ICCJ. Decizia nr. 5003/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Decizia nr. 6537 din 3 decembrie 2010 înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 332 din 21 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a decide astfel, înalta Curte a reținut că instanța de fond nu a clarificat situația de fapt în ceea ce privește proporția dintre valoarea capitalului social de stat și valoarea imobilului a cărui restituire se cere, că deși în acest sens s-au formulat critici în apel, Curtea s-a limitat a relua, în rezumat, considerentele primei instanțe și că, menținând soluția tribunalului, care s-a raportat la valoarea de piață a terenului, Curtea de Apel a nesocotit și prevederile art. 21.7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care arată că elementul de referință în verificarea aplicabilității art. 21 îl reprezintă valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare de la data intrării în vigoare a legii. Constatând fondată critica recurentei, înalta Curte a conchis că nu poate face ea însăși verificările de fapt care incumbă instanțelor de fond și pe care Curtea de Apel trebuia să le facă în virtutea caracterului devolutiv al apelului, astfel încât a decis trimiterea cauzei spre rejudecare. Totodată, a apreciat ca nefondată critica referitoare la imposibilitatea obligării recurentei la emiterea dispoziției, reținând că dacă se va stabili pe baza verificărilor impuse de art. 21 că acest text, coroborat cu art. 26, nu este aplicabil și că sunt incidente dispozițiile art. 29 din Lege, participarea AVAS în proces este suficientă pentru a se putea stabili în sarcina ei obligația de a soluționa notificarea, efectul fiind echivalent cu cel al sesizării prin notificarea însăși.
în rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia nr. 922/A din 26 mai 2011, a respins apelul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Sentinței civile nr. 304 din 18 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut că terenul revendicat de reclamantă se află în patrimoniul SC C. SA, care are ca acționar Statul Român reprezentat de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, că din probele administrate rezultă că acest teren nu poate fi restituit în natură deoarece s-au edificat și anterior anului 1989, dar și după această dată construcții și utilități necesare desfășurării activității societății, că Statul Român prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este titularul obligației de emitere a deciziei prin care să se constate că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii constând în despăgubiri și că valoarea acestor despăgubiri nu poate fi decât aceea a valorii de circulație a bunului imobil în litigiu, deoarece capitalul social al statului a fost majorat cu valoarea terenului aferentă acestui capital.
în termen legal, împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, solicitând modificarea în tot a deciziei atacate, admiterea apelului și schimbarea sentinței pronunțate de instanța de fond, în sensul respingerii acțiunii față de această pârâtă. în motivarea recursului a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prima critică vizează faptul că ambele instanțe au aplicat și interpretat greșit și nelegal dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece SC C. SA nu este o societate comercială privatizată integral. Statul prin AVAS era acționar al acestei societăți, cu un procent de 6,458% din capitalul social, ceea ce face inaplicabile prevederile legale menționate. De asemenea, modul de calcul al valorii imobilului în raport de cota de capital (18%) deținută de AVAS este nelegal, iar instanța de apel nu arată în considerentele deciziei pronunțate care sunt probele pe care se întemeiază și cum a fost stabilită valoarea participației statului comparată cu valoarea terenului, reținând în mod nelegal aplicabilitatea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001. Suma de 650.156 RON, ce reprezintă valoarea de piață a imobilului, trebuia comparată cu suma ce ar rezulta din procentul de 18% - cotă neprivatizată și care reflectă valoarea contabilă a imobilelor din patrimoniul societății comerciale. A susținut că în situația imposibilității legale de restituire în natură a imobilului revendicat, obligația de a emite decizia motivată cu propunerea de acordare a despăgubirilor revine numai SC C. SA, potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel încât se impune admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a AVAS.
Cea de-a doua critică vizează interpretarea greșită și nelegală a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, deoarece AVAS nu a fost învestită legal cu soluționarea notificării, pe care nu a primit-o, iar în cauză nu a fost finalizată procedura administrativă obligatorie prevăzută de lege, motiv pentru care nu se poate reține un refuz nejustificat al acesteia de a răspunde la notificarea părții interesate, în cauză nefiind aplicabilă Decizia nr. XX/2007.
Cea de-a treia critică se referă la nelegala obligare a recurentei la plata efectivă de măsuri reparatorii, această obligație revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 16 alin. (2) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Intimata-pârâtă SC C. SA a depus întâmpinare, solicitând respingerea ca nefondat a recursului, susținând, în principal, că prevederile art. 21.7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu au aplicabilitate în cauza de față, deoarece la data intrării în vigoare a legii terenul în litigiu nu se afla în patrimoniul societății, ci în cel al Statului, iar în anul 2008, prin reducerea capitalului social, a transmis către Statul Român reprezentat prin AVAS proprietatea asupra acestui teren.
Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a-l admite, pentru considerentele ce succed :
Criticile de nelegalitate promovate de reclamantă vor fi cercetate din perspectiva dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Decizia de casare a reținut, pe de o parte, nesocotirea prevederilor art. 21.7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care arată că elementul de referință în verificarea aplicabilității art. 21 îl reprezintă valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare de la data intrării în vigoare a legii, iar pe de altă parte, obligația instanței de apel de a face verificări de fapt în acest sens.
Așa cum s-a reținut în primul ciclu procesual de către înalta Curte, chestiunea litigioasă dedusă judecății în prima cale de atac a fost aceea a stabilirii incidenței dispozițiilor art. 21 coroborate cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, ori ale art. 29 din aceeași lege, chestiune în funcție de care trebuia determinată entitatea care avea obligația de a emite dispoziție cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii exclusiv pentru suprafața de 2709 mp.
în rejudecare, instanța de apel a stabilit imposibilitatea restituirii în natură a terenului în litigiu, în raport de probele administrate în cauză, inclusiv de expertiza tehnică efectuată în fața instanței de fond și a reținut că valoarea despăgubirilor nu poate fi decât aceea a valorii de circulație a bunului imobil.
în analiza legalității și temeiniciei sentinței atacate, instanța de apel nu a avut în vedere îndrumările obligatorii cuprinse în decizia de casare.
Dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 se circumscriu principiului prevalenței restituirii în natură, consacrat de lege. Astfel, în alin. (1) se prevede obligativitatea restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau o companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale ori locale este acționar ori asociat majoritar, pentru ca în alin. (2) să se prevadă aplicabilitatea dispozițiilor precedente și în cazul în care Statul sau o autoritate centrală sau locală ori o organizație cooperatistă este acționar sau asociat minoritar al unității care deține imobilul, dacă valoarea acțiunilor sau părților sociale deținute este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului a cărui restituire în natură este cerută.
în aplicarea acestor dispoziții legale, art. 21.7 din Normele metodologice stabilește că elementul de referință este valoarea de înregistrare în activul patrimonial al unității deținătoare la data intrării în vigoare a legii. Or, tocmai aceste dispoziții legale au fost din nou încălcate de instanța de apel și în al doilea ciclu procesual.
Prin considerentele deciziei recurate, Curtea s-a limitat la a reține că reclamanta are dreptul la despăgubiri constând în valoarea de circulație a terenului, fără a analiza și motiva corespunzător înlăturarea măsurii restituirii în natură, care prevalează asupra oricărei alte opțiuni a entității notificate, ori a persoanei îndreptățite.
Compararea valorii acțiunilor deținute de stat cu valoarea corespunzătoare imobilului a cărui restituire se solicită, respectiv proporția dintre valoarea capitalului social de stat și valoarea imobilului în litigiu, nu se poate determina decât printr-o expertiză tehnică de specialitate, probă pe care instanța de apel nu a administrat-o.
De aceea, înalta Curte constată că pentru efectuarea verificărilor impuse de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este necesar ca instanța de apel să dispună o expertiză tehnică prin care să se determine dacă cota de capital deținută de stat la SC C. SA este mai mică decât valoarea imobilului în litigiu, determinată conform dispozițiilor art. 21.7 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ori dacă această cotă este mai mare sau egală cu valoarea imobilului. Numai după o asemenea verificare, instanța poate decide dacă se impune restituirea în natură a bunului, ori acordarea de despăgubiri, respectiv aplicabilitatea la speță a dispozițiilor art. 21 coroborat cu art. 26 din Legea nr. 10/2001, ori a dispozițiilor art. 29 din Lege.
Este reală susținerea recurentei în sensul că instanța de apel nu a arătat în niciun fel care sunt probele pe care se sprijină concluzia sa și cum a fost stabilit raportul între valoarea participației statului și valoarea terenului.
De aceea, constatând nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., în condițiile în care împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite, înalta Curte va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.
Celelalte critici formulate de recurentă nu pot fi primite.
Motivul de recurs referitor la greșita obligarea a pârâtei la emiterea dispoziției motivate, în condițiile în care nu a fost legal notificată, a primit dezlegare prin aceeași decizie de casare, înalta Curte stabilind că dacă în urma verificărilor impuse de art. 21 din Legea nr. 10/2001 se va stabili inaplicabilitatea acestui text de lege și incidența dispozițiilor art. 29, participarea AVAS în proces este suficientă pentru a se putea stabili în sarcina ei obligația soluționării notificării. Aceste statuări ale instanței au intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând face obiectul analizei în acest ciclu procesual.
Nefondată este și cea de-a treia critică, potrivit căreia AVAS nu are obligația plății efective a despăgubirilor, această obligație revenind Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Recurenta-pârâtă nu a fost în niciun fel obligată la plata despăgubirilor. Prin Sentința civilă nr. 304 din 18 iunie 2009 Tribunalul Arad a obligat pârâta să emită decizia prin care să constate dreptul reclamantei la măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 2709 mp. Or, această dispoziție nu echivalează, în niciun caz, cu obligația la plata despăgubirilor, iar raționamentul făcut de recurentă în dezvoltarea acestei critici este străin de cele stabilite prin hotărârea instanței de fond.
Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., înalta Curte a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5007/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4998/2012. Civil → |
|---|
