ICCJ. Decizia nr. 5154/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 3383/ PI din 20 octombrie 2008 pronunțată în dosar de Tribunalul Timiș, secția civilă, au fost respinse excepțiile prematurității cererii și lipsei calității procesuale a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Timișoara, a fost admisă în parte cererea reclamantei Y.S. (S.), în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și, în consecință, s-a dispus ca pârâții să-i restituie acesteia, în natură, partea din imobil aflată în deținerea lor, constatându-se trecerea lui abuzivă în proprietatea statului, s-a dispus rectificarea pe cale de consecință a înscrierilor din cartea funciară cu privire la această parte din imobil, cu cheltuieli de judecată; au fost respinse petitele din cererea reclamantei pentru restituirea părții din imobil aflată în administrarea operativă a SC A. SA Timișoara și pentru obligarea Primarului la emiterea dispoziției de restituire în natură a imobilului.
Analizând cu prioritate excepțiile invocate, conform dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., tribunalul a constatat că acestea nu sunt întemeiate, deoarece prin decizia civilă nr. 124 din 15 mai 2008 pronunțată de Curtea Apel Timișoara în calea de atac a apelului, așa cum a fost rectificată această hotărâre, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că societatea SC A. SA are calitatea de persoană juridică deținătoare pentru o parte din imobilul revendicat de reclamantă, astfel că este obligată să soluționeze notificarea în această parte, fiind necesară trimiterea notificării de către pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, chiar dacă dosarul se află în recurs.
Pe de altă parte, deși prin decizia civilă nr. 171 din 23 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar, s-a stabilit în dispozitiv obligația Primarului de a soluționa pe fond notificarea formulată, din considerentele hotărârii rezultă că nu s-a analizat competența entității deținătoare a imobilului, astfel că doar problema analizată în contradictoriu cu părțile - calitatea de persoană îndreptățită, se opune cu putere de lucru judecat în cauză.
Deși formularea "pe fond" ar conduce la ideea verificării respectării tuturor condițiilor procedurale de aplicare a Legii nr. 10/2001 - calitatea de persoană îndreptățită, imobilul supus regimului reparatoriu al legii speciale, competența unității deținătoare, termenul de decădere pentru depunerea notificării, tribunalul a apreciat că nu acesta este sensul exact al termenilor, în cazul unei interpretări diferite ajungându-se la reținerea unei stări care nu a fost stabilită cu respectarea principiului contradictorialității și în urma unui probatoriu administrat în mod corespunzător.
Mai mult, Primarul nu poate dispune restituirea unei părți din imobil pe care nu o deține, pentru că o astfel de decizie nu este susceptibilă de executare. Nici referirile din finalul deciziei amintite cu privire la lipsa interesului societății deținătoare nu pot fi invocate și reținute în favoarea excepției prematurității, întrucât în cadrul lor nu s-a analizat calitatea de persoană deținătoare în înțelesul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ci doar dovada dreptului de proprietate invocat asupra unei părți din imobilul în cauză.
Nici excepția lipsa calității procesuale a Statului Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, nu este fondată, întrucât acesta are calitate procesuală pasivă în petitul privind rectificarea cărților funciare în ceea ce privește dreptul de proprietate înscris în prezent pe numele acestui pârât, în administrarea operativă a "Sfatului popular al Orașului Timișoara", al cărui continuator este Consiliul Local al Municipiului Timișoara. Necesitatea chemării în judecată a acestei părți rezultă și din art. 30 din Legea nr. 7/1996, dar mai ales prin prisma principiului contradictorialității care guvernează procesul civil
Pe fond, instanța a constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită, așa cum s-a stabilit în mod irevocabil, de asemenea, imobilul a fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român, Decretul nr. 92/1950 fiind contrar Constituției în vigoare și reglementărilor internaționale care protejează drepturile omului (art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001). De asemenea, notificarea a fost depusă în termen - 13 februarie 2001.
Motivul invocat de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara cu privire la refuzul de soluționare a notificării se referă exclusiv la faptul că nu se cunoaște în mod exact care este entitatea învestită să se pronunțe cu privire la partea din imobil deținută de SC A. SA, existând dosar pe rol în acest sens.
Așa cum s-a arătat anterior, dar cum rezultă și din mențiunile de carte funciară, dintre cele 18 apartamente ale imobilului, patru dintre ele cu nr. 1, 8, 13 ?i 17 se află în administrarea operativă a societății comerciale, nefiind deținute de Primăria Timișoara. Un număr de 7 apartamente sunt libere din punct de vedere juridic, iar restul sunt deținute în baza unor contracte de închiriere.
Avându-se în vedere decizia civilă nr. 124 din 15 mai 2008 pronunțată de Curtea Apel Timișoara, pârâții nu pot fi obligați decât la restituirea părții din imobil care se află în administrarea acestor instituții. în baza Deciziei nr. 20/2007 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, având în vedere că notificarea formulată de reclamantă s-a aflat de două ori în fața autorităților administrative, se impune ca restituirea în natură să se dispună în mod direct, fără a mai fi obligat pârâtul Primarul Municipiului Timișoara să se pronunțe în acest sens. întrucât părțile nu au indicat în mod exact spațiile care se află în situația de a fi restituite în natură, fiind posibilă o schimbare a numerotării existente, dispozitivul va cuprinde formularea generală, urmând ca părțile să identifice de comun acord aceste spații cu ocazia executării.
Prin sentința nr. 2375 din 28 septembrie 2010 pronunțată în dosar, Tribunalul Timiș, secția civilă, a fost respinsă contestația formulată de reclamanta Y.S. împotriva Dispoziției nr. 1 din 15 octombrie 2009 emisă de SC S. SRL (fost SC A. SA Timișoara), in contradictoriu cu pârâta SC S. SRL
în motivarea sentinței, s-a reținut că obiectul prezentei acțiuni îl reprezintă contestația împotriva dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, privind soluționarea notificării referitoare la restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, 8, 13 și 17 din imobilul situat în Timișoara, str. M., respectiv admiterea notificării de restituire în natură a tuturor apartamentelor.
Prin sentința civilă nr. 2829/ PI din 18 decembrie 2007 a Tribunalului Timiș, irevocabilă prin decizia civilă nr. 6978 din 25 iunie 2009 pronunțată de către înalta Curte de Casație și Justiție. în dosar, s-a constatat că SC S. SRL (fostă SC A. SA) este persoana juridică deținătoare, obligată să soluționeze notificarea formulată pentru apartamentele nr. 1, 8, 13 și 17 din imobilul situat în Timișoara, str. M. și s-a dispus înaintarea documentației necesare pentru soluționarea acestei notificări, dispoziție ce se impune cu autoritate de lucru judecat în cauză.
Tribunalul a constatat că, în mod corect, prin dispoziția contestată, s-a respins cererea reclamantei privind restituirea în natură a părții din imobil aflată în administrarea operativă a SC S. SRL, respectiv a apartamentelor 1, 8, 13 și 17 și s-a propus restituirea prin echivalent, prin acordare de despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Privatizarea SC A. SA s-a efectuat prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 19/15 martie 2000 prin care Fondul Proprietății de Stat a vândut SC S. SRL Timișoara toate acțiunile statului; societatea cumpărătoare fiind unicul acționar al SC A. SA, societate comercială cu capitat integral privat din 2000.
în C.F. Timișoara a fost notat dreptul de administrare operativă asupra ap. 1, 8, 13, 17 în favoarea SC A. SA, conform sentinței civile nr. 1730/1999 cu nr. 8600/2000.
Notificarea formulată de către reclamanta Y.S. pentru restituirea în natură a imobilului în litigiu a fost opozabilă pârâtei odată cu notarea acesteia în C.F. din 20 septembrie 2004, după 4 ani de la data încheierii actelor de privatizare mai sus enunțate.
Prin urmare, în speță sunt incidente dispozițiile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, pe temeiul cărora reclamanta este îndreptățită doar la măsuri reparatorii în echivalent, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin notificarea contestată, atâta vreme cât actele de privatizare ale societății pârâte deținătoare sunt considerate ca fiind valabile încheiate și nu au fost atacate în instanță, iar imobilul este evidențiat în patrimoniul acesteia.
Apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2375 din 28 septembrie 2010 pronunțate în dosar a fost conexat la dosarul nr. x, având ca obiect apelurile declarate de către reclamantă și de către pârâți împotriva sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008 pronunțate în dosarul nr. x.
Prin decizia nr. 986 din 28 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosar, au fost respinse, ca nefondate, atât apelurile declarate de către reclamantă și de către pârâți împotriva sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008, cât și apelul declarat de către reclamantă împotriva sentinței civile nr. 2375 din 28 septembrie 2010.
în ceea ce privește apelul instituțiilor pârâte, s-a apreciat că ambele excepții procesuale vizate au fost în mod corect soluționate.
Astfel, calitatea Consiliului Local Timișoara de pârât în proces a fost determinată nu de ignorarea prevederilor Legii nr. 215/2001 sau a cadrului special al Legii nr. 10/2001, ci de faptul că acesta este continuatorul personalității juridice a fostului Sfat Popular al orașului Timișoara, al cărui drept de administrare asupra imobilului în litigiu apare menționat la poziția B.3 din CF Timișoara, filă a cărei rectificare a fost solicitată prin acțiunea reclamantei.
Excepția prematurității acțiunii reclamantei este, de asemenea, neîntemeiată, întrucât este legitimă acțiunea reclamantei de obligare directă a instituțiilor pârâte la retrocedarea imobilului deținut de acestea, în absența unei dispoziții motivate care să fi statuat în prealabil asupra acestui lucru: pe de o parte, încă din 2007, printr-o hotărâre irevocabilă (decizia civilă nr. 2389 din 15 martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție) au fost obligate să recunoască calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la aplicarea Legii nr. 10/2001 și să-i soluționeze notificarea lucru care nu fusese făcut până la data introducerii acțiunii 24 martie 2008, iar, pe de altă parte, pentru că prin efectul Deciziei nr. 20/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a confirmat dreptul instanței de a dispune ea însăși retrocedarea într-o atare situație dacă toate celelalte condiții ale legii sunt întrunite în persoana solicitantului (ca în cauza de față).
Excepția prematurității acțiunii reclamantei nu se confirmă nici sub aspectul nesoluționării irevocabile până la momentul declarării apelului (8 ianuarie 2009) a acțiunii din dosar (în care fosta SC A. SA Timișoara-actualmente SC S. SRL - ceruse instanței recunoașterea dreptului de a se pronunța asupra notificării reclamantei pentru partea din imobil aflată în deținerea sa), pentru că acest lucru nu constituia un obstacol de facto în satisfacerea cererii reclamantei, fiind doar o limitare în privința obiectului material asupra căruia se putea dispune, câtă vreme, în mod real, statul nu deținea decât o parte din imobil.
în privința apelurilor declarate de reclamanta Y.S. împotriva ambelor sentințe, s-a reținut că se referă la faptul că nu putea fi ignorată de către instanță puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 171 din 23 iunie 2006 a Curții de Apel Timișoara (confirmată de înalta Curte de Casație și Justiție), prin care îi fusese deja negat societății pârâte dreptul de a se pronunța asupra cererii de restituire pentru partea de imobil aflată în deținerea sa (considerându-se că nu are un titlu de proprietate asupra acesteia), că hotărârea irevocabilă în sens contrar pronunțată în dosarul aflat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție (respectiv decizia civilă nr. 6978 din 25 iunie 2009) a încălcat autoritatea de lucru judecat a celei dintâi, că această din urmă hotărâre nu-i este opozabilă reclamantei pentru că nu a fost parte în dosar și că dreptul de proprietate asupra întregului imobil fiind înscris în CF doar în beneficiul Statului Român, reprezentantul acestuia trebuie să se pronunțe asupra cererii de restituire, nu și pârâta SC S. SRL Timișoara (din dosarul conexat). Dacă ea a avut totuși această abilitare, trebuia să-i restituie reclamantei partea din imobil pe care o deținea și în privința căreia nu avea intabulat în CF decât un drept de administrare încredințat de actualul și unicul proprietar, Statul Român.
în acest context, referitor la concursul dintre drepturile părților în proces asupra cărora, în două procese diferite, instanțele au statuat - afirmativ - în sens contrar, instanța a reținut că, în primul proces pe care-l invocă reclamanta ca argument al apărărilor sale, SC A. SA Timișoara (devenită între timp SC S. SRL) a figurat în calitate de intervenientă.
în concret, în dosarul aflat pe rolul Tribunalului Timiș finalizat prin sentința civilă nr. 947 din 23 mai 2005, având ca obiect contestația formulată de reclamanta Y.S. în baza Legii nr. 10/2001 (împotriva Dispoziției Primarului Municipiului Timișoara prin care se respinsese notificarea sa pentru lipsa dovezilor privind calitatea ei de persoană îndreptățită la aplicarea legii), societatea menționată a făcut o cerere de intervenție în interes propriu (justificată de dreptul său de administrare operativă directă urmat de privatizare în baza Legii nr. 15/1990 și a cumpărării de la stat a întregului pachet de acțiuni al fostei unități de stat ce beneficia de dreptul de administrare), cerere care însă a fost respinsă, în principiu, prin încheierea de ședință din 25 aprilie 2005.
Apelul intervenientei, precum și cererea sa de intervenție accesorie în favoarea Primăriei Municipiului Timișoara, formulată în apel, au fost respinse prin decizia civilă nr. 171 din 23 mai 2006 a Curții de Apel Timișoara, hotărâre care a rămas apoi irevocabilă prin decizia civilă nr. 2389 din 15 martie 2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție.
în cel de-al doilea proces, prin decizia civilă nr. 124 din 15 mai 2008 a Curții de Apel Timișoara (pronunțată în dosar) completată prin decizia civilă nr. 4 din 1 iulie 2008, s-a admis cererea reclamantei din acel dosar SC A. SA Timișoara și s-a constatat calitatea ei de persoană juridică deținătoare și de persoană obligată să soluționeze notificarea reclamantei pentru partea de imobil evidențiată în patrimoniul ei ca urmare a dreptului său de administrare operativă directă urmat de privatizare. Această decizie a rămas irevocabilă în substanța ei prin decizia civilă nr. 6978 din 25 iunie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
Despre acest din urmă proces și despre pretențiile societății comerciale amintite, reclamanta a avut cunoștință întrucât a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea recurentei pârâte (Primăria Timișoara), a solicitat admiterea recursului și a cererii sale și a invocat și cu acea ocazie excepția autorității de lucru judecat din procesul anterior, care-i era favorabilă.
în conformitate cu recunoașterea irevocabilă a calității sale de persoană deținătoare a imobilului, SC S. SRL (fosta SC A. SA Timișoara), a emis Dispoziția nr. 1 din 15 octombrie 2009 prin care a statuat asupra notificării reclamantei Y.S. în privința apartamentelor nr. 1, 8, 13 și 17 deținute de societate, respingând solicitarea ei de restituire a lor în natură, dar recunoscându-i acesteia dreptul de a beneficia de despăgubiri în condițiile legii speciale (Titlul VII din Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007).
Cerându-i-se Curții să cenzureze cele două sentințe reunite în prezentul dosar pentru faptul că într-una instituțiile de stat pârâte au fost obligate să restituie reclamantei doar apartamentele din partea de imobil aflată în deținerea lor iar în cealaltă pentru că pârâta SC S. SRL nu ar fi avut - în opinia reclamantei - dreptul de a se pronunța asupra notificării ei (dată fiind decizia din primul dosar intrată în puterea lucrului judecat prin care i s-ar fi negat societății o atare abilitare), se constată că aceste sentințe sunt ambele temeinice și legale.
Instanțele din ambele dosare conexate au dat efect recunoașterii calității de persoană deținătoare a SC S. SRL (fosta SC A. SA) consacrată prin hotărâre irevocabilă (decizia civilă nr. 6978 din 25 iunie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție) în primul rând pentru că cea de-a doua hotărâre (de confirmare a acestei calități) nu a făcut obiectul anulării ca urmare a unei revizuiri exercitate de reclamantă în baza art. 322 pct. 7 C. proc. civ. și, în al doilea rând, pentru faptul că în primul proces cererea sa de participare voluntară în proces (ca urmare a intervenției în nume propriu) a fost respinsă însă doar în principiu, nefiind tranșat fondul pretențiilor care opun părțile (ca în al doilea proces).
Societatea pârâtă având abilitarea legală de a se pronunța și ea în privința notificării reclamantei, rămâne de analizat dacă, în fond, decizia este îndreptățită în prezenta cauză să răstoarne concluzia instanței sesizate în anul 2005 (a cărei hotărâre a fost menținută în toate căile de atac, inclusiv de către înalta Curte de Casație și Justiție) cu privire la existența sau inexistența dreptului SC S. SRL.
Pe de altă parte, este greșită concluzia curții de apel în sensul că aceeași cerere de participare voluntară în proces a SC S. SRL a fost respinsă doar în principiu, nefiind tranșat fondul pretențiilor.
De asemenea, este greșită și aprecierea că Statul Român ar fi solicitat în mod constant constatarea titlului societății comerciale, deoarece, în procesul anterior, Primarul Municipiului Timișoara a solicitat, pe tot parcursul judecății, respingerea cererii de intervenție a SC S. SRL. Cât privește atitudinea instituției Primarului din prezenta cauză, aceasta face doar trimitere la procedura Legii nr. 10/2001 privind implicarea A.V.A.S. în procedura administrativă. De altfel, în niciun moment pe parcursul derulării proceselor, nu s-a pus problema vreunei recunoașteri sau achiesări a statului roman prin reprezentanții săi la dreptul pretins de SC S. SRL.
Astfel, instanța de apel s-a pronunțat asupra unui lucru necerut, fiind întrunite exigențele art. 304 pct. 6 C. proc. civ., în condițiile în care niciuna din părți nu a adus această chestiune în discuție, iar dacă s-ar considera că s-a inițiat din oficiu, nu a fost pusă în discuția părților.
Recurenta a susținut, totodată, că, în mod greșit, nu s-a dispus restituirea în natură a întregului imobil, neținându-se cont de faptul că imobilul a trecut fără titlu în proprietatea statului, prin actul abuziv al naționalizării și prin modul abuziv de punere în aplicare a acestuia. Astfel, Decretul nr. 92/1950 este enumerat explicit ca nefiind un titlu legal de preluare, iar familia reclamantei a fost exceptată expres de la naționalizare prin însuși textul decretului.
Legislația națională, cea europeană a drepturilor omului și jurispruden?a Curții Europene a Drepturilor Omului converg în mod unanim în sensul că preluarea abuzivă a imobilelor de către statul totalitar n-a reprezentat niciodată un titlu legal, astfel încât dreptul proprietarilor inițiali se consideră a nu fi dispărut niciodată și de a fi unul continuu, neîntrerupt, reclamanta, ca unică moștenitoare a părinților săi, fiind titulară a dreptului de proprietate neîntrerupt asupra întregului imobil de care antecesorii săi au fost deposedați abuziv.
Reclamanta este îndreptățită să conteste titlul SC S. SRL, cu atât mai mult cu cât nici dispozițiile Legii nr. 15/1990 și nici cele ulterioare, nu pot fi opuse unui proprietar al cărui drept este preexistent și consolidat juridic, în timp ce dreptul celeilalte părți nu poate fi decât o simplă detenție, inopozabilă adevăratului proprietar.
Forța argumentelor invocate în hotărârea recurată în favoarea dreptului SC S. SRL nu poate fi superioară celei a mecanismelor care protejează dreptul de proprietate al reclamantei, ce rezultă atât din textul art. 1 din primul protocol adițional la Convenție, cât și din jurisprudența Curții Europene.
Deși face referiri vagi la o "îmbunătățire" și o "accelerare" a modului de procesare a cererilor de despăgubiri în legislația și administrația actuală, Curtea nu a explicat de ce titularul unui drept de proprietate neîntrerupt asupra întregului imobil trebuie să fie privat de posesia efectivă a acestuia, în favoarea unei societăți care a uzat de o procedura valabilă pentru bunuri pe care statul le deținea anterior cu titlu legal, nicidecum pentru bunuri care nu s-au aflat niciodată în mod legitim în proprietate de stat.
în al doilea rând, Curtea nu aduce niciun fel de explicație sau dovadă a acelor așa-zise "îmbunătățiri" sau "accelerări" a procedurii de despăgubire, care nici nu există, dovadă că instanța europeană în materia drepturilor omului a sancționat constant aceasta procedură, pe care nu a acceptat-o nici în cuprinsul hotărârii din cauza pilot "Atanasiu ș.a. contra României".
2. Prin motivele de recurs formulate, pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara au susținut următoarele:
în mod greșit, instanța de apel a menținut sentința civilă nr. 3383 din 20 octombrie 2008 a Tribunalului Timiș, sub aspectul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Timișoara și a excepției prematurității cererii de chemare în judecată.
Astfel, pe de o parte, în conformitate cu prevederile Legii nr. 215/2001 privind administrația publica locală și cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă de a sta în fața instanțelor judecătorești are Primarul Municipiului Timișoara în cauze care au ca obiect Legea nr. 10/2001.
Pe de altă parte, soluția primei instanțe, menținută în apel, este nelegală, întrucât nu s-a așteptat ca instituția Primarului să se pronunțe cu privire la soluționarea dosarului administrativ.
Termenul prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării curge, în cazul în care nu se depun acte doveditoare odată cu notificarea, de la data la care notificatorii depun adrese în sensul că nu mai au alte de depus și solicită soluționarea acesteia pe baza actelor de la dosar, după cum rezultă din art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a legii, în plus, termenul este orientativ, și nu de decădere.
Reclamanta nu a completat dosarul administrativ cu toate actele necesare și solicitate pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită și pentru dovedirea dreptului de proprietate al antecesorilor, motiv pentru care Primarul Municipiului Timișoara a pronunțat Dispoziția nr. 655 din 18 martie 2004. Aceasta a fost contestată de către reclamantă, formându-se dosarul, în care a intervenit și SC S.C. SRL, fostă SC A. SA
Toate procedurile, judecătorească și administrativă, au fost suspendate până la soluționarea acelui litigiu, astfel încât, avându-se în vedere aceste tergiversări justificate, instituția recurentă nu este în culpă pentru soluționarea cu întârziere a dosarului administrativ. Instanța de judecată putea, cel mult, să dispună obligarea recurentei la emiterea unei dispoziții pentru soluționarea dosarului administrativ, așa cum s-a solicitat și de către reclamantă prin primul petit al acțiunii.
Din aceeași perspectivă, instanța de judecată a acordat mai mult decât s-a cerut, în sensul că a dispus restituirea în natură a imobilului revendicat și deținut de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, deoarece trebuia să pronunțe o hotărâre de obligare a Primarului Municipiului Timișoara la emiterea unei dispoziții de soluționare pe fond a cererii de revendicare.
Recurentul a invocat și prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, ce exclud orice măsură reparatorie în situația în care imobilul, trecut abuziv în proprietatea Statului Român, face obiectul unei legi speciale de reparație.
Recurentul a arătat, totodată, că apartamentele 5, 6, 7, 11, 12 și 14 nu au figurat și nu figurează în evidențele sale, instanța de apel soluționând cererea în revendicare cu privire la imobile al căror proprietar nu a fost corect identificat și care nu figurează în proces. Instituția recurentă a arătat, în cursul judecării apelului, faptul că deține în proprietate și administrare doar apartamentele 2, 3, 4, 9, 10, 15, 16. 18 și 22.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, înalta Curte constată următoarele:
1. în ceea ce privește recursul declarat de către reclamanta Y.S. (S.), cu toate că au fost indicate, drept temei juridic, dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., se constată, din dezvoltarea motivelor de recurs, că acestea pot fi încadrate doar în cazul de recurs descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia urmează a fi analizate.
Nu este incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6, întrucât susținerile referitoare la pretinsa pronunțare de către instanța de apel asupra a ceea ce nu s-a cerut nu au în vedere soluția dată unei cereri deduse judecății în cauză, ci un argument expus în sprijinul soluției de respingere a apelului reclamantei împotriva sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008.
Astfel, împrejurarea că pârâții din cauză au recunoscut îndreptățirea SC S.C. SRL, fostă SC A. SA, de soluționare a notificării reclamantei pentru partea din imobil deținută, are relevanță în contextul efectelor pozitive ale deciziei nr. 6978 din 25 iunie 2009 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție în dosar, după cum se va dezvolta în considerentele ce vor fi expuse, motiv pentru care criticile pe acest aspect vor fi evaluate în contextul modului de aplicare a legii de către instanța de apel.
Motivele de recurs formulate de către vizează modul de soluționare, prin decizia recurată, atât a apelului împotriva sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008, cât și a apelului împotriva sentinței civile nr. 2375 din 28 septembrie 2010, ambele pronunțate de Tribunalul Timiș.
Sentința civilă nr. 3383 din 20 octombrie 2008 a fost pronunțată în cauza ce are ca obiect cererea reclamantei Y.S. (S.) de obligare a Primarului Municipiului Timișoara și a Consiliului Local al Municipiului Timișoara la restituirea în natură a întregului imobil din Timișoara, str. Mercy. Prin această hotărâre, menținută în apel, a fost admisă în parte cererea, în sensul obligării pârâților la restituirea în natură a imobilului, cu excepția apartamentelor 1, 8, 13 și 17 (aflate în administrarea SC S.C. SRL, fostă SC A. SA), în aplicarea Deciziei nr. 20/2007 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Atât prin apelul împotriva sentinței menționate, cât și prin prezentul recurs, reclamanta tinde la restituirea în natură de către autoritatea administrativă locală și a celor patru apartamente.
Prin sentința civilă nr. 2375 din 28 septembrie 2010, a fost respinsă contestația reclamantei Y.S. (S.) împotriva dispoziției nr. 1 din 15 octombrie 2009 emise de către SC S.C. SRL, fostă SC A. SA, în baza Legii nr. 10/2001, dispoziție prin care s-a respins solicitarea reclamantei de restituire în natură a apartamentelor 1, 8, 13 și 17 din imobilul situat în Timișoara, str. Mercy, propunându-se acordarea de despăgubiri, în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Prin apelul împotriva sentinței menționate, reclamanta a insistat în restituirea în natură de către SC S.C. SRL a celor patru apartamente aflate în administrarea acestei pârâte, pretenții reiterate prin prezentul recurs.
Apelurile reclamantei împotriva celor două sentințe menționate, împreună cu apelul pârâților Primarul Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, împotriva sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008, au fost conexate sub nr. 2933/30/2008, instanța de apel pronunțându-se prin decizia nr. 986 din 28 iunie 2011, recurată în cauză.
întrucât reclamanta urmărește ca cele patru apartamente să îi fie restituite în natură, fie de către autoritatea administrativă locală, fie de către SC S.C. SRL, urmează a se analiza dacă instanța de apel a determinat în mod corect atât unitatea deținătoare a acestei părți din imobilul în litigiu, cât și natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei pentru cele 4 apartamente.
în acest context, se constată că statutul de unitate deținătoare a fost, în mod corect, recunoscut în favoarea SC S.C. SRL, în baza deciziei nr. 6978 din 25 iunie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție în dosar, prin care instanța supremă, pronunțându-se pe fondul cererii de chemare în judecată, a dispus obligarea SC A. SA, actuala SC S.C. SRL, la soluționarea notificării reclamantei Y.S., constatându-se că este persoană juridică deținătoare a celor 4 apartamente.
Hotărârea judecătorească menționată beneficiază de putere de lucru judecat în ceea ce privește calitatea de unitate deținătoare disputată în cauză, ca titular al dreptului de administrare operativă, înscris ca atare în cartea funciară.
Este adevărat că prin decizia nr. 171 din 23 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, menținută prin decizia nr. 2389 din 15 martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus obligarea Primarului Municipiului Timișoara de a soluționa notificarea reclamantei Y.S. (S.) cu privire la imobilul în litigiu, însă, din considerentele hotărârii, rezultă că singurul aspect de drept tranșat în acea cauză este acela al calității reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001.
Această modalitate de soluționare a cauzei a fost justificată de împrejurarea că, prin Dispoziția nr. 655 din 18 martie 2004 emisă de Primarul Municipiului Timișoara în baza Legii nr. 10/2001, notificarea reclamantei cu privire la imobilul din Timișoara, str. Mercy, a fost respinsă pentru nedovedirea calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel încât, constatându-se nelegalitatea dispoziției administrative pe acest aspect, a fost anulată dispoziția și s-a dispus obligarea primarului să soluționeze notificarea.
Această din urmă dispoziție a instanței nu înseamnă că s-ar fi tranșat calitatea autorității administrative locale de unitate deținătoare a celor 4 apartamente în discuție, nefiind inserat niciun considerent în acest sens în cuprinsul hotărârii.
De altfel, primăria nu a infirmat calitatea sa de unitate deținătoare a imobilului, dovadă că a soluționat notificarea și nu s-a dezînvestit în favoarea altei persoane juridice, însă nici nu s-a pronunțat în considerarea regimului juridic al imobilului, determinând dacă este unitate deținătoare pentru întregul imobil ori pentru o parte din acesta. întrucât primăria nu s-a desesizat de soluționarea pe fond a notificării, nu ar fi fost posibilă, în contestația reclamantei, o infirmare a calității de unitate deținătoare a autorității administrative locale, deoarece s-ar fi ajuns la agravarea situației contestatorului în propria cale de atac. însă, nici nu a fost analizată întinderea acestei calități, după cum nu a fost cercetat niciun alt aspect în afara calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, revenind primarului sarcina de a stabili partea din imobil pentru care este unitate deținătoare, cu ocazia soluționării notificării, după rămânerea irevocabilă a deciziei nr. 171 din 23 mai 2006 a Curții de Apel Timișoara (ceea ce nu s-a întâmplat, primarul nu a emis o altă dispoziție în baza Legii nr. 10/2001, reclamanta sesizând instanța cu prezenta cerere).
în același dosar finalizat prin decizia nr. 171 din 23 mai 2006 a Curții de Apel Timișoara - confirmată în recurs -, instanța nu a analizat nici calitatea de unitate deținătoare a SC A. SA, actuala SC S.C. SRL, care a formulat cerere de intervenție în interesul primăriei. Prin intervenția voluntară în proces, SC S.C. SRL a intenționat sprijinirea poziției procesuale a primăriei și respingerea contestației, urmărind consolidarea în patrimoniul său a dreptului subiectiv asupra imobilului, respectiv dreptul de proprietate pretins a fi fost dobândit în temeiul Legii nr. 15/1990.
Or, constatând că susținerile SC S.C. SRL privind pretinsul drept de proprietate nu sunt întemeiate, instanța a respins cererea, fără a cerceta dacă această societate are calitatea de unitate deținătoare în raport de dreptul de administrare cu care societatea este înscrisă în cartea funciară, astfel cum s-a procedat în cel de-al doilea dosar, în care SC A. SA, actuala SC S.C. SRL, a figurat ca pârâtă.
Ca atare, se constată că în dosarul finalizat prin decizia nr. 171 din 23 mai 2006 a Curții de Apel Timișoara s-a tranșat chestiunea calității de unitate deținătoare pentru apartamentele 1, 8, 13 și 17 din imobilul în litigiu, decizia neavând putere de lucru judecat pe acest aspect, în timp ce prin decizia nr. 6978 din 25 iunie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție în dosar, această calitate a fost stabilită irevocabil.
în aceste condiții, în mod corect, instanța de apel, confirmând sentința civilă nr. 3383 din 20 octombrie 2008, a dat eficientă deciziei nr. 6978 din 25 iunie 2009 a înaltei Curți și a valorificat efectele pozitive ale puterii lucrului judecat de care beneficiază acea hotărâre, constatând că SC S.C. SRL are calitatea de unitate deținătoare pentru cele 4 apartamente în discuție.
Neavând calitatea de părți în procesul finalizat prin decizia nr. 6978 din 25 iunie 2009 a înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâților din prezenta cauză nu le este opozabilă această hotărâre judecătorească, dată fiind relativitatea efectelor oricărei hotărâri, ceea ce înseamnă că, față de pârâții din cauză, hotărârea judecătorească reprezintă un simplu mijloc de probă, pe care ar fi putut să o combată prin dovezi contrare.
Pârâții, însă, nu au infirmat realitatea juridică reflectată de respectiva decizie, dimpotrivă, neexistând, în acest fel, nici un impediment pentru valorificarea puterii lucrului judecat a hotărârii judecătorești menționate.
Acesta este contextul în care instanța de apel a reținut atitudinea pârâților din prezenta cauză de recunoaștere a îndreptățirii SC S.C. SRL de soluționare a notificării reclamantei cu privire la cele 4 apartamente, iar susținerile recurentei - reclamante pe acest aspect nu sunt fondate, în condițiile în care, pentru valorificarea efectelor pozitive ale puterii lucrului judecat, este lipsită de relevanță conduita părții căreia i se opune această prezumție dintr-un alt cadru procesual decât cel în care se invocă puterea lucrului judecat a unei hotărâri judecătorești.
în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamantei și la care ar fi trebuit obligată unitatea deținătoare, respectiv SC S.C. SRL, criticile recurentei - reclamante sunt fondate, instanța de apel neținând cont, în mod greșit, de caracterul preluării imobilului operate de stat anterior anului 1989.
Concluzia imposibilității restituirii în natură a celor 4 apartamente de către SC S.C. SRL s-a bazat pe dispozițiile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data notificării.
Instanța ar fi ajuns la aceeași concluzie chiar dacă ar fi făcut referire la forma actuală a legii, respectiv la prevederile art. 29 alin. (1), în condițiile în care prin Decizia Curții Constituționale nr. 830/2008 s-a stabilit că art. 29 alin. (1) este neconstituțional în măsura în care nu are un conținut identic celui al fostului art. 27 alin. (1), din rațiuni ce ?in de neretroactivitatea legii și egalitatea în drepturi a cetățenilor.
Conform art. 27 alin. (1), "Pentru imobilele preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate cu respectarea dispozițiilor legale, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, constând în bunuri ori servicii, acțiuni la societăți comerciale tranzacționate pe piața de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, corespunzătoare valorii imobilelor solicitate."
Or, din cuprinsul normei citate, rezultă că este reglementată o situație de excepție de la regula restituirii în natură prevăzută de art. 1 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că măsurile reparatorii în echivalent se acordă doar dacă sunt întrunite în mod cumulativ cerințele legal prevăzute.
Instanța de apel a considerat ca fiind suficientă, pentru respingerea restituirii în natură, împrejurarea că SC S.C. SRL este privatizată integral anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar privatizarea este prezumată a fi fost realizată cu respectarea dispozițiilor legale, cât timp reclamanta nu a obținut, până la data formulării notificării, desființarea actelor de privatizare.
Contrar considerentelor instanței de apel, această împrejurare de fapt - necontestată - nu împiedică, însă, restituirea în natură, în ipoteza în care imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil de către stat anterior anului 1989, în condițiile în care premisa acordării de măsuri reparatorii în echivalent este aceea a unei preluări operate cu titlu valabil.
De altfel, tocmai distincția între preluarea "cu titlu" și "fără titlu" conținută de art. 27 alin. (1) a determinat admiterea excepției de neconstitu?ionalitate a prevederilor art. 29 alin. (1), în forma modificată prin Legea nr. "247/2005, Curtea Constituțională statuând că abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" nu este justificată, întrucât înlătură posibilitatea restituirii în natură în cazul în care imobilele au fost preluate fără titlu.
Imobilul în litigiu a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, iar în conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, valabilitatea titlului statului constitut prin preluările operate anterior anului 1989 este definită prin raportarea la norma constituțională, la tratatele internaționale la care România era parte și legile în vigoare la data preluării bunului.
Decretul nr. 92/1950 contravenea Constituției din anul 1948, ce prevedea în art. 8 că proprietatea particulară este recunoscută și garantată prin lege, iar în art. 10 stipula că "Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție."
De asemenea, contravenea art. 481 C. civ., potrivit căruia deposedarea de bunul imobil a proprietarului de către stat putea avea loc doar pentru o cauză de utilitate publică și cu plata unei juste și prealabile despăgubiri.
Or, Decretul nr. 92/1950 a prevăzut expres că naționalizarea în baza sa operează fără plata vreunei despăgubiri și nici nu a avut loc pentru o cauză de utilitate publică, ca atare, preluarea de către stat a imobilului s-a realizat fără un titlu valabil.
Considerente similare au fost reținute, de altfel, în prezenta cauză, prin sentința civilă nr. 3383 din 20 octombrie 2008, ce se impun a fi menținute ca atare.
în acest context, sunt fondate susținerile din motivarea recursului în sensul că nu s-a ținut cont de faptul că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu, aplicarea art. 27 alin. (1) justificând valorificarea acestei împrejurări și restituirea în natură a imobilului.
Considerentele expuse, întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, sunt suficiente pentru conturarea soluției ce se impune a fi adoptată în cauză, nefiind necesară raportarea la Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale și la jurisprudența Curții Europene formată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la convenție, motiv pentru care nu vor fi analizate susținerile recurentei - reclamante pe acest aspect.
în consecință, înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta Y.S. (S.) împotriva deciziei nr. 986/A din 28 iunie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, în ceea ce privește soluția dată apelului reclamantei împotriva sentinței nr. 2375 din 28 septembrie 2010 a Tribunalului Timiș, în cererea formulată în contradictoriu cu SC S.C. SRL.
în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în parte decizia recurată și, în aplicarea art. 296 C. proc. civ., va admite apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței menționate, pe care o va schimba în tot, în sensul admiterii contestației și al anulării dispoziției nr. 1 din 15 octombrie 2009 emise de SC S. SRL Timișoara.
Drept urmare, va obliga pe pârâta SC S. SRL Timișoara la restituirea în natură către reclamanta Y.S. (S.) a apartamentelor nr. 1, 8, 13 și 17 din imobilul situat în Timișoara, str. Mercy, înscris în CF Timișoara.
Pentru considerentele deja expuse, urmează a fi menținute dispoziția din decizia recurată privind respingerea apelului declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008 a Tribunalului Timiș, ca, de altfel, și cea de respingere a apelului pârâților împotriva aceleiași sentințe, după cum se va arăta cu ocazia analizării recursului pârâților, ce urmează a fi respins.
în conformitate cu art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenții pârâți Primarul Municipiului Timișoara și Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara și pe intimata pârâtă la 281 lei cheltuieli de judecată în recurs către recurenta reclamantă.
2. în ceea ce privește recursul declarat de către pârâți cu toate că nu a fost indicat temeiul juridic al criticilor formulate, din dezvoltarea acestora, rezultă că s-a urmărit exercitarea controlului judiciar de legalitate din perspectiva cazurilor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ.
Susținerile referitoare la menținerea greșită, de către instanța de apel, a sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008 în legătură cu excepția calității procesuale pasive a Consiliului Local al Municipiului Timișoara nu reprezintă critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, în condițiile în care se reiterează argumentele aduse în sprijinul excepției, rară a se face vreo referire la considerentele instanței.
Astfel, prin decizia recurată s-a justificat menținerea în proces a acestei autorități prin faptul că este continuatorul personalității juridice a fostului Sfat Popular al orașului Timișoara, al cărui drept de administrare asupra imobilului în litigiu apare menționat în cartea funciară, a cărei rectificare a fost, de asemenea, solicitată prin acțiunea reclamantei. Soluția de respingere a excepției a avut în vedere ca hotărârea ce se va pronunța în cauză să fie opozabilă persoanei juridice care figurează în cartea funciară ca titular al unui drept real asupra imobilului.
Recurenții nu au formulat critici pe acest aspect, ci au făcut din nou referire la prevederile Legii nr. 215/2001 și ale Legii nr. 10/2001.
Or, susținerile recurenților justifică prezența în proces a primarului, ca reprezentant al Municipiului Timișoara și ca titular al dreptului de a emite dispoziția în baza Legii nr. 10/2001, însă nu înlătură necesitatea participării procesuale a Consiliului Local, explicată prin înscrierile din cartea funciară, a căror rectificare s-a solicitat, de asemenea, în cauză.
Nici susținerile referitoare la excepția prematurității cererii și nici referitoare la încălcarea principiul disponibilității nu pot fi primite, în mod corect, instanța de apel apreciind că este competentă să soluționeze pretențiile reclamantei, dat fiind refuzul nejustificat al unității deținătoare de emitere a unei decizii sau dispoziții motivate.
Obligația cu acest obiect a fost stabilită în sarcina Primarului Municipiului Timișoara prin Decizia nr. 171 din 23 mai 2006 a Curții de Apel Timișoara, irevocabilă prin Decizia nr. 2389 din 15 martie 2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost anulată dispoziția emisă în baza Legii nr. 10/2001, însă nu a fost executată de către primar până la data formulării cererii de chemare în judecată în prezenta cauză - 24 martie 2008.
Prin Decizia nr. 20 din 9 martie 2007 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că, în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate, instanța de judecată sesizată în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este competentă să soluționeze ea însăși notificarea.
Pentru identitate de rațiune, o asemenea competență trebuie recunoscută instanței și în situația în care, ulterior anulării dispoziției deja emise în baza Legii nr. 10/2001 și fără a se fi soluționat pe fond notificarea de către instanța care a anulat dispoziția, unitatea deținătoare nu se pronunță asupra notificării, iar partea interesată sesizează din nou instanței de judecată, solicitând restituirea în natură a imobilului ce face obiectul notificării.
Lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare poate echivala cu refuzul restituirii imobilului, care trebuie cenzurat de către instanța căreia partea interesată i se adresează pentru apărarea intereselor sale legitime, în virtutea liberului acces la justiție, remediul pentru înlăturarea prejudiciului creat părții prin eventualul refuz nejustificat al unității deținătoare fiind acela al soluționării pe fond a pretențiilor chiar de către instanța de judecată.
O altă soluție - precum cea propusă de către recurenții - pârâți, anume obligarea la soluționarea notificării - nici nu ar fi fost posibilă în cauză, în condițiile în care unitatea deținătoare fusese deja obligată, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, la soluționarea notificării, însă această obligație nu a fost îndeplinită în răstimp de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.
Recurenții-pârâți nu au oferit nicio justificare pentru neîndeplinirea obligației, cu atât mai mult cu cât o parte dintre pretenții fusese dezlegată pe cale judecătorească, respectiv calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, autoritatea administrativă locală urmând a cerceta doar regimul juridic al imobilului pentru a stabili partea din imobil pentru care putea emite dispoziție și natura măsurilor reparatorii cuvenite.
în acest context și dat fiind că, de la data formulării notificării, în anul 2001, până la data sesizării instanței în prezenta cauză, în anul 2008, notificarea nu a fost soluționată, orice altă soluție decât analizarea pe fond a pretențiilor reclamantei ar constitui o îngrădire nejustificată a drepturilor legitime ale reclamantei, se constată că instanțele au procedat corect în cauză examinând pe fond notificarea, fără a fi încălcat principiul disponibilității, criticile recurenților urmând a fi înlăturate.
Referirile recurenților la dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu au suport, în condițiile în care instanța de judecată nu a fost învestită în cauză cu o cerere în revendicare imobiliară, întemeiată pe normele de drept comun, ci cu o contestație a persoanei îndreptățite împotriva refuzului nejustificat al unității deținătoare de soluționare a notificării, după cum s-a arătat anterior.
în ceea ce privește lipsa calității de unitate deținătoare pentru apartamentele 5, 6, 7, 11, 12 și 14, care nu ar figura în evidențele autorității administrative locale, se observă că susținerile recurenților pe acest aspect sunt formulate omisso medio, în condițiile în care nu s-au formulat critici similare prin apelul formulat împotriva sentinței civile nr. 3383 din 20 octombrie 2008 a Tribunalului Timiș.
Prin hotărârea primei instanțe s-a dispus obligarea autorității administrative locale la restituirea în natură a 14 apartamente din imobilul în litigiu (inclusiv cele la care se face referire prin motivele de recurs), reținându-se că acestea figurează în cartea funciară ca fiind în patrimoniul Primăriei Municipiului Timișoara, 7 apartamente fiind libere de investiții, iar restul - deținute în baza unor contracte de închiriere.
Recurenții ar fi trebuit să formuleze critici cu privire la regimul juridic al celor 6 apartamente invocate chiar prin apelul împotriva sentinței, ceea ce nu s-a întâmplat, prin cererea de apel reiterând excepțiile procesuale menționate anterior, în considerarea cărora apelul a fost respins ca nefondat.
în consecință, criticile cu acest obiect sunt inadmisibile și vor fi înlăturate ca atare.
Față de considerentele expuse, înalta Curte a constatat că recursul pârâților era nefondat și l-a respins ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5219/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5205/2012. Civil → |
|---|
