ICCJ. Decizia nr. 4996/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Sentința civilă nr. 44F din 16 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul București, în rejudecare după casare, a fost admisă cererea formulată de reclamanții H.I.L., H.M., H.N.I., R.E. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul general și Primarul general al municipiului București, s-a dispus anularea Dispoziției nr. 4044 din 7 martie 2005 emisă de Primăria municipiului București și obligarea pârâtei la emiterea dispoziției de restituire în natură către reclamanți a cotei de 1 din spațiile aflate în proprietatea pârâtei, care nu au făcut obiectul Legii nr. 112/1995, din imobilul situat în București, strada S. nr. 3 (fost 11) și terenul aferent.
împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanții, cât și pârâtul Municipiul București.
Prin Decizia civilă nr. 638 A din 21 iunie 2011Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât, a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte sentința în sensul că, urmare a anulării Dispoziției nr. 4044 din 7 martie 2005 emisă de Primăria municipiului București, a dispus obligarea pârâtei să restituie în natură către reclamanți cota-parte de proprietate de 1 din spațiile aflate în deținerea sa din imobilul situat în București, strada S. nr. 3 (fost 11), care nu au făcut obiectul vânzării conform Legii nr. 112/1995 și a terenului în suprafață de 106,71 mp și a constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 1 de proprietate din spațiile vândute conform Legii nr. 112/1995 și teren înstrăinat în suprafață de 97,23 mp.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că toate criticile formulate de pârât au fost tranșate prin Decizia de casare nr. 16 din 11 ianuarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, care a stabilit că reclamanții au depus pe parcursul procesului actele care să ateste dreptul de proprietate asupra imobilului și calitatea lor de moștenitori ai fostului proprietar și că pe calea contestației reclamanții au posibilitatea de a completa actele depuse în dosarul administrativ, pe care instanța nu le poate ignora. în raport de art. 315 C. proc. civ., aceste statuări ale instanței de casare se impun cu putere de lucru judecat.
Cât privește apelul declarat de reclamanți, Curtea a constatat că este fondată critica potrivit căreia în mod greșit tribunalul a dispus obligarea pârâtei să emită o nouă decizie de restituire în natură, în loc să dispună el însuși, în mod direct, restituirea în natură a spațiilor neînstrăinate, în raport de Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii. De asemenea, a considerat fondată și critica referitoare la faptul că, în mod greșit, tribunalul nu a dispus restituirea prin echivalent pentru partea din imobil care nu se mai afla în deținerea pârâtei, întrucât a fost înstrăinată. Cât privește întinderea dreptului la măsuri reparatorii și caracterul acestora, Curtea a reținut că prin notificarea precizată, dar și prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat în mod expres restituirea cotei de 1 din imobil, ce a aparținut autorului lor, H.N., fără a face vreo referire la situația celeilalte cote de 1, ce a aparținut autoarei H.S.. Prima oară când au înțeles să formuleze vreo pretenție asupra acestei din urmă cote a fost în apel, în al doilea ciclu procesual. De aceea, în raport de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. și de principiul disponibilității, Curtea a respins criticile vizând faptul că tribunalul, în mod greșit, nu a dispus măsuri reparatorii și pentru cota de 1 de pe urma autoarei H.S. Cu privire la caracterul măsurilor reparatorii, instanța de apel a decis că se impune restituirea în natură pentru spațiile aflate în deținerea pârâtei, în temeiul dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 10/2001 și măsuri reparatorii echivalente valorii de piață stabilite conform standardelor internaționale de evaluare, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru spațiile înstrăinate și terenul aferent.
în termen legal, împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanții, cât și pârâtul.
Reclamanții, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., au susținut că au făcut dovada calității de moștenitori după persoanele îndreptățite coproprietare ale imobilului la data naționalizării, H.N. și H.S., că în această calitate au formulat cerere de restituire pentru întregul imobil și că în mod greșit instanța de apel, anulând hotărârea atacată, a ales să nu trimită cauza spre rejudecare, ci a judecat procesul evocând fondul, pronunțându-se astfel pentru prima dată asupra cererii reclamanților de restituire a întregului imobil, care nu era o cerere nouă și asupra către tribunalul nu se pronunțase prin dispozitiv.
Pârâtul Municipiul București a criticat decizia instanței de apel din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că nu a clarificat situația juridică a imobilului în raport de concluziile raportului de expertiză în construcții, cu atât mai mult cu cât în etapa administrativă reclamanții nu au depus actele doveditoare necesare soluționării notificării. De aceea, instanța nu ar fi putut acorda mai mult decât ar fi putut face-o entitatea învestită. De asemenea, a criticat decizia atacată susținând că în mod greșit s-a restituit în natură terenul aferent imobilelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, încălcându-se dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Pentru aceste considerente a solicitat modificarea deciziei atacate și respingerea cererii de chemare în judecată.
Analizând recursurile, în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, urmând a le respinge, pentru considerentele ce succed:
Cu privire la recursul reclamanților, Curtea constată, mai întâi, că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea, prin hotărârea dată, a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Recurenții-reclamanți au încercat să acrediteze ideea că tribunalul a soluționat procesul fără să se pronunțe asupra fondului, respectiv asupra cererii de restituire (în natură sau în echivalent) a întregului imobil, motiv pentru care Curtea de Apel trebuia să desființeze sentința și să trimită cauza spre rejudecare. Această critică se află însă în strânsă legătură cu primul motiv de recurs referitor la faptul că reclamanții au formulat notificare cu privire la întregul imobil. De aceea, înalta Curte va răspunde prin considerente comune acestor două critici, pe care le va analiza din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit notificării formulate inițial de reclamanți la 14 februarie 2002 (filele 29-31 dosar fond), aceștia au solicitat restituirea în natură a întregului imobil situat în București, strada S. nr. 11 (fost 3), compus din clădire (subsol, parter, 2 etaje și mansardă) și teren în suprafață de 200 mp.
Ulterior, la 2 noiembrie 2004, reclamanții au făcut o precizare la notificare, arătând textual că își modifică cererea, în sensul că solicită restituirea în natură a cotei de 1 din imobil (filele 33-34 dosar fond).
Nu în ultimul rând, prin cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța s-a solicitat restituirea cotei de 1 din imobil, în motivarea acțiunii reclamanții învederând că această precizare a notificării s-a datorat împrejurării că sunt numai moștenitorii coproprietarului H.N., nu și ai soției acestuia, H.S., care a decedat fără moștenitori (filele 5 - 6 dosar fond).
Aceeași solicitare, de restituire a cotei de 1 din imobilul în litigiu, se menține și în apelul declarat de reclamanți în primul ciclu procesual.
Abia în apelul declarat în al doilea ciclu procesual reclamanții au pretins că au făcut dovada calității de succesori după persoanele îndreptățite coproprietare ale imobilului la data preluării în mod abuziv, H.N. și H.S.
De aceea, în mod corect instanța de fond a judecat pricina, în raport de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., hotărând numai asupra obiectului cererii deduse judecății, iar instanța de apel a constatat că a proceda altfel, ar însemna încălcarea principiului tantum devolutum quantum judicatum, cuprins în dispozițiile art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit căruia în apel nu se pot face cereri noi.
Or, cererea reclamanților de restituire și a cotei de 1/2 din imobil, de pe urma autoarei H.S., constituie o cerere nouă în accepțiunea art. 294 C. proc. civ., distinctă de cea formulată în primă instanță, tinzând la o condamnare care nu a fost solicitată până în această etapă. Scopul instituirii regulii prevăzute de textul de lege invocat este acela al garantării principiului dublului grad de jurisdicție, iar norma cuprinsă în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. are un caracter imperativ, astfel încât nici părțile, nici instanța nu pot deroga de la ea.
Așa fiind, nu se poate reține nici critica reclamanților în sensul că se impunea desființarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, care nu se pronunțase asupra fondului pricinii deduse judecății.
Cât privește recursul declarat de pârâtul Municipiul București, înalta Curte reține următoarele:
Critica referitoare la greșita soluționare a pricinii de către instanță, în condițiile în care în etapa administrativă a soluționării notificării reclamanții nu au depus toate actele doveditoare, nu poate fi primită.
în mod corect instanța de apel a reținut că această chestiune a fost tranșată cu putere de lucru judecat prin Decizia de casare nr. 16 din 11 ianuarie 2007 a Curții de Apel București. într-adevăr, prin decizia menționată s-a statuat că, deși potrivit dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001 există obligația depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate până la data soluționării notificării, completarea probatoriului cu acte noi pentru dovedirea acestui drept pe calea contestației bazată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu poate fi ignorată de către instanță. Reținând că reclamanții au făcut dovada dreptului de proprietate al autorului lor, instanța de casare a dezlegat o problemă de drept care nu mai poate fi repusă în discuție în următoarele cicluri procesuale, deoarece se opun dispozițiile imperative ale art. 315 C. proc. civ., ce dau valoare obligatorie unor asemenea dezlegări.
Nici critica referitoare la greșita restituire în natură a terenului aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu poate fi primită.
Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 “Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."
Analizând actele și lucrările dosarului, se constată că instanța de apel nu a încălcat această dispoziție legală. Curtea de Apel, în considerentele deciziei atacate, a constatat dreptul reclamanților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 1 de proprietate din spațiile vândute conform Legii nr. 112/1995, respectiv părți de construcție și teren înstrăinat conform acestor contracte de vânzare-cumpărare în suprafață totală de 97,23 mp, menționând pentru fiecare contract care este suprafața terenului aferent construcției înstrăinate. De aceea a dispus restituirea în natură doar a terenului în suprafață de 106,71 mp din totalul de 203,94 mp.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondate recursurile, cu consecința menținerii deciziei pronunțate în apel.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5001/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4991/2012. Civil → |
|---|
