ICCJ. Decizia nr. 4995/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 4995/2012
Dosar nr. 2374/102/2007*
Şedinţa publică din 28 iunie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
1. Instanţa de fond
Tribunalul Târgu Mureş prin Sentinţa civilă nr. 248 din 20 februarie 2008 a admis acţiunea reclamanţilor P.Z., P.G. şi P.F. în contradictoriu cu pârâţii primarul municipiului Târgu Mureş, SC L. SA, M.E. şi H.A.
Au fost modificate Dispoziţiile nr. 5688 din 27 iunie 2007 şi nr. 1443 din 30 noiembrie 2002, emise de primarul municipiului Târgu Mureş, în sensul obligării la restituirea în natură a apartamentelor nr. 3 şi 4 cu terenul aferent, situate în Târgu Mureş, str. A.J. nr. X, înscrise în CF nr. 800/II şi CF nr. 90631 Târgu Mureş, nr. top.458/1, 459/2/1.
Au fost anulate Contractul de vânzare-cumpărare nr. 94/2003 intervenit între pârâţii SC L. SA şi M.E. şi, respectiv, Contractul de vânzare-cumpărare nr. 142/2003 intervenit între pârâţii SC L. SA şi H.A. şi a fost respinsă acţiunea reconvenţională formulată de M.E.
Pârâţii au fost obligaţi la plata către reclamanţi a cheltuielilor de judecată de 600 RON, onorariu avocaţiaI.
Prin Decizia 77A din 21 mai 2009 a Curţii de Apel Târgu Mureş s-au admis apelurile formulate de pârâţii municipiul Târgu Mureş, SC L. SA, M.E. şi H.A. împotriva Sentinţei nr. 248/2008, a fost desfiinţată hotărârea atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Timiş.
În esenţă s-a reţinut că art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, stabileşte o competenţă specială doar în ceea ce priveşte acţiunea prin care se verifică legalitatea dispoziţiilor emise de unitatea deţinătoare, ca răspuns la solicitarea persoanelor îndreptăţite. Cu alte cuvinte, Tribunalul Mureş, secţia civilă, avea competenţa materială de soluţionare, ca instanţă de fond, doar a petitului nr. 1 din acţiune. Cererea privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare nu cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Mai mult, în cauză nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., petitul nr. 2 din acţiune neavând caracterul unei cereri accesorii, deoarece soluţionarea lui nu depinde de soluţionarea primului petit.
S-a mai constatat că excepţiile invocate de pârâţi - excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC L. SA, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Mureş de a soluţiona petitul II din acţiune, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia tardivităţii - trebuiau analizate cu prioritate, înainte de cercetarea fondului cauzei, aşa cum prevede art. 137 C. proc. civ., astfel că Tribunalul Mureş în mod greşit le-a unit cu fondul cauzei şi apoi nu le-a mai analizat, încălcând dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Această soluţie a fost infirmată de Decizia nr. 5008 din 6 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul reclamanţilor şi s-a casat decizia atacată cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelurilor.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că împrejurarea că cererea în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare prezintă caracteristicile unei acţiuni principale nu este esenţială în cauză, din moment ce a fost promovată de reclamanţi ca accesoriu al petitului principal, situaţie care atrage conform art. 17 C. proc. civ. competenţa de soluţionare a instanţei sesizate cu cererea principală chiar dacă promovată separat ar atrage competenţa instanţei de drept comun, cu atât mai mult cu cât legătura dintre cele două capete de cerere este şi indisolubilă pentru că soluţionarea primului capăt de cerere este condiţionată de soluţionarea capătului de cerere subsecvent.
În aceste condiţii, separarea cererilor părţilor în funcţie de competenţa instanţelor după fiecare capăt de cerere, este greşită şi contrară art. 17 C. proc. civ.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a analizat cu prioritate excepţiile invocate conform art. 137 C. proc. civ. înainte de cercetarea fondului cauzei.
Excepţiile invocate de părţi, parte au fost soluţionate anterior abordării fondului cauzei prin încheierea de şedinţă din 7 februarie 2008 care chiar dacă nu cuprinde explicit invocarea a două dintre ele (excepţia tardivităţii promovării capătului de acţiune vizând anularea dispoziţiilor emise de primar, şi excepţia lipsei de calitate procesuală a primarului municipiului Târgu Mureş) au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor.
2. Instanţa de apel
Curtea de Apel Târgu Mureş prin Decizia nr. 71A din 10 iunie 2011, rejudecând apelurile declarate de toţi pârâţii din cauză după casarea cu trimitere, le-a admis şi a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor. A fost menţinută soluţia respingerii acţiunii reconvenţionale formulate de pârâta M.E.
Au fost obligaţi reclamanţii, în solidar, la plata în favoarea pârâtei M.E. a sumei de 7.000 RON, iar în favoarea pârâtei H.A. a sumei de 4.200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei decizii s-au reţinut următoarele:
Pârâtul primarul municipiului Târgu Mureş a susţinut că soluţia primei instanţe este netemeinică şi nelegală, deoarece Dispoziţia nr. 1443 din 30 noiembrie 2002 - prin care a fost soluţionată notificarea reclamanţilor, în sensul acordării de măsuri reparatorii prin echivalent - a rămas definitivă prin necontestarea acesteia în instanţă de către persoanele îndreptăţite, astfel că vânzarea ulterioară a apartamentelor nr. 3 şi 4 este legală. Cu referire la dispoziţia nr. 5688 din 27 iunie 2007 a arătat că aceasta a fost emisă în urma remiterii întregii documentaţii de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în vederea reanalizării dosarului, în sensul restituirii în natură a celor două apartamente, însă constatându-se că acestea fuseseră înstrăinate, soluţia nu putea fi alta decât propunerea de despăgubiri în conformitate cu Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Aceleaşi aspecte au fost invocate şi de către pârâta SC L. SA, precizându-se că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare atacate, ambele părţi contractante au fost de bună-credinţă, având convingerea că din moment ce reclamanţii nu au contestat Dispoziţia nr. 1443/2002, proprietarul apartamentelor era Statul Român, neavând cum să prevadă faptul că dosarul va fi retrimis de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în vederea reexaminării.
La rândul lor, pârâtele M.E. şi H.A. au invocat excepţia tardivităţii contestaţiei formulate împotriva Dispoziţiei nr. 1443 din 30 noiembrie 2002, introdusă cu depăşirea termenului special prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru anularea contractelor de vânzare-cumpărare, invocând sub acest ultim aspect prevederile art. III din Titlul nr. 1 al Legii nr. 247/2005, iar cu privire la netemeinicia aceleiaşi cereri, buna-credinţă a părţilor contractante, în contextul în care reclamanţii nu au contestat în instanţă dispoziţia menţionată.
Pârâta M.E. a solicitat admiterea acţiunii reconvenţionale formulate, în sensul constatării nulităţii absolute a Dispoziţiei nr. 5688 din 27 iunie 2007, susţinând că aceasta nu are un obiect propriu-zis de reglementare, deoarece problema soluţionării cererii de restituire a imobilului sau de acordare de despăgubiri a fost tranşată prin Dispoziţia nr. 1443/2002, care, nefiind atacată de către reclamanţi, a intrat în circuitul civiI.
Examinând apelurile deduse judecăţii, prin raportare la motivele invocate, precum şi din oficiu, în limitele caracterului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 292, 295 C. proc. civ., Curtea a constatat că acestea sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Prin Dispoziţia nr. 1443 din 30 noiembrie 2002, Primarul municipiului Târgu Mureş a soluţionat notificarea formulată de reclamanţi în temeiul Legii nr. 10/2001, propunând - conform prevederilor art. 18 alin. (2) din lege (în forma aflată în vigoare la data soluţionării notificării), acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în diferenţa dintre valoarea încasată în baza Legii nr. 112/1995, actualizată cu indicele de inflaţie şi valoarea corespunzătoare a imobilului, care se acoperă prin titluri de valoare folosite exclusiv în procesul de privatizare sau prin acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, în funcţie de opţiunea persoanelor îndreptăţite.
Este adevărat că la acel moment, apartamentele nr. 3 şi 4 din imobilul revendicat nu erau înstrăinate chiriaşilor, în temeiul Legii nr. 112/1995, însă reclamanţii au acceptat în mod tacit soluţia adoptată de către unitatea deţinătoare, neuzând de prevederile art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, care le permiteau să atace în justiţie refuzul restituirii în natură a celor două apartamente, în termen de 30 de zile de la data comunicării dispoziţiei prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Din probele administrate în cauză s-a reţinut că dispoziţia menţionată a fost comunicată reclamanţilor la data de 7 decembrie 2002, iar ulterior prin cererile înregistrate sub nr. 6971 din 1 aprilie 2003 şi nr. 10541 din 10 iulie 2003, aceştia s-au adresat unităţii emitente cu solicitarea de a dispune restituirea în natură, invocând prevederile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Cu privire la aceste cereri, Primăria municipiului Târgu Mureş s-a pronunţat prin adresele cu acelaşi număr din 21 aprilie 2003, respectiv, 7 august 2003, în sensul că solicitarea reclamanţilor nu mai poate forma obiectul de soluţionare al comisiei constituite în baza Legii nr. 10/2001, întrucât au avut posibilitatea de a contesta în instanţă rezolvarea dată notificării formulate în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 26 alin. (3)), termen de decădere, nesusceptibil de întrerupere.
S-a constatat astfel că plângerea îndreptată împotriva Dispoziţiei nr. 1443 din 30 noiembrie 2002 este tardiv formulată, acţiunea fiind înregistrată la Tribunalul Mureş la data de 21 iulie 2007. S-a apreciat că faptul - (invocată în apărare de către reclamanţi), că în cuprinsul dispoziţiei menţionate nu s-a consemnat menţiunea că aceasta poate fi contestată în instanţă în termen de 30 de zile de la comunicare - nu este de natură să înlăture sancţiunea tardivităţii, deoarece calea de atac este prevăzută de lege, iar cunoaşterea acesteia se prezumă.
Prin urmare, s-a apreciat că hotărârea primei instanţe este nelegală sub aspectul soluţionării excepţiei tardivităţii contestaţiei formulate împotriva Dispoziţiei nr. 1443 din 30 noiembrie 2002, astfel că verificarea încălcării de către emitentul acesteia a prevederilor art. 19 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 20 alin. (1) - în conformitate cu care, persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură), este în mod obiectiv împiedicată (chiar dacă se confirmă).
În ceea ce priveşte Dispoziţia nr. 5688 din 27 iunie 2007, s-a constatat că aceasta a fost contestată în termenul de 30 de zile de la comunicare, însă cu privire la aceasta nu s-a identificat niciun motiv de nelegalitate, deoarece apartamentele din litigiu au fost vândute foştilor chiriaşi ai statului la data de 30 mai 2003, respectiv, 18 noiembrie 2003 - după rămânerea definitivă a primei dispoziţii, astfel că restituirea acestora în natură nu mai era posibilă, unitatea emitentă aplicând în mod corect prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul stabilirii dreptului reclamanţilor la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Este lipsită de relevanţă invocarea în susţinerea acestei din urmă contestaţii a Adresei nr. 709140 din 5 mai 2007, prin care Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (constatând - în urma memoriului depus de reclamanţi, că din cuprinsul dispoziţiei anterioare rezulta faptul că apartamentele nr. 3 şi 4 nu erau înstrăinate la acel moment) a remis Primăriei municipiului Târgu Mureş întreaga documentaţie, în vederea reanalizării dosarului şi propunerii de despăgubiri doar pentru apartamentele nr. 1, 2 şi 5 (care erau vândute la data emiterii Dispoziţiei nr. 1443 din 30 noiembrie 2002).
Curtea a constatat că o atare concluzie s-a impus deoarece autoritatea menţionată nu îndeplineşte, potrivit legii, atribuţii administrativ jurisdicţionale, neverificând, de altfel, situaţia juridică a celor două apartamente la momentul emiterii adresei nr. 709140. Pe de altă parte, cum aceste apartamente au fost între timp înstrăinate, soluţia restituirii în natură nu mai era posibilă, prin prisma dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte acţiunea reconvenţională formulată de pârâta M.E., prin care s-a invocat nulitatea absolută şi inadmisibilitatea dispoziţiei menţionate - pe considerentul că, nefiind contestată în justiţie în termen legal, Dispoziţia nr. 1443 din 30 noiembrie 2002 a intrat în circuitul civil, producând efecte faţă de terţi, inclusiv sub aspectul recunoaşterii dreptului său de a cumpăra apartamentul deţinut cu titlu de chirie, Curtea a constatat că aceasta a fost în mod corect respinsă, însă a apreciat că argumentarea Tribunalului pentru soluţia de respingere este eronată.
Instanţa de apel a apreciat - prin raportare la conţinutul Dispoziţiei nr. 5688 din 27 iunie 2007 - că acţiunea reconvenţională este lipsită de interes, pârâta nefiind prejudiciată în vreun fel prin emiterea acesteia, în contextul în care nu s-a dispus restituirea în natură a apartamentului pe care l-a cumpărat, procedându-se doar la reindividualizarea naturii măsurilor reparatorii prin echivalent, ca efect al modificărilor de substanţă aduse prin Legea nr. 247/2005.
Cu referire la cererea reclamanţilor - vizând constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect apartamentele revendicate în prezentul litigiu, s-a constatat că prima instanţă a soluţionat în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de către pârâtele-cumpărătoare prin raportare la prevederile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005. Articolul citat prevede că „actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinaţia de locuinţă, încheiate după 14 februarie 2001 şi care nu au fost atacate în instanţă în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu sau, după caz, de la data luării la cunoştinţă a încheierii contractului".
în speţă, cele două contracte de vânzare-cumpărare atacate au fost încheiate la data de 30 mai 2003, respectiv, 18 noiembrie 2003, iar dreptul de proprietate al cumpărătorilor a fost întabulat în cartea funciară la data de 18 septembrie 2003, respectiv, 27 noiembrie 2003. În raport de aceste date s-a apreciat că este evident faptul că acţiunea în justiţie a fost promovată cu depăşirea termenului de 12 luni instituit prin norma legală amintită, prezumându-se că reclamanţii au cunoscut despre încheierea contractelor cel mai târziu la data înscrierii acestora în cartea funciară, potrivit principiului opozabilităţii instituit prin art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.
De asemenea, cu referire la aprecierea bunei-credinţe a părţilor, Curtea de apel a constatat că prima instanţă în mod greşit a ignorat împrejurarea că la momentul încheierii Contractelor de vânzare-cumpărare dispoziţia nr. 1443 din 30 noiembrie 2002 era definitivă, ca efect al necontestării acesteia în instanţă de către persoanele îndreptăţite la restituirea în natură, situaţie în care părţile au contractat cu convingerea fermă că cele două apartamente nu au fost revendicate în natură de către moştenitorii foştilor proprietari. Prin urmare, s-a apreciat că nu poate fi exclusă buna-credinţă, astfel cum a reţinut instanţa de fond, deoarece aceasta se prezumă, cel care invocă reaua-credinţă trebuind să o dovedească. Or, în speţă nu fost probată pretinsa rea-credinţă a cumpărătorilor.
Pentru motivele arătate Curtea a constatat că soluţia primei instanţe este nelegală, fiind contrară prevederilor art. 948 C. civ. şi principiului securităţii raporturilor juridice.
De asemenea, făcând aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., a obligat pe reclamanţi la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate pârâtelor M.E. şi H.A. în toate fazele procesuale, reprezentând onorariul avocaţial achitat apărătorilor angajaţi în cauză conform chitanţelor de plată a acestora.
3. Recursul
Împotriva deciziei Curţii de apel au declarat recurs în termen reclamanţii P.Z., P.G. şi P.F.
Recursul a fost motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În fapt s-au formulat următoarele critici:
Instanţa de apel a schimbat hotărârea legală a primei instanţe, considerând că s-a dat o rezolvare greşită excepţiei tardivităţii dreptului la acţiune privind constatarea nulităţii absolute a dispoziţiilor de primar şi contractelor de vânzare-cumpărare atacate. În acest mod se ocoleşte analizarea argumentului principal al instanţei de fond, anume că încălcarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 se sancţionează cu nulitate absolută de art. 968 C. civ., sancţiune care conduce la nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare. Admiţând aceste excepţii instanţa de apel nu a ţinut cont de:
- considerentele Deciziei de casare nr. 5008 din 6 octombrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit cărora excepţia tardivităţii capătului de cerere vizând anularea dispoziţiilor emise de primar au fost respinse de Tribunalul Mureş;
- imprescriptibilitatea dreptului la acţiune privind nulitatea absolută şi de faptul că prescripţia specială de un an, instituită prin art. 45, alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se referă exclusiv la actele de înstrăinare anterioare publicării acestui act normativ.
Referitor la Dispoziţia nr. 1433 din 30 noiembrie 2002 recurenţii au susţinut că aceasta este nelegală nu numai datorită faptului că s-a dispus acordarea despăgubirilor în locul restituirii în natură a apartamentelor nr. 3 şi 4, ci şi datorită faptului că nu s-a indicat calea de atac de exercitat şi termenul înăuntrul căruia poate fi introdusă, încălcând prev. art. 261 pct. 7 din C. proc. civ., care este dreptul comun în materie.
Recurenţii au susţinut că vătămarea ce le-a fost pricinuită prin această lipsă poate fi înlăturată numai prin anularea actului, în baza prev. art. 105, alin. (2) C. proc. civ. Ca urmare recurenţii au criticat înlăturarea acestei sancţiuni de către instanţa de apel cu motivarea că, „calea de atac este prevăzută de lege, iar cunoaşterea acesteia se prezumă" ca fiind nelegală deoarece recurenţii, persoane fără studii juridice, trebuie să cunoască dispoziţiile legale, iar pârâtul de rând 1, Municipiul Târgu Mureş, care beneficiază de asistenţa angajaţilor jurişti ignoră dispoziţiile art. 261 pct. 7 din C. proc. civ. şi art. 20. alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai susţinut că primarul municipiului Târgu Mureş, în cursul procesului a recunoscut cu insolenţă faptul că nu a ţinut cont de dispoziţiile primite de la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, comunicată prin Adresa nr. 709140 din 5 mai 2007, înregistrată la Primăria municipiului Târgu Mureş sub nr. 1744 din 22 mai 2007. Acest punct de vedere a fost îmbrăţişat şi prin considerentele deciziei atacate, potrivit cărora refuzul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a ne plăti despăgubiri civile este lipsit de relevanţă. Numai că, au mai arătat recurenţii, datorită acestui refuz „lipsit de relevanţă" nu pot beneficia de despăgubiri, şi nici de restituirea în natură a apartamentelor 3 şi 4 din Târgu Mureş, str. A.J. nr. X.
Pârâţii Municipiul Mureş, M.E. şi H.A. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
4. Analiza instanţei de recurs
Examinând cu precădere potrivit art. 137 C. proc. civ. excepţia de nulitate a recursului, invocată de intimata pârâtă M.E., constată că aceasta este nefondată pentru următoarele argumente:
Recurenţii şi-au întemeiat în drept recursul pe motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 Cod de procedură civilă. În fapt au fost formulate o serie de critici referitoare la nelegalitatea hotărârii cu indicarea normelor legale neobservate sau greşit interpretate de instanţa de apel.
Sub acest aspect se constată că sunt îndeplinite rigorile impuse cu caracter imperativ de art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., recurenţii identificând pe de o parte, motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar şi dezvoltând, pe de altă parte, motivele în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei. Împrejurarea că aceste critici sunt sau nu întemeiate, răspunzând rigorilor motivelor de recurs expres enumerate de art. 304, se apreciază examinând pe fond cererea de recurs.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate se constată că aceasta este legală şi temeinică. Recursul a fost respins pentru următoarele considerente:
Soluţia Curţii de apel care prin admiterea apelului pârâţilor a respins acţiunea, în raport de petitele acesteia, este corectă.
Reclamanţii au parcurs procedura Legii nr. 10/2001, obţinând dispoziţii ale primarului sesizat cu notificări de restituire a imobilului ce face obiectul cauzei (nr. 1443 din 30 decembrie 2002).
Această dispoziţie nu a fost atacată de reclamanţi.
Critica recurenţilor legată de ignorarea de către instanţa de apel a împrejurării că în Dispoziţia nr. 1443/2002 nu a fost menţionată calea de atac şi termenul în care aceasta se formulează împrejurare care atrage nulitatea actului, este nefondată.
Soluţia instanţei de apel de a respinge această critică este corectă, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac.
În primul rând este de observat că posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum şi condiţiile de exercitarea a acesteia sunt stabilite de lege şi nu de instanţa de judecată (şi nici de alte entităţi abilitate să soluţioneze petiţii). În al doilea rând părţile nu se pot prevala de necunoaşterea legii care prevede expres calea de atac împotriva deciziilor sau dispoziţiilor pronunţate în soluţionarea notificărilor în procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001.
În raport de emiterea de către primarul municipiului Târgu Mureş a Dispoziţiei nr. 5688 din 27 iunie 2007 de menţinere a Dispoziţiei nr. 1443/2002 şi de trimitere a dosarului la comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pentru acordarea titlurilor de despăgubire, reclamanţii au formulat prezenta acţiune atacând Dispoziţia nr. 5688/2007 şi solicitând anularea contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor revendicate.
Soluţia respingerii acţiunii este legală, pronunţată cu respectarea dispoziţiilor incidente în cauză, corect individualizate de instanţa de apel.
Art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005 prevede expres că actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu destinaţia de locuinţă, încheiate după data de 14 noiembrie 2001, cu nerespectarea interdicţiei prevăzute de art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 şi care nu au fost atacate în instanţă în condiţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află imobilul notificat, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului titlu, sau după caz de la data luării la cunoştinţă a încheierii contractului.
Legea nr. 247/2007 (inclusiv Titlul I) a intrat în vigoare la 25 iulie 2005, fiind publicată în M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005.
În raport de această dată, cererea reclamanţilor de anulare a contractelor de vânzare cumpărare (acţiune înregistrată la 21 iulie 2007), este făcută peste termenul expres şi imperativ prevăzut de dispoziţia legală menţionată. Cererea reclamanţilor a fost analizată de instanţa de apel şi din perspectiva succesiunii în timp a operaţiunilor juridice prin care au trecut cele două contracte de vânzare cumpărare pentru a stabili momentul la care acestea au putut fi cunoscute de reclamanţi (deşi aceştia nu au invocat un asemenea moment), instanţa ajungând în mod corect la concluzia că cererea formulată în anul 2007 nu respectă condiţiile impuse de art. III sus-menţionat.
Este nefondată şi critica referitoare la faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de considerentele Deciziei nr. 5008/2010 a ICCJ potrivit cărora excepţia tardivităţii capătului de cerere privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare a fost respinsă de TribunaI.
În primul rând este de observat că sub acest aspect instanţa de recurs nu a făcut nici o recomandare instanţei de apel căreia i-a trimis cauza spre judecarea apelurilor. Ca urmare nu se pune problema încălcării de către instanţa de trimitere a dispoziţiilor instanţei de casare, prin nesocotirea art. 315 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 5008/2010 s-a reţinut că tribunalul a pus în discuţia părţilor o serie de excepţii, printre acestea şi tardivitatea acţiunii în anularea contractelor. Prin această constatare s-a observat că nu este fondată critica referitoare la nesocotirea dispoziţiilor art. 137 C. proc. civ., deoarece excepţiile au fost examinate cu precădere. Aspectul referitor la temeinicia soluţiei de rezolvare a excepţiilor nu a format obiect de analiză în acel recurs, astfel că ICCJ nu a dezlegat această problemă de drept care să se impună cu putere obligatorie la rejudecarea cauzei.
De altfel rejudecând apelurile instanţa de apel în legătură cu data formulării cererii de anulare, cum s-a arătat mai sus, a avut în analiză alte aspecte decât cele reţinute de tribunal, care a constatat că termenul de introducere a unei acţiuni în anulare nu putea să expire anterior existentei contractului în discuţie.
Motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. deşi invocat în scris şi în concluziile orale fără să fie dezvoltat, nu a fost dovedit în cauză, în termenii în care acesta este prevăzut de lege.
Pentru considerentele arătate, se constată că în cauză nu au fost dovedite motive care să impună modificarea deciziei atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., s-a respins recursul cu consecinţa menţinerii deciziei Curţii de Apel Târgu Mureş.
Constatând că recurenţii au căzut în pretenţii, în temeiul art. 274 C. proc. civ. vor fi obligaţi la plata sumei de 4.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, câte 2.000 de RON pentru pârâtele intimate M.E. şi H.A. reprezentând onorariul avocatului ales conform chitanţelor de la filele 44 - 45 din dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă M.E.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.G., P.Z. şi P.F. împotriva Deciziei nr. 71A din 10 iunie 2011 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Obligă recurenţii-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 RON, câte 2.000 RON pentru fiecare dintre intimatele M.E. şi H.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 iunie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4912/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5006/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
