ICCJ. Decizia nr. 5056/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5056/2012
Dosar nr. 9972/2/2010
Şedinţa publică din 29 iunie 2012
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin contestaţia formulată la data de 29 noiembrie 2004 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 2893/2004, contestatorul R.A.C. a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 3492 din 10 noiembrie 2004 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti - prin Primarul General, retrocedarea în natură a terenului în suprafaţă de 371,05 mp situat în Bucureşti, str. T. nr. 23, sector 2, acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 186,55 mp situat la aceeaşi adresă şi trecut în proprietatea statului la data de 7 aprilie 1981 şi acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţia demolată în mod abuziv în contradictoriu cu pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Ministerul Justiţiei şi intervenientul Automobil Clubul Român.
În motivarea acţiunii, contestatorul a arătat că a devenit proprietarul imobilului în litigiu, teren şi construcţie, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6287 din 25 iunie 1971 la notariatul de stat al sectorului 2.
Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3762/07 aprilie 1981 de Notariatul de Stat sector 2 a înstrăinat către ACR construcţia „subsol din beton armat”, situaţie în care i-a fost preluat întregul teren în suprafaţă de 557,60 mp, invocându-se aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.
La data înstrăinării construcţiei „subsol din beton armat” către ACR, pe terenul situat în str. T. nr. 23, sector 2, deţinea în proprietate două construcţii distincte, precis individualizate.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 1 din Primul protocol la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În cauză a fost formulată o cerere intitulată cerere de intervenţie în interes propriu de către Automobil Clubul Român, prin care a solicitat respingerea acţiunii formulate de reclamant.
În motivarea cererii de intervenţie, petentul ACR a arătat că a devenit proprietarul imobilului revendicat de către reclamant prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu acesta şi cu B.F., astfel încât ACR a dobândit dreptul de proprietate asupra clădirii şi dreptul de folosinţă asupra terenului în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1973.
Prin Încheierea din data de 3 martie 2005 tribunalul a calificat această cerere ca fiind o cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatului Primarul General al Municipiului Bucureşti şi a încuviinţat-o în principiu.
Prin Sentinţa civilă nr. 397 din 21 aprilie 2005 Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă a respins capetele de cerere 1 - 4 ca nefondate, a admis cererea de intervenţie în interesul primarului general al Municipiului Bucureşti formulată de Automobil Clubul Român, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei şi a respins acţiunea faţă de acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Apelul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de apel Bucureşti, secţia a III-a civilă prin Decizia civilă nr. 719A din 4 decembrie 2006, rămasă irevocabilă prin respingerea ca neavenit a recursului declarat de intervenientul ACR, prin Decizia civilă nr. 4391 din 31 mai 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în sensul că a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
În motivarea deciziei de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare instanţa a reţinut faptul că cel de-al patrulea capăt de cerere din cererea de chemare în judecată priveşte „acordarea de măsuri reparatorii pentru construcţia-locuinţă, din zidărie de cărămidă, formată din hol, trei camere, baie şi bucătărie, imobil achiziţionat şi el la data de 25 iunie 1971 şi a cărui existenţă este confirmată prin certificatul de la fila 23 dosar fond - nr. 10451 din 26 februarie 1981, distinct de construcţia subsol din beton armat”.
Prin Încheierea din data de 2 noiembrie 2007 tribunalul a respins ca neîntemeiate excepţia lipsei de interes a intervenientului Automobil Clubul Român, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin Încheierea din data de 4 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în temeiul art. 165 C. proc. civ. a dispus disjungerea capătului de cerere privind construcţia de primele două capete de cerere, referitoare la restituirea terenurilor. Pentru soluţionarea capătului de cerere disjuns, privind anularea dispoziţiei şi acordarea măsurilor reparatorii pentru construcţie, a fost format dosarul nr. 13288/3/2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În rejudecarea primelor două capete de cerere, privind anularea dispoziţiei emisă de intimatul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi restituirea terenului, Dosarul nr. 31268/3/2007 a avut următorul istoric:
Prin Sentinţa civilă nr. 755 din 21 aprilie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Apelul declarat de reclamant împotriva încheierilor din 2 noiembrie 2007 şi 14 decembrie 2007 a fost respins de Curtea de apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de Proprietate Intelectuală prin Decizia civilă nr. 129A din 23 iunie 2009, iar apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 755 din 21 aprilie 2008 a fost admis, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată, a fost schimbată în tot Sentinţa civilă nr. 755 din 21 aprilie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte contestaţia, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenţie accesorie formulată de ACR, s-a dispus anularea, în parte, a dispoziţiei contestate emise de intimatul pârât Primarul General al Municipiului Bucureşti sub nr. 3492 din 10 noiembrie 2004, în ce priveşte soluţionarea Notificărilor nr. 2154 din 13 august 2001 şi 2476 din 4 septembrie 2001, a fost obligat intimatul să restituie în natură contestatorului terenul în suprafaţă de 557,60 mp situat în Bucureşti, str. T. nr. X, sector 2, respectiv lotul I astfel cum este identificat prin raportul de expertiză topo efectuat de expert M.C. şi au fost obligaţi intimaţii Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Automobil Clubul Român la cheltuieli de judecată către apelant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Prin Dispoziţia nr. 3492 din 10 noiembrie 2004 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, împotriva căreia s-a formulat contestaţia din dosar, a fost respinsă notificarea privind restituirea şi acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 557,60 mp situat în Bucureşti, str. T. nr. X, sector 2, cu motivarea că terenul nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6287 din 25 iunie 1971 la Notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, contestatorul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 557,60 mp şi construcţie edificată pe acest teren, formată din hol, 2 camere, baie şi bucătărie. În ceea ce priveşte faptul că imobilul în cauză ar fi aparţinut în devălmăşie reclamantului şi soţiei acestuia B.F., iar cererea a fost formulată doar de către reclamant, această situaţie nu constituie un impediment pentru restituirea întregului teren către reclamant, având în vedere că bunul era deţinut în coproprietate devălmaşă, problemele ulterioare urmând să fie soluţionate între foştii soţi, în cazul în care nu a fost efectuat partajul bunurilor comune sau nu a fost avut în vedere acest bun.
Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3762 din 7 aprilie 1981 la Notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, contestatorul, în nume propriu şi ca mandatar al soţiei sale B.F., a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie către intervenientul Automobil Clubul Român, iar în baza art. 30 din Legea nr. 58/1974, terenul în suprafaţă de 557,60 mp a fost trecut în proprietatea statului.
Prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3762 din 7 aprilie 1981 la Notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, contestatorul a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului construcţie-subsol din beton armat, către intervenientul Automobil Clubul Român, aceasta având dreptul la atribuirea de teren în folosinţă pe durata existenţei construcţiei.
Din probele administrate în faza de apel, s-a reţinut faptul că edificiul a rămas în această fază până aproximativ în anul 2004 când a fost demolat.
Prin Sentinţa civilă nr. 880 din 1 februarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2, irevocabilă, s-a constatat nul certificatul de atestare a dreptului de proprietate privată nr. 1048/2 din 2 martie 1995 asupra terenului în cauză emis în favoarea intervenientului ACR, pe motivul că nu erau aplicabile prevederile art. 36 din Legea nr. 18/1991, construcţia în cauză nefiind o locuinţă, ci intenţionându-se să fie folosită, după terminare, ca spaţiu comerciaI.
Pe fondul cauzei, Curtea de apel a constatat că reclamantul este fostul proprietar al unui teren trecut în proprietatea statului în mod abuziv, fiind îndeplinite şi condiţiile art. 7 coroborat cu art. 10 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a terenului.
Această hotărâre a rămas irevocabilă prin respingerea recursurilor formulate de pârâtul Municipiul Bucureşti şi intervenientul ACR, prin Decizia civilă nr. 1099 din 22 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
În Dosarul nr. 13288/3/2008, disjuns din Dosarul nr. 31268/3/2007, având ca obiect contestaţie împotriva dispoziţiei emisă de Primarul Municipiului Bucureşti cu privire la construcţie, Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a pronunţat Sentinţa civilă nr. 912 din 16 mai 2008 prin care a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că petentul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafaţa de 556,60 mp şi construcţie edificată pe acest teren. Ulterior, însă, prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3762 din 7 aprilie 1981 autentificat de Notariatul de Stat al sectorului 2, contestatorul a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului "construcţie" peste care urmează să se execute ateliere şi laboratoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel R.A.C., criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.
La termenul din data de 14 noiembrie 2008 apelantul a declarat că renunţă la judecata în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.
Prin Decizia civilă nr. 32 din 16 ianuarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 13288/3/2008 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de contestator, pentru următoarele considerente:
Ipoteza propusă de petent nu poate fi reţinută, întrucât dacă ar fi vândut numai o parte din construcţii, terenul în suprafaţă totală de 557,60 nu ar mai fi supus rigorilor Legii nr. 58/1974 şi ar fi rămas proprietar pe terenul aferent construcţiei ce se pretinde a nu fi fost vândută.
Constatând că petentul nu a făcut dovada demolării abuzive a construcţiei ce a aparţinut petentului, în mod legal pretenţiile acestuia au fost respinse.
În ceea ce priveşte critica privind lipsa de interes a Automobil Clubul Român s-a constatat că intervenientul ACR a formulat o intervenţie accesorie.
Faţă de împrejurarea că partea în favoarea căreia a intervenit nu s-a opus, nu se poate susţine excepţia lipsei de interes.
Recursul declarat de reclamantul R.A.C. împotriva acestei hotărâri a fost admis prin Decizia civilă nr. 1938 din 22 martie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a dispus casarea Deciziei civile nr. 32 din 16 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În decizia de casare, Înalta Curte a reţinut următoarele:
Notificarea reclamantului vizează acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 371,05 mp situat în Basarabi str. T. nr. 23, sector 2, prin restituirea lui în natură, precum şi măsuri reparatorii pentru terenul de 186,55 mp situat la aceeaşi adresă şi trecut în proprietatea Statului la 7 aprilie 1981 precum şi pentru construcţia demolată în mod abuziv.
Cauza a parcurs mai multe cicluri procesuale, iar prin Decizia civilă nr. 719 din 4 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, cauza a fost trimisă spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, reţinându-se că imobilul construcţie preluată în mod abuziv face obiectul legii de reparaţie.
Ca atare, în rejudecare, instanţele aveau obligaţia de a ţine seama de statuările sus menţionate, de a dispune administrarea tuturor probelor necesare utile şi pertinente pentru aflarea adevărului obiectiv legat de situaţia juridică a imobilului construcţie, cu privire la care reclamantul susţine preluarea ei abuzivă şi demolarea ei în anul 1981.
Această situaţie legată de demolarea construcţiei în 1998 nu a fost clarificată de instanţa de apel, deşi acest aspect este evidenţiat în motivele de apel formulate de reclamant.
În baza rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., se impunea examinarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 7 aprilie 1981, precum şi procesul-verbal încheiat la 31 decembrie 1990, ce vizează faptul că obiect al vânzării din 1981 l-a constituit subsolul din beton armat.
În rejudecare, prin Decizia nr. 539A din 20 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de contestatorul R.A.C., împotriva Sentinţei civile nr. 912 din 16 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi intimatul-intervenient Automobil Clubul Român. S-a schimbat în tot sentinţa civilă apelată în sensul că s-a admis contestaţia formulată de contestatorul R.A.C. în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiului Bucureşti prin Primarul GeneraI.
A fost anulată Dispoziţia Primarului General nr. 3492 din 10 noiembrie 2004 şi a obligă intimatul Municipiul Bucureşti prin Primar General să emită o nouă dispoziţie prin care să propună reclamantului măsuri reparatorii prin echivalent în sumă de 36.367 euro pentru construcţia demolată ce a fost edificată pe terenul din str. T. nr. 23, sector 2, Bucureşti.
A omologat raportul de expertiză întocmit de expert L.C. şi a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intimatul-intervenient Automobil Clubul Român, ca nefondată.
La pronunţarea acestei hotărâri, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
În cauză a fost audiat martorul A.D., care a declarat în faţa instanţei faptul că este vecin cu apelantul din anul 1965, că după această dată apelantul a început edificarea unei construcţii - pe care a numit-o „construcţia veche, bătrânească” - cu un singur nivel, cu faţa spre str. T., dar mai aproape de hotarul cu vecinul din spate. În faţa construcţiei vechi, reclamantul a început edificarea şi a unei noi construcţii, care a rămas la stadiul de subsol şi planşeu, ridicat aprox. până la o înălţime de 70 cm deasupra solului. În baza probelor astfel administrate, instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt şi incidenţa normelor de drept substanţial cuprinse în Legea nr. 10/2001:
Prin Notificarea înregistrată sub nr. 2451 din 31 august 2001 la BEJ P.S. şi la Prefectura Municipiului Bucureşti sub nr. 17670/2001, apelantul-reclamant a solicitat acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Bucureşti, str. T. nr. X, sector 2, în suprafaţă de 60 mp
Prin Notificările înregistrate sub nr. 2154 din 13 august 2001 şi sub nr. 2476 din 4 septembrie 2001 la BEJ P.S. şi la Primăria Municipiului Bucureşti în data de 14 august 2001, apelantul-reclamant a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 557,60 mp situat în Bucureşti, str. T. nr. X, sector 2.
Prin Dispoziţia nr. 3492 din 10 noiembrie 2004 Primăria Municipiului Bucureşti a respins Notificările nr. 2451 din 31 august 2001, nr. 2154 din 13 august 2001 şi nr. 2476 din 4 septembrie 2001, pe considerentul că terenul nu face obiectul Legii nr. 10/2001 întrucât a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 58/1974.
Prin Decizia civilă nr. 129A din 23 iunie 2009 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi de proprietate intelectuală în Dosarul nr. 31268/3/2007, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1099 din 22 februarie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a fost anulată în parte Dispoziţia nr. 3492 din 10 noiembrie 2004 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, în ceea ce priveşte Notificările nr. 2154 din 13 august 2001 şi nr. 2476 din 4 septembrie 2001 şi a fost obligat intimatul să restituie în natură contestatorului terenul în suprafaţă de 557,60 mp situat în Bucureşti, str. T. nr. X, sector 2.
Pentru a respinge contestaţia, tribunalul a reţinut faptul că reclamantul a înstrăinat construcţia notificată prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3762 din 7 aprilie 1981 de Notariatul de stat sector 2, susţinere demonstrată, de faptul că din cuprinsul respectivului contract nu rezultă că reclamantul şi-ar fi păstrat pentru sine o altă construcţie.
S-a reţinut că apelantul-reclamant a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului-construcţie notificat cu Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6287 din 25 iunie 1971 de Notariatul de stat sector 2, prin care împreună cu soţia acestuia a cumpărat de la I.Z. imobilul situat la adresa din str. T. nr. X, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 557,60 mp şi „o construcţie din zid, formată din hol, două camere, baie, bucătărie”.
În anul 1973 Consiliul Popular - Serv. pentru controlul disciplinei în construcţii i-a eliberat reclamantului Certificatul de regim şi aliniere pentru construcţie nr. 37-T din 16 august 1973, din care rezultă că terenul în suprafaţă de 557,60 mp se delimitează în două parcele, din care pentru construcţia nouă ce se dorea a fi edificată de reclamant urmau a fi afectată suprafaţa de 278,80 mp.
În anul 1974 Consiliul Popular al sectorului II al Municipiului Bucureşti, Comitetul Executiv, a emis autorizaţia nr. 2-T din 5 februarie 1974 prin care a autorizat începerea lucrărilor de construire a unei locuinţe - apartament duplex S+P+1E, unifamilial, zidărie de cărămidă, planşeu de beton armat, învelitoare din tablă.
În anul 1978, prin Dispoziţia Comitetului Executiv al CPMB din data de 8 decembrie 1978 s-a dispus sistarea lucrărilor construcţiei în cauză, iar prin Adresa nr. 15.904 din 12 aprilie 1979 Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti - Secţia de Arhitectură şi Sistematizare a comunicat apelantului faptul că solicitarea acestuia de a continua lucrările la locuinţa unifamilială - P+2E nu poate fi avizată favorabil deoarece îşi menţine valabilitatea dispoziţia CPMB de sistare a lucrărilor, fapt confirmat şi prin adresa din 9 iunie 1979 emisă de aceeaşi instituţie.
În anul 1980 apelantul-contestator era înregistrat în evidenţele fiscale ale Consiliului Popular - Circa Financiară Sector 2, conform Procesului-verbal din data de 31 decembrie 1980, cu două construcţii, respectiv „imobil vechi” şi „imobil nou-demisol”.
În acea perioadă era în vigoare Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcţiei de locuinţe şi vânzarea de locuinţe din fondul de stat către populaţie, care prevedea că membrii unei familii pot păstra în proprietate o singură locuinţă, legea stabilind în mod imperativ obligaţia ca în termen de 1 an de la intrarea în vigoare (pentru persoanele care aveau la acea dată în proprietate două sau mai multe locuinţe) de a înstrăina cea de-a doua locuinţă.
Drept consecinţă, prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3762 din 7 aprilie 1981 apelantul-contestator a vândut către intimatul-intervenient Automobil Clubul Român „construcţia-subsol din beton armat”, în cuprinsul acestui contract fiind menţionat faptul că această construcţie ce a făcut obiectul vânzării este ridicată de către reclamantul-vânzător „în baza autorizaţiei pentru executare lucrări nr. 2-T din 5 februarie 1974 eliberată de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al sectorului 2 Bucureşti”.
De asemenea, din declaraţia martorului A.D. audiat în faza de apel, instanţa mai reţine că pe terenul în suprafaţă de 557,60 mp dobândit prin cumpărare în anul 1971 de către apelantul-contestator au existat două construcţii - una veche (la care martorul s-a referit ca fiind „construcţia veche, bătrânească”, cu un singur nivel, cu faţa spre str. T., dar mai aproape de hotarul cu vecinul din spate), respectiv cea dobândită de către apelant prin actul autentic de vânzare-cumpărare încheiat cu fosta proprietară a întregului imobil, I.Z.; şi o construcţie nouă, care a rămas la stadiul de subsol şi planşeu, ridicat aproximativ până la o înălţime de 70 cm deasupra solului.
Din interpretarea coroborată a tuturor acestor probe, instanţa constată că apelantul-contestator a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra construcţiei-notificate şi că această construcţie, compusă din hol, două camere, baie şi bucătărie nu a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3762 din 7 aprilie 1981 încheiat de apelant cu intervenientul Automobil Clubul Român, aşa cum în mod eronat a reţinut prima instanţă de fond, ci acest contract a privit construcţia-subsol din beton armat.
Faptul că intimatul-intervenient nu a dobândit prin respectivul contract de vânzare-cumpărare o locuinţă, ci o construcţie neterminată, în care nu se putea locui şi căreia urma să i se dea o altă destinaţie (ateliere şi laboratoare) a fost statuat pe cale jurisdicţională şi în litigiul purtat între aceleaşi părţi, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 10589/300/2005, având ca obiect constatarea nulităţii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. 1048/2 din 2 martie 1995 emis în favoarea intimatului ACR în baza Ordinului Prefectului nr. 280 din 19 septembrie 1994.
În acest dosar a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 880 din 1 februarie 2006 de către Judecătoria sectorului 2, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1200R din 15 iunie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea actului de proprietate emis în favoarea intimatului-intervenient cu privire la suprafaţa de teren de 557,60 mp situată în str. T. nr. X, sector 2, pentru considerentul că la momentul emiterii sale au fost încălcate dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 întrucât cumpărătorul ACR nu a dobândit în proprietate o locuinţă, ci o construcţie subsol şi planşeu.
În baza acestor probatorii, Curtea a constatat că în mod greşit tribunalul a reţinut că reclamantul a dispus de construcţia-notificată - locuinţa veche compusă din hol, două camere, baie şi bucătărie - prin actul autentificat sub nr. 3762/1981; şi, reţinând că prin probele administrate apelantul-contestator şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru această construcţie; în continuare instanţa urmează să analizeze îndeplinirea celorlalte condiţii impuse de Legea nr. 10/2001 pentru ca reclamantul să beneficieze de măsurile reparatorii prevăzute de acest act normativ, respectiv: stabilirea calităţii de unitate deţinătoare sau a celei de entitate învestită cu soluţionarea notificării; stabilirea caracterului abuziv al preluării şi identificarea tipului de măsuri reparatorii la care este îndreptăţit contestatorul, dintre cele prevăzute de Legea nr. 10/2001, în raport de situaţia de fapt reţinută.
Curtea a mai reţinut că intimatul-pârât Municipiul Bucureşti are calitatea de entitate învestită cu soluţionarea notificării, întrucât notificarea formulată de contestator, înregistrată iniţial la Prefectura Municipiului Bucureşti sub nr. 17670/2001 a fost înaintată, cu Adresa nr. 2880 din 17 iulie 2002, la Primăria Municipiului Bucureşti, iar prin Dispoziţia contestată în prezenta cauză, intimatul-pârât s-a considerat legal învestit şi a soluţionat-o, în sensul respingerii.
De asemenea, Curtea a reţinut că este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie, caracterul abuziv al preluării fiind dovedit prin declaraţia martorului A.D., care a declarat în faţa instanţei faptul că cutremurul din anul 1977 nu a avut efecte asupra construcţiei vechi, deoarece era o clădire doar cu parter; şi că a venit cineva şi a demolat-o cu un buldozer, în jurul anilor 1980; prin memoriile adresate de către contestator către Parlamentul României şi către Primăria Generală a Municipiului Bucureşti, prin care sesiza demolarea construcţiei vechi şi preluarea abuzivă a întregului teren şi nu numai a suprafeţei pe care edificase construcţia nouă până la stadiul de planşeu din beton armat; prin Decizia nr. 1323 din 30 septembrie 1981 prin care Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Sectorului 2 a dispus trecerea în proprietatea statului a întregii suprafeţe de teren, de 557,60 în baza art. 30 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 58/1974, deşi prin certificatul de regim şi aliniere nr. 37-T din 16 august 1973 fusese delimitată numai suprafaţa de 278,80 mp, din totalul suprafeţei proprietatea apelantului de 557,60 mp, în scopul edificării construcţiei noi din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, instanţa a arătat că această problemă de drept în cazul notificărilor soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestaţiile formulate privesc nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi, după caz, natura sau întinderea acestora, instanţele se vor pronunţa asupra contestaţiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competenţă. Cu privire la tipul de măsuri reparatorii la care este îndreptăţit contestatorul pentru construcţia demolată, Curtea a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. b) din lege, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situaţia în care imobilul nu mai exista la data intrării în vigoare a legii. Este ipoteza din speţă, în care construcţia veche, compusă din hol, două camere, baie şi bucătărie ce a fost edificată la adresa din str. T. nr. X, sector 2, a fost demolată în fapt.
Prin Decizia nr. LII (52) din 4 iunie 2007 (pronunţată în Dosarul nr. 12/2007) publicată în M. Of. nr. 140 din 22 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a statuat că „prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005”.
La termenul din data de 25 ianuarie 2008 tribunalul a dispus efectuarea unei expertize de evaluarea a construcţiei, având ca obiectiv stabilirea întinderii despăgubirilor, fiind depus la dosar Raportul de expertiză topografică nr. 1774 din 19 februarie 2008 întocmit de expert L.C., care a concluzionat că valoarea locuinţei este de 36.367 euro.
Curtea a încuviinţat solicitarea apelantului-contestator de omologare a acestui raport de expertiză deoarece a fost dispus de prima instanţă de fond înainte de termenul prin care a decis disjungerea contestaţiei privind construcţia, astfel că această probă a rămas câştigată cauzei de faţă.
Cu privire la cererea de intervenţie în interesul pârâtului Municipiul Bucureşti formulată de intimatul-intervenient ACR, Curtea a respins solicitarea apelantului-pârât de a se constata lipsa de interes a intervenientului accesoriu în prezenta cauză, întrucât instanţa constată, că prin sprijinirea poziţiei procesuale a pârâtului Municipiul Bucureşti, intervenientul tinde la ocrotirea unui interes propriu, fapt dedus din aceea că şi în prezent între părţi există o stare conflictuală cu privire la raporturile juridice născute din Contractul autentificat sub nr. 3762 din 7 aprilie 1981, după cum rezultă din hotărârile judecătoreşti depuse la dosar în această fază procesuală, respectiv Sentinţa civilă nr. 4086 din 14 aprilie 2010 pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1079R din 12 aprilie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă prin care intimatul-intervenient ACR a fost obligat să demoleze construcţia „subsol (fără fundaţie) din zidărie BCA şi planşeu din beton armat” executată în perioada 24 noiembrie 2007 - 29 noiembrie 2009 pe terenul situat în Bucureşti, str. T. nr. X, sector 2.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând-o din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Recurentul a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicaţiune a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în sensul că instanţa nu mai putea obliga unitatea deţinătoare la despăgubiri băneşti, iar aceasta din urmă avea obligaţia de a înainta documentaţia Comisiei Centrale de stabilire a Despăgubirilor din cadrul Guvernului. De asemenea, în mod greşit a fost respinsă cererea de intervenţie formulată de intimatul-intervenient Automobil Clubul Român.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21 - 23 din Legea nr. 10/2001 notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii (termenul special prevăzut în acest scop, termen ce a fost prorogat apoi prin mai multe acte normative de modificare a Legii nr. 10/2001).
Dispoziţia nr. 3492/2004 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, îndeplineşte toate condiţiile de legalitate, în consecinţă fiind respinsă de notificarea privind restituirea şi acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 557,60 mp cu motivarea că nu face obiectul Legii nr. 10/2001.
Astfel, contestatorul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, compus din teren în suprafaţă de 556,6 mp şi construcţie edificată pe acest teren, însă ulterior prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3762 din 7 aprilie 1981, autentificat de Notariatul de Stat al sectorului 2, contestatorul a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului-construcţie, pentru ateliere şi laboratoare.
Contestatorul nu a făcut dovada vreunei preluări abuzive, condiţie instituita de Legea nr. 10/2001, pentru restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri.
Recurentul a mai invocat şi faptul ca nu s-au făcut nici dovezi în sensul că reclamanta a primit despăgubiri pentru imobilul de mai sus, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Recursul este nefondat.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată că cererea introductivă a fost formulată la data de 29 noiembrie 2004, împotriva Dispoziţiei nr. 3492/2004, emisă de Primarul General, deci înainte de modificările aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005.
În acest context, în speţă sunt incidente dispoziţiile Deciziei în interesul legii nr. LII (52)/2007, prin care se statuează că prevederile cuprinse în art. 16 şi următoarele din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Înalta Curte a statuat că interpretând art. 16 din titlul VII al Legii nr. 247/2005, legiuitorul a înţeles să facă distincţie între notificările ce erau deja soluţionate la data intrării în vigoare a acestei legi, prin consemnarea în cuprinsul unor decizii/dispoziţii a sumelor ce urmau a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1), şi notificările care nu erau încă soluţionate într-o asemenea modalitate, în privinţa cărora s-a reglementat, în cuprinsul alin. (2), să fie predate Secretariatului Comisiei Centrale, însoţite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor.
Aşadar, prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi trebuie înţelese ca fiind acele notificări pe baza cărora entităţile învestite au emis decizii sau dispoziţii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut în art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Aşa fiind, deciziile sau dispoziţiile care se aflau pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a noii legi, ca urmare a atacării lor cu contestaţie, ca şi cele care au fost ulterior atacate pe această cale, în termenul prevăzut de lege, nu mai pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Aceste decizii rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, atât timp cât acestea au fost învestite cu o cale de atac legal exercitată, în raport cu prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte notificările soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestaţiile formulate privesc nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi, după caz, natura sau întinderea acestora, instanţele se vor pronunţa asupra contestaţiilor în limitele învestirii lor.
În consecinţă, instanţa de apel avea plenitudine de competenţă pentru a se putea pronunţa asupra deciziei emise de unitatea deţinătoare şi de a stabili cuantumul despăgubirilor.
În ceea ce priveşte caracterul abuziv al preluării imobilului-construcţie, trebuie subliniat că instanţa de apel a făcut aplicaţiunea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în sensul că a analizat cauza în raport de considerentele reţinute de instanţa care a trimis dosarul spre rejudecare, prin Decizia nr. 719/2006 (decizie irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Prin hotărârea menţionată s-a dispus trimiterea spre rejudecare pentru stabilirea tipului de despăgubiri datorate de unitatea deţinătoare pentru preluarea abuzivă a imobilului.
Aşa fiind, statuările privind caracterul abuziv al preluării imobilului au trecut în puterea lucrului judecat, aspect ce nu mai poate fi pus în discuţie în recurs, în alt ciclu procesuaI.
Acelaşi raţionament juridic poate fi aplicat şi în ceea ce priveşte calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de lege, deoarece constatându-se cu putere de lucru judecat că imobilul a fost preluat abuziv, şi indicându-se instanţei de fond să stabilească ce tip de măsuri reparatorii sunt datorate, este evident că s-a statuat incidental şi asupra aplicabilităţii dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului rezultă din probele analizate de instanţa de apel care a lămurit situaţia de fapt, raportate la persoana reclamantului, caracterul abuziv al preluării fiind deja stabilit printr-o hotărâre anterioară.
În ceea ce priveşte susţinerea că reclamantul a primit despăgubiri pentru imobilul-construcţie, potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România în conformitate cu dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005 şi aceasta este nefondată. Atâta timp cât nu există probe în acest sens, instanţele anterioare nu puteau lua în considerare acest aspect şi în consecinţă, nu are relevanţă juridică pentru apărarea recurentului.
Referitor la calitatea de unitate deţinătoare a recurentului Municipiul Bucureşti, trebuie menţionat că dispoziţia atacată de reclamant este emisă de recurentul-pârât, astfel încât, acesta are calitate procesuală pasivă, de vreme ce actul său administrativ a intrat în circuitul juridic civil şi a produs efecte juridice cu privire la drepturile reclamantului.
Referitor la motivul de recurs privind respingerea cererii de intervenţie accesorie a ACR, acesta nu poate fi susţinut decât de partea a cărei cerere a fost respinsă de instanţă, adică de acea persoană care a pretins formularea unei cereri de intervenţie în cauză, critica în recurs fiind lipsită de interes din punct de vedere procesuaI. Faptul că titulara cererii de intervenţie, respectiv ACR, nu a declarat recurs împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti este expresia principiului disponibilităţii şi constituie o achiesare la hotărârea supusă căilor de atac prevăzute de lege.
Faţă de aceste considerente, Curtea în baza dispoziţiilor art. 309 pct. 4 raportate la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 539 A din 20 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5052/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5060/2012. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
