ICCJ. Decizia nr. 4964/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 2838 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Timiș a luat act de renunțarea reclamantului T.C. la judecata în contradictoriu cu pârâtul C.D. și a respins cererea de chemare în judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că reclamanții și-au fondat acțiunea pe prevederile art. 504 C. proc. pen. urmărind obținerea de daune morale și materiale pentru arestarea nelegală intervenită la 04 aprilie 1994, conform celor reținute prin încheierea de ședință nr. 73/PI din 19 ianuarie 2010 pronunțată în dosar al secției comerciale și de contencios administrativ a Tribunalului Timiș. în consecință, instanța a respins, ca tardiv formulată acțiunea reclamanților împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, întrucât arestarea lor, intervenită în baza mandatelor de arestare preventivă nr. Y din 04 aprilie 1994 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, pentru T.C., și nr. X din 04 aprilie 1994, pentru T.P., acuzați de săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (2) C. pen., s-a finalizat prin infirmarea rechizitoriului adoptat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în dosar, scoaterea de sub urmărire penală a celor doi inculpați și sancționarea acestora cu câte 25.000 RON amendă administrativă, conform ordonanței de infirmare a rechizitoriului nr. 1273/379/1995 pronunțată de secția de urmărire penală și criminalistică a Parchetului General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, dreptul la acțiune al reclamanților fiind prescris, potrivit art. 506 alin. (2) C. proc. pen. ("acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive după caz, a hotărârilor instanțelor de judecată sau a ordonanțelor procurorului").
Pe de altă parte, potrivit art. 505 alin. (2) C. proc. pen. în vigoare la data emiterii mandatelor de arestare preventivă, acțiunea în repararea pagubei putea fi pornită în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de achitare sau de la data ordonanței de scoatere de sub urmărire penală, termenele fiind depășite cu mult de către reclamanți.
Cum, potrivit art. 505 alin. (3) C. proc. pen., pentru obținerea reparației pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor, acțiunea acestora apare ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, în ceea ce-i privește pe pârâții S.V.V. și D.N.A. Serviciul Teritorial Timișoara, respectiv acțiunea reclamantului P.V. împotriva pârâtului C.D., instanța luând act de renunțarea reclamantului T.C. la judecarea acțiunii împotriva pârâtului C.D. în baza art. 246 C. proc. civ.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții T.C. și T.P., iar prin Decizia civilă nr. 889 din 18 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara s-a respins apelul reclamanților reținându-se următoarele considerente:
Prin cererea înregistrată sub nr. 249/59/2009 la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin refuzul de a răspunde în scris la o petiție, respectiv la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin arestarea lor.
Competența de soluționare a cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Timiș, ca instanță de contencios administrativ, instanța reținând incidența disp. art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, câtă vreme "autoritățile publice chemate în judecată sunt de nivel județean".
Rezultă că pricina a fost trimisă la secția de contencios administrativ a tribunalului exclusiv datorită nivelului ierarhic la care se află instituția pârâtă.
în aceste condiții, instanța de contencios, în baza art. 129 C. proc. civ. rap. la art. 84 C. proc. civ., a apreciat că, întrucât pretențiile reclamanților decurg din împrejurarea arestării lor, incidente sunt dispozițiile art. 504 C. proc. pen., iar competența de soluționare a cauzei revine secției civile a tribunalului, conform dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. h) C. proc. civ.
Această încheiere nu a fost atacată de reclamanți, astfel că instanța civilă a procedat la soluționarea cererii de chemare în judecată, fără ca obiectul cererii de chemare în judecată să fie denaturat, cum susțin apelanții.
Este de observat că reclamanții înșiși arată că informațiile pe care le-au solicitat au fost primite la 7 martie 2008 - deci anterior înregistrării prezentei cereri de chemare în judecată - ca urmare a cererii înregistrate sub nr. 461/59/2007 la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.
Astfel învestită, prima instanță a reținut în mod corect că, față de disp. art. 504 și urm. C. proc. pen., cererea în despăgubiri este prescrisă.
Având în vedere excepția invocată și disp. art. 167 alin. (1) C. proc. civ., sunt neîntemeiate criticile vizând necitarea la interogatoriu a pârâților persoane fizice.
Susținerile referitoare la necitarea reclamanților nu sunt întemeiate, având în vedere că aceștia au fost citați pe parcursul procesului, la termenul de judecată din 18 octombrie 2010 reclamantul T.P. având termen în cunoștință, iar reclamantul T.C. fiind prezent la dezbateri (dosar fond).
Susținerile reclamanților referitoare la discriminarea lor în raport cu pârâții sunt, de asemenea, neîntemeiate, din conținutul dosarului nerezultând o atare împrejurare.
Instanța de apel a mai reținut că nici criticile vizând limitarea accesului la justiție nu se constituie în temeiuri de anulare sau schimbare a sentinței, având în vedere că reclamanții au avut posibilitatea să formuleze cereri și să depună înscrisuri în susținerea pretențiilor lor și că stabilirea unui termen în interiorul căruia aceste pretenții pot fi admise în fața instanței nu reprezintă o îngrădire a liberului acces la justiție.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții T.C. și T.P.
Astfel deși reclamanții au indicat ca temei de drept dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., nu au arătat în ce constau criticile aduse hotărârii instanței de apel, limitându-se la redarea istoricului cauzei și a succesiunii de fapte ce i-au determinat în promovarea acțiunii.
Astfel față de această situație în cauză este incidentă excepția nulității recursului.
Față de această excepție, înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ. cererea de recurs va cuprinde sub sancțiunea nulității motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. încadrarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Neîncadrarea motivelor de casare sau modificare prevăzute de art. 334 C. proc. civ., sau imposibilitatea încadrării din oficiu a criticilor formulate într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de lege pentru exercitarea căii de atac a recursului, atrage sancțiunea nulității cererii de recurs.
Din perspectiva celor expuse, este de reținut că recurenții nu numai că nu s-au conformat exigențelor art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ., dar nici nu au formulat critici care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Astfel în cuprinsul cererii de recurs deduse judecății nu se regăsesc critici propriu-zise ale deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurenți a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluția pronunțată în apel și la argumentele folosite de instanță în fundamentarea acesteia.
Modalitatea de motivare a recursului adoptată de recurenți constă practic în redarea istoricului, a obiectului cauzei, fără a arăta în concret în ce constă greșeala efectivă a instanței de apel.
Or, succesiunea de fapte și afirmații din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în așa fel încât să se poată reține, măcar din oficiu vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
Având în vedere că recursul nu putea fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurenți nu se circumscriu acestui cadru legal, s-a constatat nulitatea recursului conform art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4966/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4965/2012. Civil → |
|---|
