ICCJ. Decizia nr. 5110/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin Cererea înregistrată sub nr. 12735/118/2009 la Tribunalul Constanța, reclamantul S.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.F.P. Constanța, a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 200.000 euro, echivalent în RON la data efectuării plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu, în baza Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Prin Sentința civilă nr. 265 din 18 februarie 2010, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata sumei de 10.000 euro echivalent în RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat ca urmare a dislocării și stabilirii de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.
Pentru a pronunța această soluție tribunalul a reținut, în esență, că reclamantul împreună cu familia sa au fost dislocați, la data de 18 iunie 1951, din localitatea Beșenova Nouă, județul Timiș și li s-a fixat domiciliu obligatoriu în localitatea Cacomeanca Nouă, județul Călărași, în perioada 1951 - 1955, conform Deciziei M.A.I. nr. 200/1951.
Tribunalul a apreciat că stabilirea domiciliului obligatoriu pentru reclamant și familia sa într-o localitate aflată la mare depărtare de localitatea de domiciliu, datorită unei anumite profesii, originii etnice sau situației materiale prospere, considerate drept o amenințare la adresa sistemului politic totalitar, reprezintă o măsură abuzivă, ce intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009.
S-a mai reținut că deși reclamantul este îndreptățit la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, ca urmare a menționatei măsuri administrative abuzive, acest drept nu poate fi interpretat în sensul obținerii unor sume exorbitante, fără corespondent în raport de ceea ce înseamnă prejudiciul moral, cum este suma de 200.000 euro, solicitată de reclamant prin acțiune.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere perioada restricției domiciliare de 4 ani, perioada îndelungată scursă de la acel moment, peste 55 de ani, afectarea reputației reclamantului în comunitatea din care făcea parte și stigmatul de strămutat politic care a generat dificultăți în continuarea studiilor și găsirea unui loc de muncă corespunzător calificării, vârsta de 7 ani a reclamantului și situația sa personală în momentul când a intervenit măsura, dar și faptul că beneficiază de peste 18 ani de dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, sub aspectul primirii unei sume de bani lunar, respectiv 822 RON/ lună, scutirii de impozit pe bunuri, gratuități la transportul auto și C.F.R., precum și scutire abonament telefon.
în raport de toate aceste elemente, instanța de fond a considerat că suma de 10.000 euro are caracter compensatoriu pentru prejudiciile reclamantului.
împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamantul cât și pârâtul.
Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, la termenul de judecată din 20 aprilie 2011, a pus în discuție efectele Deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, respectiv încetarea efectelor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, conform art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 și, prin Decizia civilă nr. 267C din 20 aprilie 2011, a admis apelul declarat de pârât și a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.
Prin aceeași decizie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.
Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că nu se poate constata că declararea neconstituționalității textului art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, prin Deciziile nr. 1358/2010 și 1354/2010 ale Curții Constituționale, au lipsit de temei juridic demersul reclamantului, întrucât normele speciale în materie (Decretul-lege nr. 118/1990, Legea nr. 214/1999 etc.) au fost întotdeauna fundamentate pe principiile care guvernează răspunderea pentru fapta culpabilă în dreptul comun.
Pe de altă parte, s-a apreciat că lipsa temeiului legal nu poate fi apreciată la momentul judecării cauzei, ci la data sesizării instanței. Or, în speță, litigiul s-a născut sub imperiul prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, normă cu caracter special, care a complinit cadrul general de asumare a răspunderii statului, în contextul enunțat.
S-a avut în vedere că răspunderea statului pentru prejudiciul moral suferit de persoana pretins vătămată prin asemenea măsuri de natură politică trebuie analizată în strânsă corelare cu condițiile răspunderii instituite prin art. 998 și 999 C. civ. și cu principiile de drept care reclamă evitarea unei duble reparații, asigurarea proporționalității și echității în acordarea acestor compensații și nu în ultimul rând respectarea valorii supreme de dreptate, premise reținute, de altfel, prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale.
S-a reținut că reclamantul a beneficiat la cerere, de măsurile compensatorii acordate de stat în baza Decretului-lege nr. 118/1990, fiindu-i stabilită o indemnizație în cuantum de 822 RON lunar.
împrejurarea că, în acea perioadă, reclamantul a făcut parte dintre persoanele direct vizate de măsurile regimului comunist, care i-au marcat existența atât în plan familial, cât și profesional, a constituit motivația pentru care statul a înțeles să recunoască acestuia dreptul la plata unor compensații materiale importante pe toată durata vieții, proporționale sub aspectul cuantumului cu durata măsurii represive, suma acordată cu titlu de indemnizație fiind încasată lunar de la data recunoașterii dreptului.
Nu pot fi considerate ca lipsite de relevanță în plan patrimonial compensațiile de altă natură conferite prin lege acestei persoane, ca spre exemplu scutirea de plata taxelor și impozitelor locale, transport gratuit cu mijloacele de transport publice, acordarea a 12 călătorii anuale pe calea ferată, clasa I, care conturează în aceeași măsură interesul statului de a diminua pe cât posibil atingerile aduse drepturilor celui supus măsurilor cu caracter politic, fiind de plano recunoscut că modalitatea în care au operat acestea asupra persoanei înseși și asupra patrimoniului său a implicat indiscutabil o suferință și un prejudiciu în plan moral.
Recunoașterea morală de către stat a implicațiilor de ordin patrimonial și nepatrimonial asupra cetățenilor săi în această perioadă istorică a fost așadar justificată de necesitatea înlăturării efectelor acestor abuzuri și a fost materializată prin măsurile dispuse pentru acordarea compensațiilor stabilite prin cadrul legislativ adoptat încă din anul 1990, iar în speță, reclamantul a putut beneficia de toate măsurile reparatorii instituite de lege, nefiind relevată necesitatea complinirii lor în modalitatea pretinsă prin prezenta acțiune.
Instanța de apel a înlăturat susținerea reclamantului în sensul că, în afara tuturor drepturilor recunoscute și acordate acestuia în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, a dobândit "o speranță legitimă" în obținerea unor compensații suplimentare pentru acoperirea prejudiciului moral, ca urmare a adoptării Legii nr. 221/2009 cu referire la dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) (care ulterior au fost declarate neconstituționale) și astfel această speranță ar fi devenit iluzorie, reținând că dispoziția din lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, și nici nu a fost abrogată de legiuitor - neputându-se invoca o procedură neechitabilă, prin schimbarea normelor legale în timpul desfășurării procesului declanșat de reclamant, ci aceste dispoziții legale și-au încetat efectul ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, situație în care nu se poate vorbi despre faptul că speranța legitimă ar fi devenit iluzorie.
împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamantul, criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului, reclamantul a susținut că dezdăunarea morală reală a persoanelor ce au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, prevăzute de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nu poate fi lăsată în derizoriu de către instanța învestită cu soluționarea unei astfel de cereri, cum s-a întâmplat în speță.
în acest context, recurentul-reclamant învederează că instanța de apel trebuia să aibă în vedere perioada îndelungată a restricției domiciliare (1951 - 1955), condițiile în care a fost evacuat din casă, modalitatea în care a călătorit, condițiile în care a locuit în Bărăgan, stigmatul de deportat politic care i-a marcat existența, etc. Totodată, arată că prezintă relevanță în speță și faptul că de la ridicarea măsurii deportării și până în anul 1990 nu a beneficiat de nicio despăgubire din partea Statului Român.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, "orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv" pot solicita instanței despăgubiri.
Prin urmare, recurentul-reclamant din prezenta cauză, fiind supus unei măsuri administrative cu caracter politic, avea calitatea să solicite acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 221/2009, încadrându-se în dispozițiile acestei legi.
Problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, se constată că Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010, publicată în Monitorul Oficial în timp ce procesul era în curs de judecată în faza procesuală a apelului, produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale.
Cu privire la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat înalta Curte, secțiile unite, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Conform art. 3307alin. (4) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în recurs în interesul legii este obligatorie pentru instanțe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, așa încât, în raport de decizia în interesul legii sus-menționată, se impune păstrarea soluției din hotărârea recurată, pentru argumentele reținute de instanța supremă în soluționarea recursului în interesul legii.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare.
Față de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Or, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind așadar soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituția refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.
în speță, nu există însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui "bun" susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi confirmat dreptul reclamantei.
Concluzionând, prin intervenția instanței de contencios constituțional, urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate de recurentul-reclamant, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5111/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5107/2012. Civil → |
|---|
