ICCJ. Decizia nr. 5001/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2010 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții D.L., D.I., D.C., D.G., D.Z., D.R., I.L., P.V.I., J.I., R.M., C.A., T.I.M. au chemat în judecată pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la soluționarea Notificării nr. 2335/2001, respectiv la emiterea deciziei privind propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri pentru imobilul situat în municipiul Pitești, str. N.B. nr. 165, județul Argeș, compus din teren în suprafață de 8.000 m.p. și construcții, precum și obligarea pârâtei la transmiterea deciziei împreună cu dosarul format pe baza notificării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în vederea emiterii titlurilor de despăgubire.
Prin Sentința civilă nr. 1553 din 18 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a III-a, a admis cererea formulată de reclamanți și a obligat pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în orașul Pitești, str. N.B. nr. 165, compus din casă (2 corpuri) tăbăcărie și teren în suprafață de 8.000 m.p. ce face obiectul notificării nr. 2335/2001.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, la care, până în prezent, nu au primit nici un răspuns.
Imobilul ce face obiectul notificării a fost dobândit de D.I. și D.A. în baza actului de donație încheiat la data de 17 februarie 1941, de la tatăl lor, D.C., și a fost transcris în cartea funciară, astfel cum rezultă din actele depuse la dosarul cauzei.
Totodată, s-a reținut că fabrica de tăbăcărie a fost naționalizată, astfel cum rezultă din referatul din data de 21 mai 1953, iar întreaga suprafață de teren și construcțiile aflate pe acest teren sunt evidențiate în patrimoniul SC S.A. SA Pitești, pentru teren fiind eliberat titlul de proprietate seria MO3 nr. 0431/1993.
Ca urmare, tribunalul a constatat că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, fiind incidente dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, măsura preluării imobilului fiind în contradicție cu dispozițiile constituționale valabile la data preluării și a tratatelor la care România era parte.
Referitor la calitatea de persoană îndreptățită, tribunalul a constatat că reclamanții prin certificatele de moștenitor și actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei au făcut dovada acestui fapt, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Având în vedere că imobilul ce face obiectul notificării se află în patrimoniul unei societății ce a fost privatizată, reclamanții au dreptul numai la despăgubiri, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2010 coroborat cu art. 10 alin. (9) din același act normativ.
în consecință, față de situația de fapt reținută, tribunalul a constatat refuzul nejustificat al pârâtei de a răspunde la notificare și, totodată, în raport de Decizia XX/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entități deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, a obligat pârâta să emită dispoziție prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în orașul Pitești, str. N.B. nr. 165, compus din casă (2 corpuri) tăbăcărie și teren în suprafață de 8.000 m.p. ce face obiectul Notificării nr. 2335/2001.
Pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a declarat apel împotriva acestei sentințe, iar prin Decizia civilă nr. 61 din 27 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul formulat și a obligat apelanta la plata sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată către reclamanți.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. XX/2007 înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite a stabilit că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
Tocmai în considerarea caracterului obligatoriu al acestei decizii, prevăzut de art. 3307C. proc. civ., tribunalul a soluționat contestația pe fond și a dispus obligarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului să emită o dispoziție cu propuneri de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul ce face obiect al Notificării nr. 2335/2001.
Apărarea apelantei în sensul că dosarul aferent notificării nu ar fi complet, fiind împiedicată astfel soluționarea procedurii administrative și emiterea vreunei dispoziții ori decizii motivate a fost înlăturată de instanța de apel cu motivarea că, dincolo de faptul că de la data notificării până la data formulării contestației pe rolul tribunalului au trecut aproximativ 9 ani, timp nerezonabil de soluționare a unei pretenții în jurisprudența Curții europene a drepturilor omului, documentele pretinse de apelantă în completarea dosarului notificării sunt documente pe care persoanele notificatoare nu le pot produce astfel că, în absența lor, trebuia soluționată notificarea într-un sens sau altul.
Pretenția de a se depune la dosar înscrisuri din care să rezulte suprafața exactă de teren și descrierea construcțiilor ce au făcut parte din patrimoniul tăbăcăriei ce a aparținut numiților D.I. și D.A. este excesivă câtă vreme astfel de înscrisuri nu au existat sau nu pot fi produse de părțile cauzei. în absența lor, trebuie soluționată cauza în sensul admiterii notificării și acordării unei reparații prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru un teren de 8.000 m.p., deși în actul de donație autentificat sub nr. 255 la 17 februarie 1941 de Tribunalul Argeș, secția a III-a, se vorbește de "teren de circa 8.000 m.p. cuprins între vecinătățile arătate, așezat pe ambele părți ale canalului Gârla Valea-Rea, cu tot ce se află pe acest teren: fabrica de tăbăcărie cu anexele și dependințele ei și cu întregul ei inventar industrial de motoare, mașini, unelte, instalații și edecuri de orice fel, - corpul de case de locuință cu anexele și dependințele, - magazii, grajduri, coșar, etc.".
Așadar, măsura dispusă de tribunal de obligare a apelantei la emiterea dispoziției cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul notificat și care are descrierea arătată mai sus este corectă.
Nici solicitarea apelantei de completare a dosarului notificării cu acte de moștenire asupra succesiunilor intervenite de la foștii proprietari D.I. și D.A. și până la reclamanții cauzei de față nu poate fi considerată motiv justificat de nesoluționare a dosarului notificării, câtă vreme relațiile de filiație și rudenie între autori rezultă din actele de stare civilă și certificatele de moștenitor parțiale depuse la dosar.
împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. Prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 s-a instituit o procedură necontencioasă la finalizarea căreia să se definească statutul juridic al unor astfel de imobile.
Procedura administrativă prealabilă reglementată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 are caracter obligatoriu. în acest sens, prin intermediul procedurii administrative, petenții trebuiau să-și dovedească calitatea de persoane îndreptățite și să-și valorifice drepturile, iar Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să-și clarifice poziția față de aceste pretenții după depunerea tuturor actelor doveditoare în susținerea notificării.
Competența instanței putea interveni numai în măsura în care se emitea o decizie sau o dispoziție motivată la finalizarea procedurii administrative, numai această decizie putând face obiectul analizei instanței judecătorești, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Se mai arată că intimații-reclamanți nu au comunicat toate actele necesare în vederea completării dosarului administrativ urmând ca notificarea reclamanților să fie soluționată de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului după depunerea acestor acte.
2. Se solicită ca în conformitate cu art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanța să constate că nu este justificată plata onorariului de avocat în sumă de 1.500 RON, în raport de munca îndeplinită de avocat și de faptul că la dosar nu există dovezi clare ale cheltuielilor efectuate.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Este dovedit în cauză că reclamanții au declanșat procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin formularea Notificării nr. 2339 la 17 august 2000 adresată pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
Nesoluționarea acestor notificări a constituit motivul sesizării instanțelor de judecată în prezentul litigiu și de aceea, nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că reclamanții s-au adresat direct instanței de judecată pentru valorificarea drepturilor lor, eludând procedura administrativă prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001.
Toate criticile formulate prin motivele de recurs vizând insuficiența actelor depuse în procedura administrativă, împrejurarea că numai după emiterea unei dispoziții/decizii de soluționare a notificării, persoana îndreptățită s-ar putea adresa instanței de judecată cu o contestație formulată împotriva acestei dispoziții/decizii și faptul că, în lipsa unor înscrisuri necesare soluționării notificării, recurenta se află încă în termenul legal de emitere a unei dispoziții nu pot fi primite față de dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. raportate la Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii cu care a fost sesizată.
Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție au admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și au decis că, în aplicarea dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci și notificarea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
S-a reținut în considerentele deciziei în interesul legii că, din moment ce s-a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că deciziile/ dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și art. 14 se face referire la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i-a acordat prin lege, instanța judecătorească cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că ea nu corespunde cerințelor legii o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil.
Față de dispozițiile art. 329 alin. (3) C. proc. civ. dezlegarea dată prin decizia menționată este obligatorie pentru instanțe. Prin urmare, în lipsa unui răspuns al recurentei, în forma cerută de lege, la notificarea ce i-a fost adresată de reclamanți, în mod corect instanța de apel a confirmat soluția tribunalului de obligare a pârâtei la soluționarea notificării formulate.
2. Se critică hotărârea recurată și pentru greșita obligare a apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, susținându-se, pe de o parte că acestea nu au fost dovedite, iar pe de altă parte că instanța ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Susținerile nu sunt fondate.
Sub primul aspect, înalta Curte reține că prin chitanța nr. 57 din 18 martie 2011, aflată la fila 29 din dosarul instanței de apel, reclamanții au dovedit cheltuielile de judecată efectuate, reprezentând onorariul de avocat în cuantum de 1.500 RON.
în ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., înalta Curte reține că aceste dispoziții legale conferă judecătorilor dreptul de a micșora onorariul avocaților dacă constată că sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau de munca depusă de avocat.
Curtea de Apel nu a făcut aplicarea acestei dispoziții legale, considerând întemeiat că, față de întinderea pretențiilor formulate și de împrejurarea că litigiul a determinat o asistență calificată pentru reclamanți ce a inclus studierea actelor de procedură efectuate, depunerea întâmpinării și asistarea reclamanților în fața instanței de judecată, onorariul avocatului nu poate fi apreciat ca fiind "nepotrivit de mare" pentru a atrage aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Prin urmare, față de considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4998/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4996/2012. Civil → |
|---|
