ICCJ. Decizia nr. 4998/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 12 mai 2009 și precizată ulterior, reclamanta A.G. a chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâții să-i restituie în natură suprafața de 414,28 mp teren reprezentând lotul 9, careul 24 din Stațiunea Mamaia, iar în subsidiar, în cazul ocupării parțiale sau totale a acestuia, să-i fie restituită în natură partea de teren rămasă liberă și să-i fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafață ocupată sau să-i fie atribuit un teren echivalent ca valoare. A solicitat și acordarea valorii actuale de piață a construcției demolate.
Ca urmare a decesului reclamantei A.G., în cauză au fost introduși, conform art. 243 C. proc. civ., moștenitorii testamentari D.C. și D.G.
Prin Sentința civilă nr. 1462 din 21 septembrie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea, a dispus restituirea în natură către reclamanți a terenului în suprafață de 414,28 mp situat în lotul 9, careul 24b, Stațiunea Mamaia, delimitat de punctele A-B-C-D-A în zona liberă dintre Hotelul S. și Restaurantul F., astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de ing. B.E. și a respins cererea de obligare a pârâților la acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea construcției Vila A., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul în litigiu, în calitate de moștenitoare a proprietarului inițial al acestuia, numitul K.A., care a dobândit terenul în suprafață de 414,28 mp reprezentând lotul 9 din careul 24, pe plaja Mamaia, prin actul de vânzare autentificat sub nr. 3952/1928 încheiat cu Municipiul Constanța, și a edificat pe acest teren o construcție tip vilă, denumita Vila A., ce a fost rechiziționată de trupele armatei sovietice staționate în timpul celui de-al doilea război mondial în Stațiunea Mamaia.
Succesiunea defunctului K.A. a revenit fiilor săi, numiții A.M. și A.E., care au partajat-o prin actul autentificat sub nr. 2680/1948. Imobilul în litigiu a revenit, ca efect al partajului, lui A.E., a cărui unică moștenitoare este reclamanta A.G., în calitate de soție supraviețuitoare.
Referitor la modalitatea de preluare în proprietatea statului s-a constatat că imobilul a fost naționalizat conform Decretului nr. 92/1950, iar în raport de argumentele expuse s-a constatat că reclamanta este îndreptățită la acordarea măsurilor reparatorii pentru terenul preluat abuziv, dar nu și pentru construcția demolată deoarece Notificarea înregistrată sub nr. 1517/2001 nu a vizat și restituirea construcției sau plata de despăgubiri ca echivalent al acesteia, ci doar restituirea terenului de 414,28 mp. Or, reclamanta trebuia să notifice mai întâi unitatea deținătoare a imobilului și cu privire la construcție pentru a putea cere aplicarea în favoarea sa a dispozițiilor art. 10 alin (8) și ale art. 11 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
La stabilirea modalității de restituire a terenului solicitat prin notificare s-au avut în vedere concluziile raportului de expertiză imobiliară efectuat în cauză. S-a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 pentru că lucrările aflate pe acest teren nu fac parte din cele arătate la alin. (2) al aceluiași articol, nefiind lucrări autorizate și, pe cale de consecință, s-a dispus restituirea în natură a întregii suprafețe către reclamanți.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții D.C. și D.G. și pârâții Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța.
Prin Decizia civilă nr. 326 C din 15 iunie 2011, Curtea de Apel Constanța a respins apelul declarat de reclamanți, a admis apelul formulat de pârâți și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâții să facă propunere de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafață de 414,28 mp., menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
Cu privire la apelul reclamanților instanța de apel a reținut că, prin acțiunea dedusă judecății la instanța de fond, astfel cum a fost completată și precizată prin cererea formulată la 22 iunie 2009, autoarea reclamanților a solicitat obligarea pârâților la acordarea măsurilor reparatorii pentru terenul în suprafață de 414,28 mp lotul 9, careul 24 din Stațiunea Mamaia sub forma restituirii în natură sau a acordării de teren echivalent în ipoteza imposibilității restituirii lui și acordarea de despăgubiri la nivelul valorii de piață actuale pentru construcția existentă pe acest teren, respectiv Vila A., în situația în care aceasta a fost demolată.
Deși această solicitare a fost depusă ulterior primei zile de înfățișare, conform art. 132 alin. (1) C. proc. civ., pârâții nu s-au opus primirii ei, iar în aceste condiții instanța de fond a fost legal investită cu soluționarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii pentru construcție și, pe cale de consecință, a procedat în mod legal la rezolvarea acestei pretenții prin hotărârea pronunțată.
Nefondat este apelul reclamanților și din perspectiva criticii care vizează limitele solicitării de acordare a măsurilor reparatorii formulată prin notificarea înregistrată la BEJ S.C.A. sub nr. 1517 la 24 iulie 2001.
în speță, procedura de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Constanța, str. D. nr. 76 a fost declanșată de reclamanta inițială, A.G., prin notificarea înregistrată la BEJ S.C.A. sub nr. 1517 la 24 iulie 2001, din conținutul căreia rezultă că pretenția titularei a vizat exclusiv terenul în suprafață de 414,28 mp situat în Stațiunea Mamaia, reprezentând lotul nr. 9, careul 24, nu și construcția aflată pe acesta la momentul preluării imobilului în proprietatea statului.
Cu privire la apelul pârâților, instanța de apel a reținut că, din probele administrate în cauză, respectiv adrese ale autorității administrative locale, raportul de expertiză și suplimentul la expertiză efectuate la instanța de fond rezultă că terenul a cărui restituire în natură a fost dispusă de instanța de fond este afectat de amenajări de utilitate publică, în cauză fiind incidente prevederile art. 10 alin. (2) și (10) din Legea nr. 10/2001.
Imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în litigiu rezultă din faptul ocupării lui de spațiu verde și alei de circulație prevăzute ca atare în detaliile de sistematizare, deci de destinații care intră în aria de cuprindere a sintagmei “amenajări de utilitate publică a localităților urbane și rurale", astfel cum este determinată de prevederile art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.
Din Adresele nr. R108775 din 16 octombrie 2002 și nr. 145849 din 19 iunie 2007 ale Primăriei Municipiului Constanța rezultă că terenul de 414,28 mp face parte din domeniul privat al Municipiului Constanța, potrivit H.C.L.M. nr. 84/2002, poziția 361 și este afectat de spații verzi și de alei de circulație adiacente.
Amenajarea terenului ca spațiu verde nu poate conduce la concluzia că acesta și-a pierdut destinația și utilitatea prevăzute în planurile urbanistice pentru aglomerările urbane, deci că nu ar mai fi afectat utilității publice, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului, modificată și completată prin O.U.G. nr. 114/2007, schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi și/sau prevăzute ca atare în documentațiile de urbanism, reducerea acestora sau strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul lor juridic.
Aceste dispoziții exprese sunt reluate și de art. 96 alin. (2) pct. 14 din același act normativ care enunță din nou obligația autorităților publice locale de a nu schimba destinația terenurilor amenajate sau prevăzute ca spații verzi în documentațiile de urbanism, de a nu reduce suprafețele acestora ori obligația de a nu le strămuta, iar toate aceste demersuri sunt strict necesare pentru îndeplinirea de către autoritățile locale a obligațiilor stabilite de art. II alin. (1) al O.U.G. nr. 114/2007.
Prin urmare, pentru întreg terenul care a aparținut autorilor reclamanților, restituirea trebuie convertită în măsuri reparatorii în echivalent, conform art. 10 alin. (10) din Legea nr. 10/2001, a căror acordare nu se poate realiza decât potrivit art. 26 alin. (1) din Lege, respectiv prin dispoziție motivată a primarului cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură.
împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții D.C. și D.G.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. în mod greșit instanța de apel a admis apelul pârâților și a înlocuit restituirea în natură a terenului, dispusă în mod corect de instanța de fond, cu obligarea pârâților la acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deoarece, așa cum rezultă din probatoriul administrat, terenul este liber de construcții autorizate și poate fi restituit în natură.
Se mai arată că instanța de apel nu a avut în vedere înscrisurile depuse la ultimul termen de judecată de către pârâți, din care rezultă că terenul constituie domeniul privat al Municipiului Constanța (Adresa nr. 145849 din 19 iunie 2011), că este proprietatea privată a persoanelor fizice și juridice (Hotărârea privind modificarea H.C.L.M. nr. 129/2001), cât și de faptul că terenul nu este construibil și că este liber, potrivit răspunsului nr. R77988 din 30 mai 2011, eliberat de Direcția Urbanism - Serviciul Urbanism.
Terenul nu este afectat de niciun fel de conducte. Din raportul de expertiză rezultă că diferența de 304,28 mp este ocupată de spațiul verde existent între limitele terenului ce face obiectul cauzei, că nu există rețele subterane de alimentare cu apă, și nici rețele de canalizare sau cabluri electrice subterane.
Prin urmare, cu încălcarea prevederilor art. 10 alin. *3( din Legea nr. 10/2001, instanța de apel a dispus acordarea de despăgubiri, neținând seama de faptul că terenul este liber, iar restituirea în natură este posibilă în condițiile acestei legi.
2. în mod greșit instanța de apel a respins apelul reclamanților ce viza acordarea despăgubirilor pentru construcția demolată Vila A., pe motiv că această solicitare nu a făcut expres obiectul notificărilor adresate pârâților.
Prin Notificările nr. 1517 din 24 iulie 2001 și nr. 71482 din 3 iunie 2005 și prin celelalte înscrisuri, reclamanții au dovedit că au solicitat acordarea de despăgubiri pentru contravaloarea construcției demolate Vila A..
în cazul în care această construcție nu mai există, unitatea deținătoare este obligată să stabilească măsuri reparatorii prin echivalent, potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001 sau să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale. Reclamanții au optat pentru acordarea despăgubirilor în privința construcției demolate și pentru restituirea terenului în natură, acesta fiind liber de construcții.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 sub aspectul măsurii de restituire în natură a suprafeței de teren de 414,28 mp. Față de natura controlului judiciar efectuat pe calea recursului și care este exclusiv una de legalitate, instanța de recurs urmează a verifica dacă, la situația de fapt reținută de instanța de apel și pe care nu o mai poate reaprecia, s-au aplicat și interpretat corect aceste dispoziții legale.
Prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 consacră, într-adevăr, regula instituită de acest act normativ, și care se regăsește și în cuprinsul art. 1 și art. 7 din Lege, constând în prevalența restituirii în natură a imobilelor al căror regim juridic intră în sfera sa de reglementare.
însă, de la acest principiu al prevalenței restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada de referință a legii, sunt reglementate situații, în care, prin excepție, restituirea bunului nu poate fi dispusă decât sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale.
Una dintre aceste situații de excepție este cea prevăzută de art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care "în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate abuziv s/au edificat construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".
Punctul 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250 din 7 martie 2007, prevede că sintagma "amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" are în vedere acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, amenajări de spații verzi, precum și grădini publice, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servituțile legale cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.
Din perspectiva acestor norme legale, prezența (reținută de instanța de apel pe baza probelor administrate în cauză și care nu mai pot fi reapreciate în calea de atac a recursului, față de prevederile art. 304 C. proc. civ.) a unor alei de circulație, a unui loc de joacă pentru copii dotat cu diferite figurine din material plastic și destinația de spațiu verde a ternului în litigiu face imposibilă restituirea în natură a suprafeței solicitate, constituindu-se în utilități publice care, în condițiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, înlătură posibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafață de 414,28 mp.
Respingerea cererii de restituire în natură a terenului în litigiu nu împiedică însă accesul reclamanților la beneficiul celorlalte măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în cadrul procedurii pe care autoarea lor a declanșat-o prin formularea notificării.
Critica prin care se susține nelegalitatea deciziei rezultată din nepronunțarea instanței asupra înscrisurilor depuse la ultimul termen de judecată și care, în opinia recurenților, ar fi fost hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii nu poate fi analizată. Dispozițiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. în care această critică ar fi putut fi încadrată au fost abrogate prin art. I pct. 111 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât motivul de recurs care o cuprinde nu mai învestește în mod legal instanța de recurs cu exercitarea controlului judiciar.
Prin urmare, înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în raport de situația de fapt reținută, în ceea ce privește pretențiile formulate de reclamanți, de restituire în natură a ternului în litigiu.
2. Recurenții susțin nelegalitatea deciziei recurate pentru neacordarea despăgubirilor cuvenite pentru construcția demolată Vila A. în acest sens, recurenții arată că, prin notificările formulate și prin înscrisurile administrate au dovedit că au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru acest imobil, astfel încât unitatea deținătoare era obligată să le acorde despăgubiri, potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001.
Criticile sunt nefondate.
Autoarea reclamanților, A.G. a declanșat procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 prin notificarea înregistrată la BEJ S.C.A. sub nr. 1517 la 24 iulie 2001 prin care a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 414,28 mp situat în Stațiunea Mamaia, reprezentând lotul nr. 9, careul 24.
Pretențiile notificatoarei au vizat în mod exclusiv restituirea în natură a terenului, nu și acordarea de măsuri reparatorii pentru construcția demolată, așa cum se susține prin motivele de recurs.
Limitele învestirii unității deținătoare prin notificarea menționată rezultă în mod clar atât din solicitarea expresă, neechivocă, formulată de petiționară în partea introductivă a cererii sale, unde arată că: "vă solicit (_) restituirea în natură a terenului situat în Stațiunea Mamaia în suprafață de 414,28 mp reprezentând lotul nr. 9 din careul 24", cât și din conținutul acestei notificări în care autoarea reclamantei face referiri exclusiv la modul de dobândire al terenului, la modalitatea de preluare a acestui bun de către stat și la situația actuală a terenului, fără nici o mențiune legată de construcția demolată.
în ceea ce privește "completarea notificării", înregistrată sub nr. 71482 la 3 iunie 2005, înalta Curte constată că această manifestare ulterioară de voință a cuprins numai o precizare a naturii măsurilor reparatorii solicitate, fiind formulată însă în legătură cu același bun, și anume terenul în suprafață de 414, 28 mp.
Așa cum rezultă în mod neechivoc din cuprinsul acestei cereri, autoarea reclamanților a solicitat "acordarea în compensare a unei suprafețe de teren" deoarece "terenul este afectat de spații verzi și de circulație adiacente".
Prin urmare, în mod corect instanța de apel a constatat că acordarea de măsuri reparatorii pentru construcția demolată nu a constituit obiect al pretențiilor formulate de autoarea reclamanților în procedura Legii nr. 10/2001. Or, câtă vreme unitatea deținătoare nu a fost învestită cu soluționarea unor pretenții legate de imobilul demolat, valorificarea acestora în procedura judiciară nu mai este posibilă, față de prevederile legii speciale de reparație în baza căreia persoana îndreptățită a înțeles să-și valorifice drepturile.
în consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5003/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5001/2012. Civil → |
|---|
