ICCJ. Decizia nr. 5149/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1329 din 20 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în revendicare formulată de reclamanții S.T.C., S.I.A. și A.L. împotriva pârâtei K.Șt., reținându-se că procedând la compararea titlurilor de proprietate prezentate de părți, este preferabil titlul pârâtei în raport cu principiul securității raporturilor juridice și de decizia nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție și că pârâta nu trebuie pusă în situația de a suporta responsabilitatea care aparține în mod concret Satului, de a fi confiscat cândva bunurile în acest sens reținându-se și poziția C.E.D.O. în cauza R. contra României.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții, iar prin decizia civilă nr. 81 din 24 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul reclamanților, s-a schimbat hotărârea instanței de fond în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei de a le lăsa în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 5 situat în București, str. Poenaru Bordea precum și cota indiviză de teren aferentă.
Pentru a pronunța această hotărâre au fost reținute următoarele considerente:
Instanța de fond a comparat titlurile de proprietate prezentate de părți, respectiv de către K.Șt., cumpărătoare a imobilului în litigiu în baza Legii nr. 112/1995 și reclamantul S.I.Ș. (decedat în cursul procesului, la data de 19 septembrie 2010, împrejurare ce a atras transmiterea calității procesuale către moștenitorii acestuia, respectiv către apelanții ce figurează în petitul cererii de apel), în calitatea acestuia de unic moștenitor al defunctei sale mame, numita E.A. ce a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 26988/1935 și prin actul de partaj nr. 19348/1943 încheiat între numita E.A. și sora acesteia, numita H.A. Rezultatul comparării celor două titluri a fost acordarea preferinței titlului pârâtei K.Șt. în raport de principiul securității raporturilor juridice, de Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție și de împrejurarea că pârâta nu trebuie pusă în situația de a suporta responsabilitatea care aparține în mod corect Statului, de a fi confiscat cândva bunurile, în acest sens exprimându-se și C.E.D.O., în cauza R. contra României.
Instanța de fond a avut de comparat un titlu rezultat dintr-o vânzare a unui apartament de către M.B. prin mandatar SC A.V.L. Berceni în baza unui legi, respectiv a dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și un act translativ de proprietate datând din anul 1935, reprezentat de un contract de vânzare-cumpărare, urmat în anul 1943 de un act declarativ de proprietate prin care s-a constituit dreptul de proprietate exclusiv al mamei reclamantului asupra apartamentului nr. 5, situat în București, str. Poenaru Bordea ca urmare a Actului de partaj încheiat între surorile H.A. (mătușa maternă a reclamantului) și E.A. (mama reclamantului).
Tribunalul a considerat că titlul de proprietate mai bine caracterizat este cel obținut de pârâta ca urmare a unui vânzări -cumpărări din anul 1996, invocând principiul securității juridice și argumente de echitate sprijinite de aprecierile C.E.D.O. în cauza R. contra României.
Curtea consideră că raționamentul instanței de fond este eronat întrucât situația juridică și faptică a imobilului nu impunea aplicarea în cauză a principiului securității juridice. Astfel, se putea pune problema aplicabilității acestui principiu dacă imobilul revendicat ar fi făcut obiectul unor înstrăinări succesive după anul dobândirii sale de la vânzătorul M.B., situația în care, față de mulțimea cumpărătorilor subsecvenți, s-ar fi putut aprecia că securitate juridică ce trebuie să însoțească transmiterile succesive ale dreptului de proprietate primează în raport de analiza titlului de proprietate în baza căruia s-au întâmplat transmiterile succesive.
în speță, apartamentul revendicat nu a făcut obiectul unor asemenea înstrăinări succesive, ci doar a vânzării sale în anul 1995 și a împărțelii convenționale între numita G.C.M. și pârâta intimată în anul 2004.
Prin urmare, nu este vorba despre un șir de subdobânditori față de care să prevaleze principiul securității juridice în raport de care Tribunalul și-a motivat soluția de respingere a acțiunii.
Dimpotrivă, acțiunea în revendicare poartă asupra unui apartament cumpărat de câtre pârâta K.Șt. împreună cu soțul acesteia de la M.B. în anul 1996.
Comparând cele două titluri în baza cărora atât apelanții (în calitate de moștenitori ai reclamantului), cât și pârâta K.Șt. își proclamă un drept de proprietate legal dobândit, Curtea apreciază că titlul expus de către autorul apelanților este mai bine caracterizat, în considerarea următoarelor argumente:
Dobândirea dreptului de proprietate asupra terenului pe care a fost ulterior amplasată construcția din care face parte apartamentul revendicat s-a realizat de la o persoană fizică, iar nu prin efectul unor dispoziții legale cărora, prin reglementări legale exprese, S.R. le-a recunoscut caracterul abuziv, cum este cazul Decretului nr. 90/1952 pe care însuși legiuitorul, este adevărat printr-o lege specială, nu l-a considerat titlu valabil. Chiar dacă în prezenta cauză, reclamantul nu și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile a legii speciale (nici nu ar fi avut cum realizeze un asemenea demers întrucât restituirea în natură nu mai putea fi dispusă de către unitatea deținătoare, apartamentul fiind înstrăinat), nu se poate face abstracție de modul în care legiuitorul privește incidența Decretului nr. 92/1950 ca mijloc de dobândire a dreptului de proprietate, considerând asemenea translatări de proprietate ca fiind efectuate fără un titlu valabil.
Or, dacă în procedura unui legi speciale legiuitorul privește Decretul nr. 92/1950 ca nefiind un titlu valabil în baza căruia imobilele au ieșit din patrimonii private pentru a intra în detenția precară a Statului, simpla consecvență față de această calificare legală impune aceeași constatare a nevalabilității titlului în baza căruia S.R. a dobândit nimic mai mult, din punct de vedere juridic, decât detenția precară a bunului înstrăinat în anul 1996 pârâtei și soțului acesteia.
S-a reținut că această constatare nu schimbă temeiul juridic a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, ci doar urmărește să sublinieze că opinia instanței de apel potrivit căreia Decretul nr. 92/1050 nu reprezintă un titlu valabil în bază căruia M.B. să poată înstrăina apartamentul își regăsește și o consacrare legislativă expresă în legislația în vigoare la data sesizării instanțelor de judecată. Astfel, nu se poate considera că același aspect de calificare a unui act normativ ca nefiind un titlu valabil în baza căruia poate fi transmis un drept de proprietate, înscris ca principiu în cadrul unui legi speciale, nu se regăsește ca și poziție legislativă într-o cauză de drept comun întemeiată pe comparare de titluri.
în ipoteza în care s-ar considera că nevalabilitatea Decretului nr. 92/1050 nu poate fi analizată de către instanță prin raportare la poziția legislativă afirmată în legătură cu legalitatea acestui act normativ în cuprinsul unei legi speciale de restituire a bunurilor preluate fără titlu de către S.R., față de împrejurarea că titlul de proprietate este obținut de pârâta intimată K.Ș. anterior apariției Legii nr. 10/2001, Curtea consideră că prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 permit instanțelor de judecată, ulterior datei de intrare în vigoare a Legii nr. 213/1998 analiza valabilității titlurilor, ceea ce, de altfel, și instanța de fond a realizat,dar cu o concluzie contrară celei emanând de al instanța de apel.
Analizând legalitatea prevederilor Decretului nr. 92/1950, s-a reținut că acesta contravenea dispozițiilor Constituției Republicii Populare Române (M. Of. nr. 87bis/13.04.1948), în vigoare la acel moment, și anume prevederilor expuse în cuprinsul art. 8 alin. (1) potrivit cărora proprietatea particulară și dreptul la moștenire erau recunoscute și garantate prin lege.
în textul Constituției nu se stabilesc excepții de la acest principiu, ceea ce conturează, dincolo de orice dubiu, nelegalitatea Decretului nr. 92/1950 prin care s-a dispus asupra proprietății particulare a unor categorii de persoane, instituindu-se o diferențiere de tratament juridic în privința dreptului de proprietate privată care nu se regăsește în texul constituțional în vigoare în anul 1950.
întrucât titlul de proprietate al pârâtei intimate K.Șt. are la bază o înstrăinare a dreptului de proprietate în baza detenției precare deținute de către vânzătorul M.B. în baza Decretului nr. 92/1950, acest titlu este afectat de nelegalitatea actului normativ care a stat la baza contractului de vânzare-cumpărare din anul 1995.
Astfel, instanța de apel a reținut că nu încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 929 din 19 februarie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 în dosarul nr. 89/4/2002 întrucât respingerea acțiunii având ca obiect nulitate act de vânzare-cumpărare nr. 643 din 18 octombrie 1996 (titlu pe care în prezenta cauză Curtea are a-l compara cu titlul autorului apelanților și care, chiar dacă nu a fost depus în dosar în materialitatea sa, nu a fost contestat, ca existență, de niciuna dintre părți, putându-se extrage prezumția judiciară că respectivul titlu, cu siguranță, există în materialitatea sa, despre acest înscris făcându-se referiri atât în sentința civilă nr. 929 din 19 februarie 2007 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 în dosarul nr. 89/4/2002, cât și în Actul de partaj voluntar autentificat în anul 2004) s-a realizat prin reținerea bunei credințe a pârâtei K.Șt. la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și a îndeplinirii tuturor condițiilor legale în vigoare la data intrării în circuitul civil a respectivului act.
Or, buna credință a pârâtei intimate K.Șt. nu este pusă la îndoială de către Curte, însă aceasta nu poate valora drept de proprietate, neexistând niciun temei legal expres în acest sens în dreptul comun aplicabil raporturilor juridice civile, respectiv în dispozițiile Codului civil.
Instanța de apel a reținut că nu se analizează titlul prezentat de pârâtei intimate K.Șt. prin raportare la dispozițiile Legii nr. 112/1995, această analiză făcând obiectul judecății în dosarul nr. 89/4/2002 al Judecătoriei Sectorului 4, ci analizează caracteristicile titlului prin comparație cu titlul prezentat de către autorul apelanților.
Astfel, se reține că titlul pârâtei intimate K.Șt. are ca și caracteristică o transmitere nelegală a posesiei (în realitate, o veritabilă detenție precară) S.R. asupra unui bun scos, prin efectul unui act normativ nelegal, din patrimoniul privat al autoarei reclamantului, numita E.A. Părțile nu au contestat la judecata în fond a cauzei că apartamentul în litigiu este chiar cel care face parte din construcția edificată de surorile E.A. și H.A. pe terenul dobândit de acestea în anul 1935 (la data dobândirii terenului mama reclamantului era minoră și se numea A.I.M.), în suprafață de 192,13 m.p., situat în str. Colonel Poenaru Bordea, fostă strada Bibescu Vodă prelungită.
Având în vedere că cele două surori au edificat ele însele construcția din care face parte apartamentul revendicat de către reclamant, așa cum rezultă din mențiunile Actului de partaj voluntar încheiat în nul 1943 (dosarul Judecătoriei Sectorului 4 nr. 3907/4/2008 prin care a fost declinată competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București pe rolul căruia a fost înregistrat sub nr. curent de dosar) rezultă că acestea au un titlul originar de proprietate asupra construcției din care face parte apartamentul în litigiu. în anul 1943, cele două surori își împart bunurile aflate în coproprietate, apartamentul revendicat de către reclamant revenind în proprietatea exclusivă a mamei sale, respectiv a numitei E.A.(fostă S. și M.).
Astfel, s-a apreciat că apelanții au dovedit prin actele prezentate că titlul lor este preferabil celui al pârâtei reclamante întrucât, cel puțin în privința construcției, mama reclamantului a fost coproprietara originară a respectivei construcții pe care a edificat-o împreună cu sora sa, neputând exista un titlu mai bine caracterizat decât titlul ce atestă un drept de proprietate originar.
Referitor la terenul pe care a fost edificată construcția, acesta este unul și același cu cel dobândit de cele două surori, H.A. și minora M.A.(devenită prin căsătorie S. și ulterior E.), în anul 1935, de la numitul J.F. prin Actul de Vânzare-Cumpărare din 16 august 1935.
Cu privire la invocarea jurisprudenței C.E.D.O., respectiv a cauzei R. împotriva României, Curtea reține că această cauză reprezintă una dintre puținele excepții în care Curtea de la Strasbourg a înclinat balanța judecății în favoarea chiriașului cumpărător al unui imobil în baza Legii nr. 112/1995, fiind mult mai numeroase cauzele în care aceeași Curte, începând cu faimoasa cauză B. contra României și continuând, printre multe altele, cu cauza S. contra României a statuat în favoarea proprietarilor sau moștenitorilor acestora, deposedați de bunurile care le-au aparținut în perioada regimului comunist.
Tratând această inconsecvență ca pe o excepție de la regulă, regula fiind dată de majoritatea jurisprudenței C.E.D.O. în materia dreptului de proprietate astfel cum este el reglementat în Protocolul nr. 1 al Convenției, instanța de apel apreciază că, în raport de datele concrete ale speței, de calitatea autoarei reclamantei de proprietar originar al construcției, nu se justifică a lua în considerare o decizie de speță a C.E.D.O. ce constituie excepția în materia jurisprudenței dreptului de proprietate, iar nu regula.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâta K.Șt. și M.B. prin P.G.
Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel pârâta K.Șt. a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în acest sens se învederează că prin sentința civilă nr. 929/2007 (rămasă definitivă și irevocabilă) a Judecătoriei Sectorului 4 București s-a respins acțiunea reclamanților privind constatarea nulității contractului său de vânzare - cumpărare, reținându-se buna credință la încheierea contractelor.
Recurenta invocă dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv prevederile art. 480 C. civ.
Cum titlul său nu a fost desființat, pârâta susține că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 18 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc în această situație o reparație echitabilă pentru proprietar, respectiv despăgubiri prin echivalent în condițiile existenței unei notificări în condițiile Legii nr. 10/2001.
Din această perspectivă se susține că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii.
Criticile aduse hotărârii instanței de apel de pârâtul M.B. prin P.G., vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:
Astfel, se susține incidența excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a M.B. prin P.G. și excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
în acest sens se invocă și dispozițiile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție.
Același recurent mai învederează că acțiunea în revendicare prin comparare de titluri presupune existența concomitentă a două titluri valabil încheiate, iar în situația de față se susține că titlul pârâtei are preferabilitate cu atât mai mult cu cât valabilitatea lui a fost confirmată printr-o hotărâre judecătorească prin respingerea acțiunii în constatarea nulității lui.
Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte reține următoarele:
Acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluționată doar potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor doctrinare de comparare a titlurilor ci trebuie să fie soluționată și cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care altfel ar fi eludate.
Or, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat o soluție specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa, și să se aplice numai regulile specifice acțiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în respectarea art. 480 C. civ.
Față de faptul că se revendică un bun preluat abuziv de stat, în Decizia nr. 30/2008 dată de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a arătat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri pentru imobilele preluate fără titlu astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, conform cărora imobilele preluate fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480 - art. 481 C. civ., invocate de reclamant în acțiune.
Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte.
A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanți, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Decizia nr. 33/2008 dată de înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanțele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare. în temeiul art. 480 - art. 481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Or, în speță, reclamanții nu se găsec în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un "bun" în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi era asigurat prin contestația reglementată de legea specială, în condițiile în care ar fi formulat și notificare.
Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.
Art. 6 din Convenție, garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
în același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță. căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.
Astfel, existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
C.E. a apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.
Din perspectiva celor expuse este de reținut că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.
Or, din această perspectivă mai este de reținut că între părți s-a derulat un litigiu având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare a pârâtei K.Șt. soluționat prin respingerea acțiunii prin sentința civilă nr. 929/2007 a Judecătoriei Sectorului 4 București (rămasă definitivă și irevocabilă) .
Ca atare, în aceste condiții față de dispozițiile hotărârii judecătorești sus menționate, pârâta este cea care are în patrimoniul său "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, situație în care titlul acesteia este preferabil.
C.E.D.O. a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul Adițional la Convenție și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât și în cel al cumpărătorului de bună - credință că prin restituirea bunurilor preluate de stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice și că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de stat, nu mai este posibilă, când de exemplu, cum este situația din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie acordate despăgubiri.
Ideea reținută de jurisprudența instanțelor de contencios în vigoare, este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate iar persoanele care și-au dobândit cu bună credință bunurile, nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilităților statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (cauza R. contra României; cauza P. și P. contra Republicii Cehe).
Astfel, din perspectiva celor expuse, criticile recurenților au fost fondate, fiind astfel incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursurile au fost admise, modificată hotărârea instanței de apel în sensul respingerii apelului reclamanților.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5155/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5119/2012. Civil → |
|---|
