ICCJ. Decizia nr. 4898/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 5836/3/2010, reclamantul M.C. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primar General, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate faptul că reclamantul a îndeplinit obligația legală prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în sensul că a notificat, în termenul prevăzut de lege, persoana juridică deținătoare a imobilului preluat abuziv, respectiv Primăria Municipiului București și a revendicat imobilul, ce a aparținut părinților săi, M.V. și M.A., situat în București, sectorul 1, strada L., preluat abuziv de stat, astfel că este îndreptățit să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de această lege reparatorie; să fie obligat pârâtul Primarul General al Municipiului București să emită dispoziție de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, pe numele reclamantului, pentru imobilul situat București, sectorul 1, strada L., compus din teren în suprafață de 360 mp și două corpuri construcție.
în motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că prin notificarea nr. 470 din 02 februarie 2001, formulată prin intermediul corpului executorilor judecătorești din cadrul Judecătoriei sectorului 5, București, a solicitat Primăriei municipiului București să-i fie restituit în natură imobilul din București, strada L., sectorul 1, preluat în mod abuziv de stat în temeiul Decretului nr. 224/1951.
Deși notificarea a fost înregistrată în registrul de notificări al executorilor judecătorești din anul 2001, din cadrul Judecătoriei sector 5 București, aceasta nu a fost transmisă mai departe Primăriei municipiului București, astfel cum rezultă din adresa din 20 martie 2008 emisă de Municipiul București - Direcția Juridic, Contencios, Legislație, care a comunicat faptul că notificarea nu există.
Având în vedere această situație de fapt, Primăria municipiului București a refuzat să soluționeze notificarea nr. 470/2001, aferentă imobilului situat în București, sector 1, strada L.
Prin Sentința civilă nr. 617 din 28 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea.
S-a reținut în considerente că, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni (prelungit cu încă 12 luni) de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, persoana juridică deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului. în cazul în care sunt solicitate mai multe imobile, se va face câte o notificare pentru fiecare imobil, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află imobilul.
De asemenea, conform alin. (4) notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul, iar potrivit alin. (5) nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
în speță, tribunalul a reținut că prin adresa din 20 martie 2008 emisă de PMB - Direcția de contencios Juridic, Legislație s-a comunicat că nu este înregistrată vreo notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 în ceea ce privește imobilul situat București, sectorul 1, strada L.
Deși reclamantul a depus la dosar o copie a unei notificări, aceasta nu poartă vreun număr de înregistrare sau un alt element prin care să poată fi identificată. Totodată, s-a constatat că reclamantul nu a prezentat instanței originalul acestei notificări, ci doar a depus o cerere care poartă o dată de înregistrare, dar în cuprinsul căreia de asemenea, nu se precizează niciun număr de înregistrare sau un număr al notificării.
Faptul că în registrul executorilor judecătorești din anul 2001, din cadrul Judecătoriei sector 5 București, figurează o notificare, nu este suficient pentru a concluziona că respectiva notificare este chiar cea invocată în prezenta cauză, atât timp cât aceasta din urmă nu poartă niciun număr de înregistrare sau un alt element de identificare care să confirme cele susținute de reclamant.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul M.C., care a criticat soluția pentru netemeinicie și nelegalitate.
în apel a fost încuviințată administrarea probei cu înscrisuri, iar la solicitarea instanței, Judecătoria sectorului 5 București a comunicat la dosar adresa din 25 ianuarie 2011, prin care a arătat că, în urma verificărilor efectuate în arhiva judecătoriei nu au fost găsite dovezile de comunicare a notificării din 02 ianuarie 2001, fiind depus în copie certificată, pentru conformitate cu originalul, Registrul de notificări al executorilor judecătorești din anul 2001, în care a fost înregistrată notificarea nr. 470 din 02 februarie 2001, precum și adresa din 22 martie 2011, prin care s-a comunicat instanței că notificarea din 02 februarie 2001 nu a fost găsită, în materialitatea ei, întrucât în arhiva instanței a fost păstrat numai registrul de notificări al executorilor judecătorești pe anul 2001.
Prin Decizia nr. 673/A din 28 iunie 2011, Curtea de Apel, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat și în consecință, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte acțiunea. A constatat că reclamantul a intentat notificare în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 cu privire la imobilul situat în București, str. L., sector 1. A fost obligat intimatul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție prin care să soluționeze notificarea din 02 februarie 2001.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că reclamantul a depus la dosar un înscris intitulat "Notificare" datat 24 ianuarie 2001, semnat de acesta și certificat pentru conformitate cu originalul.
S-a constatat că, într-adevăr, pe exemplarul exhibat de reclamant nu se află niciun număr de înregistrare la executorul judecătoresc dar că în cauză au fost administrate probe, constând în copie certificată pentru conformitate cu originalul de pe Registrul de notificări al executorilor judecătorești care cuprinde două rubrici pe numele reclamantului M.C., reprezentând "data înregistrării" - 02 februarie 2001, "numele persoanei notificate" - Primăria Municipiului București, "data comunicării notificării prin agentul procedural sau poștă" - unde nu este scris nimic și "observații", unde la prima rubrică este trecut nr. 469, iar la cea de-a doua rubrică este trecut nr. 470.
Cu referire la aceste probe administrate în cauză, Curtea a constatat că în aceeași zi, 02 februarie 2001, reclamantul a înregistrat la executorul judecătoresc din cadrul Judecătoriei sector 5 București două notificări diferite, înregistrate la executorul judecătoresc sub numere diferite, respectiv nr. 469 din 02 februarie 2001 și nr. 470 din 02 februarie 2001, ambele trebuind a fi comunicate Primăriei Municipiului București.
Prin dispozițiile art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 s-a impus persoanelor care se pretindeau îndreptățite în sensul legii, de a înregistra notificarea prin intermediul executorului judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripție teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripție își are sediul persoana juridică deținătoare a imobilului. Primăria municipiului București, ca entitate căreia îi era adresată notificarea, își are sediul în sectorul 5, astfel că reclamantul a înregistrat ambele notificări, prin care notifica două imobile situate în sectorul 1, la executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria sectorului 5 București.
Din probele suplimentare efectuate în faza de apel s-a reținut că notificarea înregistrată în Registrul de notificări al executorilor judecătorești sub din 02 februarie 2001 a fost primită de către Primăria municipiului București, care prin adresa din 18 aprilie 2001 a comunicat reclamantului că a fost înaintată spre competentă soluționare către Prefectura București, însă cea de-a doua notificare, înregistrată în Registrul de notificări al executorilor judecătorești sub nr. 470 din 02 februarie 2001, nu a mai fost regăsită fizic, în materialitatea sa, în arhiva Judecătoriei sectorului 5, și nici vreo dovadă de comunicare a acesteia către instituția destinatară.
în consecință, Curtea a constatat ca fiind fundamentată susținerea reclamantului conform căreia pierderea notificării nr. 470/2001 nu îi este imputabilă acestuia, din moment ce acesta și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a înregistrat notificarea la executorul judecătoresc, care avea obligația de a o înregistra și de a o comunica entității notificate, în baza acelorași dispoziții legale.
în speță, executorul judecătoresc și-a îndeplinit doar obligația de înregistrare a notificării în Registrul de notificări al executorilor judecătorești, sub nr. 470 din 02 februarie 2001, dar nu și obligația de a o comunica entității notificate.
Pentru culpa constatată a executorului judecătoresc, Curtea a reținut că este nelegală soluția adoptată de tribunal, de a-l decade pe reclamant din dreptul de a solicita soluționarea pe fond a notificării nr. 470/2001, privind imobilul situat în București, str. L., deoarece în speță reclamantul a respectat prevederile Legii nr. 10/2001 și a înregistrat notificarea, la executorul judecătoresc, înăuntrul termenului de decădere prevăzut de lege.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere - privind obligarea intimatului-pârât de a emite dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, str. L., sector 1, Curtea a constatat că tribunalul a respins pe fond și acest capăt de cerere, astfel că nu se poate dispune trimiterea spre rejudecare la tribunal, deoarece nu sunt întrunite cerințele art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
De asemenea, s-a reținut că abia la acest moment s-a constatat, pe cale judiciară, că reclamantul și-a respectat obligația impusă de art. 22 din lege, în sensul că a înregistrat la executorul judecătoresc și în termenul prescris de lege, notificarea nr. 470/2001 însă, din nicio probă administrată în cauză nu a reieșit că Primăria ar fi fost învestită cu soluționarea notificării.
în consecință, s-a apreciat că instanțele nu se pot pronunța direct pe fondul notificării, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile reglementate prin dispozițiile art. 25 din lege, potrivit cărora în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării (...) unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe prin decizie/dispoziție motivată, reținându-se pe acest aspect și cele statuate prin Decizia în interesul legii nr. XX/19 martie 2007 pronunțată de înalta Curte, Secțiile Unite (în sensul că, în cazul când unitatea deținătoare sau învestită cu soluționarea notificării nu se pronunță cu privire la notificare în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, "se impune ca instanța învestită să evoce fondul să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură).
în consecință, instanța are plenitudinea de a se pronunța pe fondul notificării doar în situația în care entitatea notificată nu se pronunță asupra notificării, deși au trecut 60 de zile de la înregistrarea acesteia.
Or, în speță, intimatul-pârât nu se află în culpă de a nu fi soluționat notificarea în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia, deoarece executorul judecătoresc din cadrul Judecătoriei sectorului 5 București este cel care nu și-a îndeplinit obligația legală și nu a comunicat notificarea din 02 februarie 2001 către Primăria Municipiului București.
Pentru aceste motive, în privința celui de-al doilea capăt de cerere, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (1) rap. la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a obligat intimatul Municipiul București prin Primarul General să emită dispoziție prin care să soluționeze notificarea din 02 februarie 2001.
împotriva deciziei a declarat recurs Municipiul București care a formulat critici sub următoarele aspecte:
- Potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită urma să notifice unitatea deținătoare înăuntrul unui termen care s-a împlinit la data de 14 februarie 2002, în cadrul unei proceduri speciale care trebuia îndeplinită prin intermediul executorului judecătoresc, cel care transmitea notificarea.
- Conform art. 5 din Legea nr. 10/2001, nerespectarea termenului și a condițiilor prevăzute pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii.
- Notificarea depusă la dosar nu prezintă vreun număr de înregistrare sau ștampilă a unității deținătoare sau orice alt element din care să rezulte că a fost înregistrată la instituția recurentă.
Nu este suficient că în registrul de înregistrări al executorului judecătoresc din cadrul Judecătoriei sectorului 5 figurează o cerere cu nr. 470, deoarece aceasta nu conține niciun element de identificare care să confirme cele susținute de către reclamant.
în drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimatul nu a depus întâmpinare în condițiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar prin concluziile scrise a solicitat respingerea recursului.
Analizând criticile deduse judecății, înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
- Trimiterea pe care o face recurentul la dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 este pur formală și nu se constituie în motiv de critică împotriva deciziei din apel, în condițiile în care aceasta a justificat, prin soluția adoptată, de ce reclamantul nu se situează în afara termenului de a solicita soluționarea notificării, netransmise (independent de vreo culpă a acestuia) unității deținătoare.
Ignorând verificarea jurisdicțională anterioară și statuările instanței de apel, recurentul se limitează la a reitera textul de lege, fără a explica în ce ar consta aplicarea greșită a acestuia, pentru a putea face obiect de analiză în calea de atac a recursului.
- Tot astfel, în mod incoerent se face referire la dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, pentru a se susține că nerespectarea termenului și a condițiilor prevăzute pentru trimiterea notificării ar atrage decăderea din dreptul de a solicita măsuri reparatorii.
Pe de o parte, textul menționat reglementează o cu totul altă situație, aceea în care s-au acordat despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România pentru reglementarea problemelor financiare în suspensie, așa încât persoanele astfel despăgubite nu sunt îndreptățite la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar proceda (în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.) la o analizare a criticii cu referire la dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 - cele care sancționează cu decăderea din dreptul de a mai cere măsuri reparatorii în ipoteza netransmiterii notificării în termenul legal - aceasta este nefondată.
Astfel, instanța de apel a motivat de ce, în condițiile în care culpa netransmiterii notificării către unitatea deținătoare nu aparține notificantului ci executorului judecătoresc, nu poate fi sancționată persoana îndreptățită.
Or, fără să combată argumentele instanței, recurentul afirmă că ar trebui să se aprecieze asupra pierderii dreptului de a solicita măsuri reparatorii.
Sancțiunea decăderii, așa cum este instituită prin dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, este însă îndreptată împotriva unei atitudini culpabile a părții care, nesocotind prescripțiile legii din motive imputabile, se situează în afara termenului de transmitere a notificării.
în speță însă, instanța anterioară a stabilit, pe baza analizei probelor administrate, că notificarea a fost transmisă în termen de către petent la executorul judecătoresc (alături de o altă notificare, având nr. 469/2011 și care a fost înaintată de executor Primăriei Municipiului București și mai departe de către aceasta, Prefecturii), dar că acesta nu și-a îndeplinit obligația de a o comunica unității care trebuia să soluționeze această notificare.
- Susținerea potrivit căreia notificarea depusă la dosar nu prezintă număr de înregistrare sau ștampilă a unității deținătoare este lipsită de pertinență raportat la problema care a fost supusă dezbaterii judiciare și pe care a dezlegat-o instanța anterioară.
în mod evident notificarea nu putea să aibă menționat numărul de înregistrare de la unitatea deținătoare câtă vreme s-a stabilit că nu i-a fost transmisă acesteia solicitarea petentului (fiind motivul pentru care, de altfel, instanța a apreciat asupra incidenței art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și a faptului că pentru unitatea deținătoare nu a curs termenul reglementat de acest text în absența învestirii sale).
- De asemenea, critica recurentului conform căreia cererea nr. 470/2001 nu conține elemente de identificare pentru a confirma susținerile recurentului, ignoră toate celelalte elemente coroborate de instanță (notificarea depusă, copie de pe registrul executorilor judecătorești, transmiterea către Primăria Municipiului București, a unei alte notificări, cu nr. 469, depusă de același petent, în aceeași zi) pentru a trage concluzia că solicitarea de acordare a măsurilor reparatorii a privit imobilul din București, str. L. și că pierderea acesteia nu este imputabilă părții.
în consecință, se va constata, potrivit considerentelor expuse, că instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 22 și art. 25 din Legea nr. 10/2001, astfel încât nu este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmând să fie respins ca nefondat.
în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurentul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată către intimatul - reclamant.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4944/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4894/2012. Civil → |
|---|
