat "chitanță", încheiat la data de 3 aprilie 1980, între L.G. și L.E., pe de o parte, și Ș.D. și Ș.M., pe de altă parte, privind terenul sus-menționat; s-a respins, ca nefondat, capătul de cerere reconvențională, privind revendicarea terenului respectiv.
Prin Decizia civilă nr. 521/ A din 10 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de apelantul-pârât L.C. împotriva sentinței civile sus-menționate, s-a anulat sentința civilă apelată, s-a constatat competența materială, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, și s-a înaintat cauza, în vederea repartizării aleatorii, pentru soluționare de către această instanță.
Prin sentința civilă nr. 665 din 5 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă, că neîntemeiată, acțiunea principală precizată, formulată de reclamanții-pârâți N.I. și S.M., în contradictoriu cu pârâtul reclamant L.C., a fost admisă cererea reconvențională precizată formulată de pârâtul-reclamant L.C., au fost obligați reclamanții-pârâți să lase, pârâtului-reclamant, în deplină proprietate și posesie, imobilul - teren situat în București, sector 3, în suprafață de 284,278 m.p., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză efectuat de expertul B.D. Au fost obligați reclamanții-pârâți la plata, către pârâtul-reclamant, a sumei de 8.326 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin actul de vânzare-cumpărare, numita I.N. a vândut terenul în suprafață de 1127 m.p., situat în București, numiților B.I. și S., soți, T.F. și S., soți, I.C. și S., soți, L.G. și E., fiecărui cumpărător revenindu-i o cotă indiviză de 282 m.p. S-a prevăzut faptul că, în stăpânirea terenului, cumpărătorii intră, de fapt și de drept, la data autentificării.
Din considerentele sentinței civile nr. 7863 din 26 septembrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, Tribunalul a reținut că proprietarii în indiviziune asupra terenului de 1127 m.p. l-au stăpânit, în fapt, individualizat (f. 59).
La data de 3 aprilie 1980, L.G. și L.E. au încheiat cu Ș.D. și Ș.M. un înscris sub semnătură privată denumit "chitanță" (f. 14), prin care L.G. și L.E. donează terenul în suprafață de 282 m.p. din sectorul 3, București numiților Ș.D. și Ș.M., menționându-se în aceeași chitanță faptul că Ș.D. și M. se angajează să plătească la percepție, taxele terenului.
Pârâtul este succesorul unic al lui L.G. și L.E., conform certificatului de moștenitor din 13 decembrie 2001, certificatului de naștere (f. 79- 80).
Prin sentința civilă nr. 7863 din 26 septembrie 2007, pârâtului i s-a atribuit terenul în suprafață de 279,87 m.p., situat în București, sector 3.
în urma decesului lui Ș.D. și Ș.M., a rămas ca moștenitoare S.V., decedată, la rândul său, la 24 aprilie 2001, moștenitori fiind reclamanții din prezenta cauză (certificat moștenitor din 30 septembrie 2002).
Din cuprinsul înscrisului de la fila 90 dosar (adresa, Direcția impozite și taxe locale nr. 4945 din 07 aprilie 2008), rezultă că, asupra terenului situat în str. P.C., au fost impuși numiții L.G. și E., din anul 1966. In prezent, figurează impuși tot autorii pârâtului. Pentru perioada 1966-1992 nu s-au regăsit documente de evidență fiscală pentru terenul indicat.
în ceea ce privește cerere principală, astfel cum a fost precizată, privind uzucapiunea de 30 de ani, instanța a constatat că aceasta este neîntemeiată.
Potrivit art. 1837 C. civ., uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a proprietății, prin posesia neîntreruptă a unui bun imobil, în termenul prevăzut de lege. Pentru a opera uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890 C. civ.), trebuie îndeplinite două condiții cumulative: reclamanții să fi posedat terenul în cauză timp de 30 de ani, iar posesia trebuie să fie utilă, respectiv neviciată, exercitată sub nume de proprietar, astfel după cum rezultă din interpretarea art. 1846 C. civ. coroborat cu art. 1890 și art. 1847 din același cod.
în ceea ce privește termenul de prescripție, din probele administrate, instanța a reținut că începutul posesiei nu a avut loc în anul 1958, așa cum au susținut reclamanții, prin notele scrise, ci de la momentul întocmirii chitanței, respectiv anul 1980, în raport de care termenul de prescripție nu este împlinit.
Chiar dacă s-ar considera că posesia a început în 1958, încheierea înscrisului sub semnătură privată întitulat "chitanță" are rolul de a întrerupe termenul de prescripție, având în vedere că, semnând acest înscris prin care li se "dona" imobilul, autorii reclamantului pârât au recunoscut că autorii pârâtului reclamant sunt proprietarii imobilului, din moment ce au acceptat donația, în schimbul plății taxelor aferente imobilului.
Pe de altă parte, nu este îndeplinită nici condiția că posesia să se fi exercitat sub nume de proprietar, în condițiile în care, pe rolul fiscal, au figurat doar autorii pârâtului-reclamant, iar declarațiile de martori sunt neconcludente.
în ceea ce privește cererea reconvențională precizată, având că obiect revendicarea imobilului, aceasta este întemeiată.
Reclamantul pârât este proprietar al terenului în litigiu, conform art. 480 C. civ., în temeiul actului de vânzare-cumpărare și al sentinței civile nr. 7863 din 26 septembrie 2007 pronunțată de Judecătoria sectorului 3 București, în timp ce reclamanții nu fac dovada unui titlu de proprietate, iar acțiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripția achizitivă și care ar fi putut paraliza acțiunea în revendicare a fost respinsă.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții-pârâți N.I. și S.M., criticând-o că nelegală și netemeinică.
Prin Decizia civilă nr. 76/ A din 1 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții-pârâți S.M. și N.I. împotriva sentinței civile sus-menționate și a obligat pe apelanți la plata sumei de 3.000 lei către intimați, reprezentând cheltuieli de judecată.
în pronunțarea acestei decizii, Curtea a reținut următoarele:
în ceea ce privește primul motiv de apel, referitor la nesoluționarea unui capăt din cererea reconvențională, singurul care ar fi avut interes să invoce un astfel de motiv ar fi fost pârâtul-reclamant. Apelanții, nefiind titularii cererii nesoluționate, nu pot justifica un interes legitim și nici nu pot invoca vreo vătămare rezultată din nesoluționarea respectivului capăt de cerere reconvențională.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, privind modul de soluționare a cererii privind uzucapiunea, acesta este nefondat.
Prima instanță a interpretat corect dispozițiile art. 1837 și următoarele C. civ. De asemenea, analiza instanței a pornit de la susținerile din cererea de chemare în judecată, în care reclamanții au arătat că sunt moștenitorii lui S.V., autoarea lor fiind moștenitoarea lui Ș.D. și Ș.M. (semnatarii actului numit "chitanță", încheiat la 3 aprilie 1980 cu L.G. și E., soți cumpărători în actul originar din 1958), că reclamanții posedă imobilul în litigiu, iar autorii lor, de asemenea, au posedat imobilul continuu, neîntrerupt și sub nume de proprietar.
Față de aceste mențiuni și de situația de fapt înfățișată în cererea de chemare în judecată, în mod corect, prima instanță a reținut că se invocă uzucapiunea de lungă durată prin joncțiunea posesiilor.
De altfel, prima instanță a analizat cererea și prin prisma situației de fapt ce a fost invocată abia cu ocazia concluziilor scrise depuse la prima instanță, concluzii în care s-a invocat, pentru prima oară, împrejurarea că posesia ar fi început din 1958.
Probele administrate în apel au completat probele administrate în fața primei instanțe, interogatoriile luate reclamanților fiind relevante sub aspectul persoanelor care au exercitat stăpânirea asupra imobilului în litigiu și sub aspectul elementului subiectiv al stăpânirii exercitate.
în răspunsul la interogatoriul luat, în apel, reclamantei N.I., aceasta a arătat că știe că terenul în litigiu a aparținut bunicilor săi și a fost stăpânit de părinții săi și de bunicii săi, iar impozitele pentru acest teren ar fi fost plătite de bunica sa, apoi de mama sa și ulterior de tatăl său.
în răspunsul la interogatoriul luat, în apel, reclamantul S.M. a arătat că terenul a fost folosit de socrii săi, că aceștia au cumpărat terenul de la familia L., iar impozitele au fost plătite de socrii săi, iar ulterior, de reclamant. A mai arătat reclamantul că terenul a fost stăpânit de către socrii săi, iar reclamantul i-a ajutat, când socrii săi nu au mai putut să îl folosească, terenul a fost folosit de către reclamant.
Față de aceste susțineri, Curtea a constatat că, independent de data de la care se reține exercitarea unei posesii utile, cei care au folosit terenul inițial au fost socrii reclamantului, respectiv bunicii reclamantei. Nu a rezultat din probele administrate că reclamantul și soția acestuia ar fi folosit terenul cu credința că ei înșiși ar fi proprietari, ci folosirea de către aceștia s-a realizat în considerarea faptului că terenul ar aparține socrilor reclamantului, respectiv bunicii reclamantei.
Or, potrivit susținerilor reclamantului și reclamantei la interogatoriu, care se coroborează cu declarația martorului R.I., propus de apelanți, folosirea terenului de către reclamant și soția acestuia nu a început ca o posesie sub nume de proprietar, ci ca o folosire pentru altul, respectiv pentru Ș.D. și M., socrii reclamantului, așa încât sunt incidente, în cauză, dispozițiile art. 1855 C. civ., potrivit cărora "Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, daca nu e proba contrarie".
Cum, potrivit art. 1858 C. civ., precaritatea poate fi transformată în posesie utilă doar în 4 moduri, iar modurile prevăzute la pct. 1, 2 și 3 din articolul menționat nu sunt incidente în cauză, Curtea a constatat că posesia reclamanților a devenit una utilă la momentul la care au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1858 pct. 4 C. civ., potrivit cărora: "Posesiunea care se exercită nu sub nume de proprietar nu se poate schimba în posesiune utilă, decât prin vreunul din următoarele patru moduri: 4. când transmisiunea posesiunii din partea deținătorului la altul se face printr-un act cu titlu universal, dacă acest succesor universal este de bună-credință".
Ș.D. a decedat în 1992, moștenitoarea acestuia fiind S.V.
S.V. a decedat în 2001, moștenitorii acesteia fiind reclamanții.
Ș.M. a decedat în 2006.
Prin urmare, în privința reclamanților, convertirea precarității în posesie cu privire la partea ce ar fi revenit lui Ș.D., moștenită de S.V., a avut loc în 2001, efect al succesiunii, iar cu privire la partea ce ar fi revenit lui Ș.M., a avut loc în anul 2006, tot efect al succesiunii (în privința reclamantei - în calitate de nepoată de fiică predecedată).
în consecință, în mod corect s-a reținut, de către prima instanță, că uzucapiunea ar fi putut fi invocată doar în condițiile invocării unei joncțiuni a posesiei reclamanților cu posesia exercitata de autorii acestora, cum, de altfel, se invocă și în cererea de chemare în judecată.
De altfel, în privința reclamantei, este mai mult decât evident că nu se putea pune problema ca aceasta să exercite o posesie utilă asupra terenului începând din anul 1958, cum pretind reclamanții în apel, atât timp cât aceasta este născuta în 1957.
în consecință, în mod corect, prima instanță a analizat îndeplinirea condițiilor unei posesii utile și în privința autorilor reclamanților, numiții Ș.D. și Ș.M.
Referitor la posesia exercitată de aceștia, Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță a reținut că încheierea chitanței din 3 aprilie 1980 reprezintă o recunoaștere a lor cu privire la calitatea numiților L.G. și L.E., de proprietari ai terenului în litigiu. Or, această recunoaștere a calității de proprietar în persoana numiților L. a condus, așa cum corect a reținut prima instanță, la întreruperea civilă a prescripției, în condițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, așa încât abia de la momentul încheierii chitanței se poate considera că posesia exercitată de Ș.D. și M. a fost una făcută sub nume de proprietar.
De altfel, chiar reclamantul a arătat, la interogatoriu, că l-a cunoscut pe L.G. - tatăl pârâtului-reclamant și semnatarul "chitanței de donație" menționată mai sus - în 1958, când soții L. au cumpărat terenul în litigiu. Or, în condițiile în care reclamantul a cunoscut împrejurarea cumpărării terenului de către soții L., este greu de conceput că socrii reclamantului nu au cunoscut și ei această împrejurare și că au stăpânit terenul cu credința că ei sunt proprietari în lipsa oricărei învoieli în acest sens cu numiții L.G. și L.E., cu atât mai mult cu cât aceștia figurau ca proprietari în evidentele fiscale. Ca atare, încheierea chitanței din anul 1980 relevă tocmai împrejurarea că Ș.M. și Ș.D. erau conștienți de împrejurarea că titularii de drept ai terenului erau soții L. De altfel, în cauză, nu s-a făcut nicio dovadă că soții Ș. ar fi convertit precaritatea în posesie, în condițiile art. 1858 pct. 2 C. civ., prin negarea dreptului soților L., prin acte de rezistență la exercițiul drepturilor acestora din urmă.
în consecință, în mod corect s-a reținut că momentul de la care se poate considera că autorii reclamanților au început o posesie utilă asupra terenului în cauză este momentul încheierii chitanței menționate, deci anul 1980, iar termenul de 30 de ani necesar pentru a opera uzucapiunea nu era îndeplinit în 2007, la momentul formulării cererii de chemare în judecată.
Față de cele reținute, este fără relevanță dacă autorii pârâtului au exercitat sau nu posesia asupra imobilului între momentul cumpărării acestuia, 1958, și momentul încheierii chitanței, 1980, relevantă fiind ineficienta stăpânirii exercitate de autorii reclamanților anterior încheierii chitanței din anul 1980, aceasta stăpânire nefiind una care sa îndeplinească toate condițiile legale pentru a conduce la reținerea sa în calculul posesiei, aptă să conducă la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Pentru considerentele de mai sus, nu poate fi primită nici teza apelanților, în sensul că reclamanții înșiși sunt cei care au posedat imobilul încă din anul 1958 și că, prin urmare, chitanța încheiată în anul 1980, de către soții Ș. cu soții L., nu poate conduce la întreruperea prescripției achizitive în privința reclamanților. Astfel, reclamantul a arătat, la interogatoriu, că a folosit terenul, considerând că acesta aparține socrilor săi, iar reclamanta, născuta în anul 1957, a arătat că a știut că terenul aparține bunicilor săi. Prin urmare, stăpânirea exercitată de aceștia a fost una cu titlu precar, fiind o deținere pentru altul, în sensul art. 1855 C. civ. Analizarea posesiei strict în persoana reclamanților ar conduce la concluzia că această posesie a fost una sub nume de proprietar abia la momentul decesului numitei S.V. (2001), extinsă apoi la momentul decesului numitei Ș.M. (2006), așa încât posesia utilă exercitată de reclamanți nu împlinea în mod evident condiția exercitării timp de 30 de ani.
Este, de asemenea, irelevant dacă pârâtul a folosit sau nu terenul sau dacă a cunoscut sau nu de existența acestuia în patrimoniul autorilor săi, aceste aspecte fiind străine de îndeplinirea condițiilor uzucapiunii în privința calităților și termenului posesiei exercitate de reclamanți și autorii acestora, neîndeplinirea acestor condiții fiind aspectele care determină netemeinicia cererii reclamanților.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții-pârâți N.I. și S.M., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Instanța de apel, în mod nejustificat, a considerat ca fiind lipsit de interes primul motiv de apel invocat de recurenți, în condițiile în care instanța de fond avea obligația de a analiza excepțiile invocate de către reclamanți, aceste excepții având caracter peremptoriu.
Apărările de fond formulate de recurenți prezintă interes procesual, mai ales în condițiile în care cererea reconvenționala formulată de către pârâtul intimat a fost admisă de către prima instanță.
Pe acest aspect, recurenții reiterează excepția lipsei de interes a pârâtului intimat în promovarea capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a înscrisului intitulat "chitanță", solicitând trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de fond.
2. Hotărârea instanței de apel este netemeinică și nelegală sub aspectul greșitei interpretări a dispozițiilor art. 1837 C. civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.
în conformitate cu prevederile textului de lege sus-menționat, uzucapiunea reprezintă mijlocul de a dobândi proprietatea, prin posesia neîntreruptă a unui bun, în termenul prevăzut de lege. Pentru a opera uzucapiunea de 30 de ani - prevăzută de art. 1890 C. civ., trebuie îndeplinite doua condiții cumulative: reclamanții să fi posedat terenul în cauză timp de 30 de ani și posesia trebuie să fie utilă, respectiv neviciată.
Prin probatoriul administrat atât în fata instanței de fond, cât și în fața instanței de apel, reclamanții apelanți au demonstrat faptul că au exercitat o posesie utilă și neviciată asupra terenului situat în str. P.C., declarațiile martorilor coroborându-se sub aspectul bunei-credințe și a perioadei de posesie de peste 30 de ani.
în ceea ce privește soluționarea, de către instanța de apel, a cererii principale, în mod nelegal și netemeinic, aceasta a tranșat întregul litigiu prin raportare la un singur înscris, respectiv la înscrisul denumit "chitanță", încheiat intre L.E., L.G. și Ș.D., respectiv Ș.M.
Acest înscris nu este încheiat de către părțile din prezentul dosar și nu are o putere probantă absolută, în condițiile în care nu întrunește condițiile de formă impuse de legiuitor, reclamanții înțelegând chiar să renunțe la capătul de cerere ce avea ca obiect acest înscris.
Instanța de fond a reținut, în mod greșit, că autorii pârâtului intimat au exercitat o posesie asupra imobilului teren în litigiu până în anul 1980 - conform acestei chitanțe în condițiile în care această prezumție nu este susținută de nicio altă probă din dosar, dimpotrivă, chiar pârâtul recunoaște, în cadrul probei cu interogatoriu, că nu a avut cunoștință despre acest teren până la data acționării în judecată, în anul 2007.
Toți martorii propuși de către reclamanții apelanți, audiați în fața instanței de judecată, au arătat faptul că sunt vecini cu reclamanții și că aceștia au fost singurele persoane care au folosit terenul mai mult de 30 de ani.
Depoziția martorului propus de către pârâtul intimat nu poate fi primită, în condițiile în care acest martor nu întrunește condițiile prevăzute de art. 189 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și recurenții s-au opus acestei audieri.
Mai mult, în cadrul probei cu interogatoriu, reclamanții au dat dovadă de onestitate și au menționat că au folosit acest teren cu credința că sunt proprietari, că nu au fost tulburați de nimeni pe parcursul celor peste 30 de ani de posesie neîntreruptă.
Referitor la afirmațiile intimatului pârât, privind reaua-credință a martorului B.I., aceste afirmații sunt făcute cu rea-credința, deoarece martorul B.I. este fiul lui B.I. și S., aceștia din urma fiind persoanele semnatare ale actului de vânzare din anul 1958.
în condițiile în care, în fața instanței de fond, intimatul pârât declară că nu a avut cunoștință despre teren, în fața instanței de apel, discursul său este fundamental schimbat, încercând să demonstreze că este un autentic proprietar, care a folosit terenul, a cules fructele civile și naturale ale imobilului pe toată perioada, ceea ce demonstrează reaua sa credință.
A afirmat în mod nereal că a achitat contravaloarea impozitului aferent terenului, în condițiile în care reclamanții au prezentat în fața instanței de apel toate chitanțele de plată a impozitului din anul 1960 până în prezent, în original și în condițiile în care, în fața instanței de fond, a recunoscut că nu a achitat impozitul.
Sub acest aspect, al achitării impozitelor, susținerea intimatului, în sensul că posesia reclamanților nu ar fi sub nume de proprietar, nu poate fi primită, în condițiile în care, neavând titlu de proprietate până în prezent și exercitând doar o posesie utilă, nu au putut fi luați în evidențele fiscale. Totodată, se poate observa din cuprinsul chitanțelor depuse la dosar faptul că reclamanții au achitat concomitent, anual, impozitul atât pentru proprietatea din str. P.C., cât și pentru cea de la nr. X.
în ceea ce privește posesia terenului în litigiu, sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1890 C. civ., reclamanții exercitând o posesie utilă, neviciată și sub nume de proprietar, aceste elemente fiind dovedite prin probatoriul administrat în fata instanței.
Ar fi în totală contradicție cu principiul securității raporturilor civile să îi fie recunoscut intimatului pârât un drept de proprietate, după o perioadă de peste 30 de ani, în condițiile în care reclamanții au folosit terenul neîntrerupt și neviciat.
Atât autorii recurenților, cât și aceștia din urmă au avut convingerea că sunt proprietarii imobilului situat în str. P.C., au exercitat o posesie publică, utilă și neviciată pentru o perioadă de peste 30 de ani.
Dovada în acest sens, respectiv că s-au comportat ca niște veritabili proprietari, este confirmată și de probatoriul administrat în prezenta cauză -răspunsul la interogatoriu al recurenților, precum și depozițiile martorilor audiați.
Instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că înscrisul intitulat "chitanță" și datat 1980 a avut ca efect juridic o întrerupere a termenului de prescripție și aceasta contrar tuturor probelor administrate. Niciodată, începând cu anul 1958, reclamanții nu au pierdut posesia terenului, aspect dovedit și de martorii audiați în prezenta cauză.
Conform probelor administrate în cauză, recurenții au dovedit că au început o posesie utilă și neviciată asupra imobilului încă din anul 1958, că au achitat pe întreaga perioadă taxele legale aferente și, totodată, au învederat instanței că sunt în posesia, în original, a titlului de proprietate al părinților pârâtului.
Este evident că autorii pârâtului au avut cunoștință că au înstrăinat terenul situat în str. P.C., deoarece acest bun imobil nu se regăsea în masa bunurilor succesorale la data deschiderii succesiunii de pe urma acestora.
Recurenții au solicitat admiterea căii de atac, în principal, casarea deciziei atacate și trimiterea, spre rejudecare, la prima instanță; în subsidiar, modificarea deciziei, în sensul admiterii cererii principale, respectiv a constatării dobândirii dreptului de proprietate, de către reclamanți, pentru terenul în litigiu și respingerii cererii reconvenționale.
Intimatul pârât reclamant nu a depus întâmpinare.
Analizând decizia civilă atacată din perspectiva criticilor susceptibile de încadrare în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Susținerile privind greșita apreciere a Curții asupra lipsei de interes a apelanților în formularea primului motiv de apel vor fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece pun în discuție încălcarea unei norme de ordin procedural.
Criticile sub acest aspect sunt neîntemeiate, neputându-se reține că instanța de apel ar fi nesocotit cerințele interesului, ca și condiție de exercițiu a dreptului la acțiune, inclusiv din perspectiva formulării unui anume motiv al căii de atac, mai precis a cerinței ca interesul să fie personal.
în esență, în cadrul primului motiv de apel, reclamanții pârâți au susținut că prima instanță a omis să se pronunțe asupra capătului de cerere din cadrul reconvenționalei, prin care pârâtul reclamant a solicitat constatarea nulității absolute a actului intitulat "chitanță", dar și asupra excepțiilor invocate de ei în legătură cu acest capăt de cerere, nesoluționat, ceea ce ar determina desființarea sentinței, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță.
Curtea a reținut în mod corect că nesoluționarea unui capăt de cerere din cuprinsul cererii reconvenționale, de către prima instanță, nu produce o vătămare decât, eventual, titularului cererii, iar nu și părților adverse. Ca urmare, apelanții reclamanți pârâți nu au un interes personal să invoce un asemenea motiv de apel, norma legală care reglementează principiul disponibilității și, ca o consecință, pronunțarea asupra tuturor cererilor cu care instanța a fost învestită, fiind de ordine privată. în speță, această normă ocrotește exclusiv interesul pârâtului reclamant în soluționarea tuturor capetelor din cadrul reconvenționalei, acesta fiind singura parte interesată să o invoce, nu și reclamanții pârâți.
Au susținut recurenții că justifică interes în formularea criticii respective, întrucât cererea reconvențională a fost admisă, susținere, de asemenea, neîntemeiată. Cererea reconvențională a fost admisă ca urmare a judecării unui alt capăt de cerere din cadrul acesteia, respectiv al celui referitor la revendicarea imobilului, iar, în mod evident, nu din perspectiva celui asupra căruia prima instanță nu s-a pronunțat. Ca atare, soluția data asupra unui capăt de cerere din reconvențională, favorabilă pârâtului reclamant, nu poate constitui un motiv pertinent în justificarea interesului reclamanților pârâți de a invoca nepronunțarea asupra altor cereri din cadrul reconvenționalei; respectivul capăt de cerere, nefiind soluționat, nu poate produce vreo vătămare părților adverse titularului cererii.
Cât privește excepția lipsei de interes a pârâtului reclamant în formularea capătului de cerere nesoluționat, excepție cu privire la care prima instanță nu s-ar fi pronunțat, apelanții reclamanți, de asemenea, nu au interes în formularea unei asemenea critici în apel, din moment ce capătul de cerere respectiv, neprimind nicio rezolvare, care să producă vreo vătămare reclamanților, iar pârâtul neformulând, la rândul lui, apel sub acest aspect, este nerelevant dacă această din urmă parte justifica sau nu interes în formularea lui.
în consecință, în mod corect, Curtea a considerat că apelanții reclamanți nu justifică interes în formularea primului motiv de apel.
2. Cea mai mare parte dintre criticile subsumate acestui motiv de apel, astfel cum au fost prezentate mai sus, nu sunt susceptibile de încadrare în vreunul dintre cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., deoarece vizează o pretins greșeală în stabilirea situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, de către instanța de apel.
Or, criticile care tind la schimbarea aspectelor de fapt ale litigiului, astfel cum au fost reținute de instanța anterioară, sunt incompatibile cu structura actuală a recursului, în urma abrogării cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 2 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.
Chiar dacă recurenții reclamanți au invocat interpretarea greșită a dispozițiilor legale în materie de uzucapiune de lungă durată și a consecințelor produse de aceasta asupra dreptului de proprietate (art. 1837,art. 1890 C. civ.), în realitate, părțile critică situația de fapt stabilită de instanțele anterioare, susținând, în esență, că sunt îndeplinite, în speță, condițiile uzucapiunii de 30 de ani.
Astfel, pentru a se situa sub incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții ar fi trebuit să invoce că instanțele nu au avut în vedere condițiile prevăzute de lege pentru uzucapiunea de 30 de ani sau efectele acestui mod de dobândire a dreptului de proprietate, că s-ar fi raportat la cerințe care exced art. 1890 C. civ. sau la consecințe juridice incompatibile cu uzucapiunea de lungă durată, evident, dacă, în prealabil, s-ar fi reținut ca cerințele legate de termenul de prescripție achizitivă și de o posesie utilă ar fi fost îndeplinite.
Or, recurenții nu au contestat aspecte de drept legate de uzucapiunea de 30 de ani, ci au arătat că, din probele administrate, rezultă că ei și autorii lor au exercitat o posesie utilă timp de 30 de ani privind imobilul în litigiu, iar nu pârâtul, au contestat valoarea probatorie a înscrisului întocmit în anul 1980, precum și considerentele instanței în legătură cu efectele acestui act în materie de întrerupere a cursului prescripției achizitive, toate aceste chestiuni vizând situația de fapt stabilită de instanțe în raport de probele administrate.
Două dintre susțineri pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., și anume cele referitoare la audierea martorului propus de intimatul pârât reclamant cu încălcarea art. 189 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., precum și încălcarea principiului securității raporturilor juridice civile.
Niciuna dintre aceste susțineri nu sunt, însă, întemeiate.
într-adevăr, martora propusă de intimatul pârât, audiat în apel, Cristescu Ana, a declarat că este "rudă cu L.E., aceasta fiind sora soacrei sale", apelanții opunându-se la audiere, după cum s-a consemnat în încheierea din 15 februarie 2011, când instanța a rămas în pronunțare asupra căii de atac. Totodată, s-a consemnat că martora este afin de gradul III, precum și declarația acesteia, în sensul că "este divorțată de 30 de ani", instanța procedând la audiere.
Conform art. 189 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu pot fi audiați ca martori rudele și afinii până la gradul III inclusiv.
Textul de lege nu a fost încălcat, deoarece, pe lângă faptul că martora era divorțată la data audierii, ceea ce înseamnă că nu mai avea calitatea de afin în raport cu partea care a propus-o, aceasta nici nu era în grad de afinitate interzis de lege, instanța de apel stabilind în mod greșit acest grad ca fiind III. în realitate, în raport cu partea care a propus-o, intimatul pârât L.C., dacă martora ar mai fi fost căsătorită cu fiul surorii E.L., mama pârâtului, aceasta s-ar fi aflat în gradul IV de afinitate cu intimatul pârât.
Cât privește principiul securității raporturilor juridice, ca element al preeminenței dreptului, nu se poate reține încălcarea acestui principiu, atât timp cât nu s-a stabilit pentru recurenți, prin hotărâre irevocabilă, dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune pentru terenul în litigiu, dimpotrivă, conform prezentei decizii, se va confirma în mod irevocabil dreptul de proprietate al intimatului pârât, în defavoarea părților adverse.
Având în vedere aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții pârâți, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 din același cod.
Conform art. 316 cu referire la art. 298 și art. 274 C. proc. civ., i-a obligat pe recurenți la plata sumei de 3.000 de lei cheltuieli de judecată către intimatul pârât L.C., reprezentând onorariu de avocat potrivit chitanței de la fila 43 dosar recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5042/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4760/2012. Civil → |
|---|
