ICCJ. Decizia nr. 5111/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Cererea înregistrată sub nr. 39983/3 din 9 octombrie 2009, pe rolul Tribunalului București, reclamantele C.E. (fostă V.) și C.C.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să se constate caracterul politic al măsurilor luate împotriva lui C.V.M. (soțul și respectiv tatăl lor) în perioada 11 octombrie 1952 - 6 octombrie 1962 și obligarea pârâtului la plata sumei de 650.000 euro - reprezentând prejudicial moral suferit ca urmare a persecuției politice la care a fost supus autorul lor timp de 10 ani.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin Sentința nr. 845 din 8 iunie 2010, a admis în parte cererea reclamantelor; a dispus obligarea pârâtului la plata către acestea a sumei de 100.000 euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, prin condamnarea cu caracter politic; a respins, ca neîntemeiată, cererea de constatare a caracterului politic al condamnării autorului reclamantelor, C.V.M.; a obligat pe pârât la plata către reclamante a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin Sentința nr. 3 din 5 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Teritorial București, autorul reclamantelor, C.V.M. a fost condamnat pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. III C. pen. din 1953 la pedeapsa de 15 ani muncă silnică și 10 ani degradare civică, confiscarea averii personale, cu socotirea prevenției de la 9 octombrie 1952, și 200 RON cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 694 din 8 septembrie 1953 a Tribunalului Militar pentru Unitățile M.S.S., pedeapsa aplicată autorului reclamantelor a fost redusă la 10 ani temniță grea pentru încadrarea în organizația "mișcarea națională de rezistență", care avea ca scop răspândirea ideilor naționaliste în rândul maselor populare.
Potrivit Adreselor nr. C-2033 din 14 octombrie 1993 și nr. C-2200 din 16 decembrie 1993 emise de Ministerul Justiției - Direcția Instanțe Militare și conform Biletului de eliberare nr. 248/59/1962, autorul reclamantelor s-a aflat în detenție în perioada 9 octombrie 1952 - 6 octombrie 1962.
Tribunalul a apreciat că autorul reclamantelor a suferit un prejudiciu moral, fiind de notorietate condițiile inumane și degradante din închisorile comuniste, care au provocat acestuia suferințe fizice și psihice ce i-au marcat pentru totdeauna viața.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere faptul că autorul reclamantelor a fost lipsit de libertate pe o perioadă de 10 ani, fiind supus unor suferințe fizice și psihice majore, datorate condițiilor inumane de detenție, precum și importanța valorilor morale lezate, respectiv libertatea și sănătatea acestuia.
Reținând că infracțiunea pentru care a fost condamnat autorul reclamantelor se încadrează în dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și constituie de drept o condamnare cu caracter politic, tribunalul a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea caracterului politic al condamnării.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantele, pârâtul și Ministerul Public.
Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 136A din 28 aprilie 2011, a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor, a admis apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată, și a păstrat restul dispozițiilor din sentință.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut lipsa de temei legal a cererii de acordare a daunelor morale, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358, aplicabilă în speță în raport de dispozițiile art. 147 alin. (1), art. 4 din Constituție și art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992.
Analizând incidența în cauză a deciziei Curții Constituționale menționate, atât sub aspectul constituționalității textului de lege declarat neconstituțional, cât și sub aspectul compatibilității lui cu dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a reținut că, la data soluționării apelurilor, Decizia nr. 1358 a Curții Constituționale fusese deja publicată în Monitorul Oficial și, prin urmare, reclamantele nu dețineau un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.
Cum apelul este o cale de atac devolutivă, judecata în apel fiind tot o judecată de fond, persoana care a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2009 nu se poate prevala de un drept câștigat atâta vreme cât litigiul nu a fost soluționat încă printr-o hotărâre definitivă care să consfințească puterea lucrului judecat asupra pretențiilor deduse judecății și nici de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
La data de 7 iunie 2011, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat lămurirea întinderii dispozitivului Deciziei nr. 136/A din 28 aprilie 2011, în sensul precizării dacă dispoziția din decizie privind menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței vizează și obligarea acestuia la plata cheltuieli de judecată către reclamante.
Prin încheierea din 23 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis cererea pârâtului și a lămurit întinderea dispozitivului Deciziei nr. 136/A din 28 aprilie 2011, în sensul că dispoziția "Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței" nu se referă și la obligația stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantelor cheltuieli de judecată.
Reclamantele au atacat cu recurs atât decizia pronunțată de instanța de apel, cât și încheierea de lămurire a întinderii dispozitivului acestei decizii.
în motivarea recursului declarat împotriva deciziei instanței de apel, reclamantele arată că la data formulării cererii de chemare în judecată (24 septembrie 2009), art. 5, alin. (1), lit. a) din Legea 221/2009 era în vigoare și că din motive neimputabile lor, judecata cauzei s-a prelungit până la momentul în care art. 5 din lege a fost declarat neconstituțional. Susțin că legea aflată în vigoare la momentul introducerii acțiunii poate fi aplicată pe tot parcursul procesului, având în vedere principiul neretroactivității legii, consacrat de art. 15, alin. (2) din Constituție, în sensul că se aplică prevederile legale inclusiv situațiilor în care există o hotărâre judecătorească pronunțată în primă instanță.
Mai susțin că în sensul aplicării principiului neretroactivității este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, exemplificând Hotărârea din 8 martie 2006 privind cauza Bleccic/Croației. Reclamantele susțin că prin respingerea cererii de acordare de despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor, a fost încălcat principiul egalității în drepturi consfințit de Constituția României (art. 16 alin. (1) și au fost create situații juridice discriminatorii față de persoane care au obținut hotărâri definitive, ceea ce contravine art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Prin recursul declarat împotriva încheierii din 23 iunie 2011, recurentele-reclamante susțin că sunt îndreptățite la acordarea cheltuielilor de judecată acordate de tribunal.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar și din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secțiilor unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele care urmează:
în adoptarea soluției de respingere a cererii reclamanților întemeiate pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, instanța de apel a dat eficiență Deciziei nr. 1358 pronunțate de Curtea Constituțională, prin care s-a constatat neconstituționalitatea normei ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor reclamantelor.
S-a considerat că această decizie este aplicabilă în cauză, în sensul încetării efectelor juridice ale normei a cărei neconstituționalitate a fost constatată, împlinit fiind termenul de 45 de zile prevăzut de art. 147 alin. (1) din Constituție, care curge de la data publicării deciziilor Curții Constituționale.
Criticile recurentelor-reclamante vizează ignorarea, de către instanța de apel, a regulilor ce guvernează aplicarea legii în timp, susținându-se că trebuie aplicat art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, deoarece era în vigoare la data formulării cererii.
Problema de drept a efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra procedurilor jurisdicționale aflate în curs de desfășurare a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Această decizie a fost publicată în M. Of. nr. 789/7.11.2011, ca atare nu poate fi ignorată în cauză, producându-și efectele la data soluționării prezentului recurs, în virtutea dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora dezlegările date problemelor de drept judecate prin recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanțe.
înalta Curte, secțiile unite, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, a statuat că "urmare a Deciziilor Curții Constituționale nr. 1.358/2010 și nr. 1.360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.".
în motivarea deciziei date în interesul legii s-a arătat că, în raport atât de cadrul normativ intern, cât și de blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției Europene a Drepturilor Omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, cele două decizii ale Curții Constituționale trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Este de reținut, așadar, că, la momentul la care instanța a fost chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unei dispoziții legale exprese.
De asemenea, prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc nu este afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă, a arătat instanța supremă.
Totodată, s-a constatat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale proceselor în curs, până la data pronunțării unei hotărâri definitive a instanței de judecată, nu este încălcat nici art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.
Reclamanții din aceste procese nu dețin un "bun" în sensul Convenției, nici măcar o speranță legitimă, astfel cum această noțiune a fost conturată în jurisprudența Curții Europene, deoarece, până la momentul adoptării deciziilor Curții Constituționale nu se conturase o jurisprudență clară și constantă a instanțelor naționale, cerință obligatorie pentru existența unei valori patrimoniale ce are o bază suficientă în dreptul intern, astfel cum s-a conchis în Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a înaltei Curți.
Dată fiind decizia în interesul legii, nu se poate proceda la reevaluarea chestiunii efectelor deciziilor Curții Constituționale asupra litigiului de față, inițiat anterior datei de 21 octombrie 2010.
Atare reapreciere nu este posibilă nici în raport de regulile de aplicare a legii de drept substanțial în timp, și nici prin prisma Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, în condițiile în care decizia în interesul legii a analizat în ce măsură aplicarea deciziilor Curții Constituționale într-un proces nefinalizat printr-o hotărâre definitivă contravine prevederilor Convenției (inclusiv art. 14, chiar dacă nu s-au redat anterior considerentele relevante pe acest aspect din Decizia nr. 12/2011).
Dacă s-ar admite contrariul ar însemna acceptarea posibilității de a se ajunge la o concluzie diferită, ceea ce ar echivala cu încălcarea deciziei pronunțate în baza art. 329 C. proc. civ., consecință ce nu poate fi acceptată, date fiind efectele obligatorii ale deciziei pentru instanțele de judecată.
înalta Curte a mai arătat, în cuprinsul deciziei pronunțate în interesul legii enunțată mai sus, referitor la principiul nediscriminării reglementat de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, că dreptul la nediscriminare, așa cum rezultă el din conținutul art. 14., nu are o existență de sine stătătoare, independentă, ci trebuie invocat în legătură cu drepturile și libertățile reglementate de Convenție, considerându-se că acest text face parte integrantă din fiecare dintre articolele Convenției.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la un bun, decât în măsura în care partea beneficia deja de o hotărâre definitivă, intrată în puterea lucrului judecat, care îi confirma dreptul la despăgubiri morale.
în același timp, trebuie observat că principiul nediscriminării cunoaște limitări deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.
Izvorul pretinsei discriminări constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de constituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și funcțiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale, se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.
în speță, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal a fost cauzată, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
în concluzie, față de dezlegarea cuprinsă în Decizia în interesul legii nr. 12/2011 referitoare la efectele în timp ale Deciziei nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale și de prevederile art. 330 alin. (7) C. proc. civ., înalta Curte urmează a respinge susținerile formulate prin motivele de recurs vizând nelegalitatea hotărârii recurate pentru neaplicarea legii în vigoare la momentul introducerii acțiunii și pe cele prin care, întemeindu-se pe aceleași argumente, reclamanții invocă principiul neretroactivității legii.
Prin urmare, în mod legal curtea de apel a aplicat în cauză a Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, criticile în acest sens nefiind fondate.
în ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii din 23 iunie 2011, se constată că următoarele:
Calea procesuală reglementată prin prevederile art. 2811C. proc. civ. este menită să clarifice anumite nelămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului unei hotărâri judecătorești ori să înlăture eventuale dispoziții potrivnice.
înalta Curte reține că prin Decizia nr. 136A din 28 aprilie 2011, Curtea de Apel București a respins ca nefondat apelul declarat de reclamante, a admis apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată, păstrând restul dispozițiilor din sentința apelată.
Cererea pârâtului de lămurire a dispozitivului deciziei sus-menționate a fost admisă, instanța de apel lămurind dispozitivul acesteia în sensul că dispoziția luată de instanță cu privire la păstrarea celorlalte dispoziții ale sentinței se referă la soluția, neatacată cu apel, de respingere a capătului de cerere referitor la păstrarea caracterului politic al condamnării autorului reclamantelor, nu și la obligația stabilită în sarcina pârâtului de a plăti reclamantelor cheltuieli de judecată.
Susținerea recurentelor-reclamante în sensul că sunt îndreptățite la cheltuielile de judecată acordate de tribunal nu poate fi primită întrucât temeiul obligării la plata cheltuielilor de judecată îl constituie, așa cum rezultă din dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., culpa procesuală a părții care a pierdut procesul.
în cauză, prin decizia recurată, a fost respins apelul reclamantelor, au fost admise apelurile declarate de pârât și de Ministerului Public și respinsă acțiunea introductivă de instanță, finalmente "partea căzută în pretenții", în accepțiunea textului legal anterior citat, fiind reclamantele.
Este adevărat că, la data promovării acțiunii, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 era în vigoare, însă, la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care acest text legal a fost declarat neconstituțional, cauza nu era soluționată în mod definitiv, iar soluția adoptată, ca efect al acestei decizii, lipsește de fundament juridic măsura dispusă de prima instanță privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, care nu-și mai găsește rațiunea, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamante.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5112/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5110/2012. Civil → |
|---|
