ICCJ. Decizia nr. 5041/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sânnicolau Mare la data de 21 iunie 2011, sub nr. 1206/295/2011, reclamantul H.C. a chemat în judecată pe pârâții H.D.P., P.E.F., H.E.S., H.C.M. și C.M.V., pentru a se dispune partajul imobilului situat în localitatea Ș., jud. Sălaj, imobil rămas de pe urma defunctei, H.S., soția reclamantului, respectiv mama pârâților, decedată la data de 05 februarie 2010.
Prin Sentința civilă nr. 1603 din 30 septembrie 2011, Judecătoria Sânnicolau Mare a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Zalău, jud. Sălaj, reținând că imobilul a cărui partajare se solicită este situat în localitatea Ș., județul Sălaj, astfel încât, față de prevederile imperative ale art. 13 alin. (1) C. proc. civ., instanța competentă în soluționarea acestei cauze este cea în circumscripția căreia se află bunul imobil.
învestită prin declinare, Judecătoria Zalău a pronunțat Sentința civilă nr. 243 din 18 ianuarie 2012, prin care a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența în favoarea Judecătoriei Șimleu-Silvaniei.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 13 C. proc. civ., care stabilesc o competență teritorială exclusivă, de la care părțile nu pot deroga prin acordul lor, cu privire la instanța locului situării imobilelor. A constatat că în speța dedusă judecății reclamantul urmărește stabilirea cotelor-părți din imobilul situat în localitatea Ș., care se află în circumscripția Judecătoriei Șimleu-Silvaniei.
La rândul său, Judecătoria Șimleu-Silvaniei a pronunțat Sentința civilă nr. 362 din 4 aprilie 2012, prin care a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu și a declinat competența în favoarea Judecătoriei Sânnicolau Mare. Constatând ivit conflictul negativ de competență a suspendat orice procedură și a trimis cauza înaltei Curți de Casație și Justiție.
Argumentele reținute de această instanță s-au întemeiat pe dispozițiile art. 14 pct. 2 C. proc. civ., în sensul că partajul succesoral este de competența instanței ultimului domiciliu al defunctului, fiind fără relevanță locul unde se află imobilul supus împărțelii. Cum ultimul domiciliu al defunctei H.S. a fost în comuna B., jud. Timiș, competența teritorială de soluționare a cauzei aparține Judecătoriei Sânnicolau Mare.
Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 C. proc. civ., înalta Curte reține următoarele:
Obiectul cererii de chemare în judecată introdusă de reclamantul H.C. îl constituie partajarea bunului succesoral - imobil situat în localitatea Ș., jud. Sălaj - rămas de pe urma autoarei H.S., decedată la 5 februarie 2010.
Conform certificatului de deces aflat la dosarul Judecătoriei Sânnicolau Mare, ultimul domiciliu al defunctei a fost localitatea B., jud. Timiș, fapt ce nu a fost contestat de niciuna din părți.
Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (2) C. proc. civ., "în materie de moștenire, sunt de competența instanței celui din urmă domiciliu al defunctului (...) 2. cererile privitoare la moștenire, precum și cele privitoare la pretențiile pe care moștenitorii le-ar avea unul împotriva altuia".
Normele conținute în textul citat sunt norme de competență teritorială absolută, de la care părțile sau instanța nu pot deroga. De altfel, înalta Curte observă că părțile nu au avut puncte de vedere discordante cu privire la competența teritorială a instanței mai întâi învestită, excepția de necompetență teritorială fiind ridicată de instanțe din oficiu, în aplicarea dispozițiilor art. 158 și 159 pct. 3 C. proc. civ.
Deși cererea de împărțeală privește un imobil, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 13 alin. (1) C. proc. civ. Aceasta deoarece, cum ambele dispoziții legale stabilesc competențe teritoriale exclusive, în conflictul dintre ele definitorie este natura cererii introductive. Art. 13 alin. (1) C. proc. civ. este aplicabil ori de câte ori acțiunea introductivă are ca obiect cereri referitoare la un imobil, altele decât cele din materia moștenirii. Dacă interpretând coroborat cele două texte de lege s-ar da o altă interpretare, ar rezulta că ori de câte ori se dezbate o succesiune din care face parte un imobil, trebuie înlăturate normele de competență teritorială exclusivă în materie de moștenire, cuprinse în art. 14 C. proc. civ. Or, nu aceasta a fost intenția legiuitorului, care a înțeles să reglementeze expres competența teritorială a instanțelor în materie de moștenire, fără a face vreo deosebire după cum în masa succesorală sunt cuprinse numai bunuri mobile sau și imobile.
Pentru considerentele ce preced, constatând că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (2) C. proc. civ., înalta Curte a stabilit competența de soluționare a cauzei pendinte în favoarea Judecătoriei Sânnicolau Mare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5107/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5100/2012. Civil → |
|---|
