ICCJ. Decizia nr. 5155/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea formulată la data de 23 noiembrie 2010 și înregistrată sub nr. 11427/2/2010 la Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, petenții E.R. și E.G. au solicitat, în contradictoriu cu intimatele F.V.R. și G.G., revizuirea Deciziei nr. 2276 din 21 octombrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în baza art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
în motivarea cererii, revizuenții - pârâți au arătat că, prin decizia atacată, le-a fost respins recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 7732 din 19 aprilie 2010 pronunțate de către Judecătoria sectorului 1 București în dosar, prin care se admisese cererea reclamantei F.V.R. privind suspendarea lucrărilor de construcție la imobilul situat în București, sector 1 (proprietatea pârâților), până la soluționarea irevocabilă a dosarului (dosar de fond în care s-a solicitat suspendarea executării lucrărilor până la prezentarea și executarea lucrărilor de consolidare și refacere a porțiunii deteriorate).
S-a susținut că această hotărâre este potrivnică Deciziei nr. 2041 din 23 septembrie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, emisă tot în recurs în dosar, prin care s-a menținut sentința civilă nr. 8288 din 23 aprilie 2010 pronunțată de Judecătoria Sector 1 București în dosar, prin care s-a respins tot o cerere de ordonanță președințială privind oprirea tuturor lucrărilor de construcție, care se executau la imobilul din str. C., până la luarea măsurilor de protejare a imobilului situat în str. C., așa cum au fost trasate de Inspectoratul de Stat în Construcții.
Revizuenții au arătat că cele două decizii sunt potrivnice, întrucât efectul ultimei decizii (cea atacată) este de admitere (menținere) a suspendării/opririi lucrărilor, în timp ce prin prima decizie se menține soluția de respingere a suspendării/opririi lucrărilor, ceea ce impune anularea celei din urmă decizii, în temeiul art. 327 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 275 din 14 martie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire, iar cererea de suspendare a fost respinsă ca rămasă tară obiect.
Pentru a decide astfel, instanța a reținut, în esență, că a fost învestită cu soluționarea unei căi de atac de retractare, în cadrul căreia instanța nu poate analiza legalitatea și temeinicia hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 322 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste texte de lege.
Pentru a se putea invoca motivul prevăzut în art. 322 pct. 7 C. proc. civ., trebuie îndeplinite cumulativ condițiile de a fi vorba despre hotărâri definitive contradictorii, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei (din această perspectivă, cel de-al șaptelea motiv de revizuire este distinct de restul motivelor) și pronunțate în același litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente: părți, obiect, cauză, dar nu în același dosar (proces), ci în procese (dosare) diferite, cu condiția ca, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei.
Instanța a apreciat că, din moment ce textul în discuție nu distinge sub aspectul condiției rezolvării fondului prin cele două hotărâri judecătorești, critica intimatei sub acest aspect este neîntemeiată. Astfel, dacă ambele hotărâri au fost pronunțate pe considerente procedurale, va exista autoritate de lucru judecat dacă în ambele litigii, a fost admisă aceeași excepție procesuală. De asemenea, este îndeplinită această cerință pentru admisibilitatea revizuirii dacă, după ce s-a pronunțat o hotărâre în fond, în al doilea litigiu, încălcând autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare, instanța a finalizat judecata prin admiterea unei excepții procesuale. însă, dacă prima dintre hotărâri este pronunțată în temeiul unei excepții procesuale, iar cealaltă este pronunțată în fond, nu există contrarietatea susceptibilă să facă admisibilă revizuirea.
Prin sintagma "una și aceeași pricină" din cuprinsul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., se înțelege întrunirea condițiilor triplei identități, de obiect, de cauză și de părți cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecința în caz fiind, potrivit art. 327 alin. (1) C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri.
Aplicând toate aceste considerente la speța dedusă judecății, Curtea a constatat că nu sunt îndeplinite toate condițiile emanate din dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., impunându-se respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, în aplicarea art. 326 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, Decizia civilă nr. 2041 din 23 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, nu a evocat fondul, prin ea anulându-se ca netimbrat recursul formulat, în timp ce prin Decizia civilă nr. 2276 din 21 octombrie 2010 a aceleiași instanțe, s-a respins recursul ca nefondat, astfel încât nu este întrunită condiția existenței unei contradictorialități.
De asemenea, între cele două hotărâri între care s-a invocat existența contradictorialității, nu este întrunită nici cerința existenței triplei identități menționate, concret părțile reclamante din cele două litigii, sunt diferite: în primul proces, numita G.G., iar în cel secund, numita F.V.R., cele două reclamante fiind doar vecine.
împotriva deciziei menționate, au declarat recurs revizuenții E.R. și E., criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că, în mod greșit, instanța de revizuire a considerat că cele două decizii invocate nu sunt potrivnice, în condițiile în care efectul ultimei decizii (cea atacată) este de admitere (menținere) a dispoziției de oprire a tuturor lucrărilor de construcție care se execută la imobilul din str. C., până la luarea măsurilor de protejare a imobilului situat în str. C., așa cum au fost trasate de Inspectoratul de Stat în Construcții, în timp ce prin prima decizie se menține soluția de respingere a suspendării/opririi acelorași lucrări.
Deși această situație impune soluția de anulare a celei din urmă decizii, și anume Decizia civilă nr. 2276 din 21 octombrie 2010, Curtea de Apel a constatat, în mod greșit, că între cele două hotărâri între care s-a invocat existența contradictorialității, nu ar fi întrunită cerința triplei identități, de obiect, de cauză și de părți impusă de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.
Chiar dacă reclamantele din cele două litigii sunt diferite, în ambele dosare este vorba despre consolidarea aceluiași imobil în care locuiesc ambele reclamante, iar prin ambele cereri de judecată s-a solicitat suspendarea lucrărilor de construcție la imobilul revizuenților.
Prin Decizia nr. 2276 din 21 octombrie 2010 pronunțată în dosar de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost încălcat principiul puterii lucrului judecat și în această situație executarea hotărârilor este imposibilă, întrucât fiecare parte se prevalează de hotărârea care îi este favorabilă, iar ieșirea din această situație creată de existența hotărârilor potrivnice, nu se poate realiza decât prin revizuirea și anularea ultimei hotărâri, respectiv Decizia civilă nr. 2276 din 21 octombrie 2010.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, înalta Curte constată că recursul nu este fondat.
în conformitate cu art. 326 alin. (3) C. proc. civ., "Dezbaterile asupra revizuirii sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază".
Curtea de apel a făcut aplicarea acestor dispoziții și, constatând că nu sunt întrunite cerințele deduse din art. 322 pct. 7 C. proc. civ., a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire.
Această soluție este legală, în condițiile în care, pe de o parte, nu există contrarietate între hotărârile indicate de către revizuenți iar, pe de altă parte, nu subzistă elementele autorității de lucru judecat.
Prin decizia recurată s-a arătat că, spre deosebire de alte cazuri de revizuire prevăzute de art. 322, în cazul descris de pct. 7 nu este necesar ca hotărârea a cărei revizuire se solicită să evoce fondul, însă, în măsura în care nu este vorba despre o hotărâre de evocare a fondului, trebuie ca ambele hotărâri pretins contradictorii să fi fost pronunțate fie în temeiul aceleiași excepții procesuale, fie în fond.
în cadrul recursului de față, nu este supusă controlului de legalitate aprecierea vizând evocarea fondului - care este favorabilă recurenților - ci este criticat cel de-al doilea considerent referitor la conținutul hotărârilor indicate de către revizuenți.
Fără a se aborda chestiunea evocării dreptului, este suficient a se preciza că, în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., contrarietatea dintre hotărârile judecătorești se analizează în raport de dispozițiile adoptate prin hotărârile invocate în cererea de revizuire.
Astfel, este necesar ca înseși aceste hotărâri să reflecte o soluționare diferită a unuia și a aceluiași aspect (o excepție procesuală - aceeași în ambele dosare - ori fondul dreptului dedus judecății. Mai mult, soluționarea diferită trebuie să rezulte din chiar conținutul dispozițiilor adoptate, indiferent dacă este vorba despre hotărâri pronunțate în primă instanță sau în căi de atac și fără ca, pentru a se formula o asemenea concluzie în cazul hotărârilor pronunțate în căi de atac, să se recurgă la cercetarea hotărârilor menținute prin acestea.
Astfel, o hotărâre de respingere a recursului ca nefondat nu contrazice o alta prin care a fost anulat recursul ca netimbrat, după cum, în mod corect, s-a arătat în considerentele deciziei recurate, cât timp din dispozitivul hotărârilor nu reiese că ar fi fost adoptate soluții diferite cu privire la aceeași problemă de drept supusă dezbaterii în fiecare cauză, fiind nerelevantă împrejurarea că prin cele două decizii pronunțate în recurs au fost menținute hotărâri ale primei instanțe.
Este de observat că, susținând existența contrarietății deciziilor de recurs, recurenții - revizuenți plasează atare contrarietate la nivelul dispozițiilor judecătorești de primă instanță (respectiv sentințele civile nr. 8288 din 23 aprilie 2010 și nr. 7732 din 19 aprilie 2010, ambele ale Judecătoriei sectorului 1 București, menținute prin Deciziile nr. 2041 din 23 septembrie 2010 și nr. 2276 din 21 octombrie 2010 ale Tribunalului București, secția a IV-a civilă).
Or, atare raționament juridic nu este corect, deoarece se bazează pe confuzia între două cerințe distincte de admisibilitate a revizuirii, respectiv contrarietatea între hotărâri judecătorești și caracterul definitiv al acestora.
Astfel, deși este necesar ca hotărârile pretins contradictorii să fie definitive, astfel cum rezultă din art. 322 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea întemeiată pe art. 322 pct. 7 nu vizează în mod obligatoriu hotărârile pronunțate în calea de atac, indiferent de conținutul acestora, ci se raportează la hotărârile ce conțin efectiv dispoziții contradictorii.
Faptul că hotărârile pronunțate în primă instanță sunt contradictorii (or, cel puțin, astfel susțin revizuenții) nu înseamnă că și deciziile de recurs prin care acestea au fost menținute sunt în mod necesar contradictorii și, astfel, susceptibile de a fi atacate pe calea revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7.
O asemenea cerere poate fi formulată doar împotriva hotărârilor ce conțin dispoziții contrare, cerință ce nu este întrunită în cauză, din moment ce revizuenții nu și-au întemeiat cererea pe cele două sentințe (demers ce ar fi atras un alt mod de soluționare a cererii de revizuire, în primul rând, o altă competență ratione materiae de soluționare în primă instanță, respectiv a tribunalului, fiind vorba despre hotărâri ale judecătoriei).
în plus, raportarea la conținutul acestora, și nu la cel al hotărârilor invocate, ar echivala cu încălcarea principiului disponibilității.
Ca atare, este nefondat motivul de recurs referitor la existența unei contrarietăți între hotărârile judecătorești indicate în cererea de revizuire, pentru considerentele expuse, constatându-se, în același timp, că nu este fondat nici motivul relativ la întrunirea elementelor autorității de lucru judecat, respectiv tripla identitate de părți, obiect și cauză.
Aceste elemente trebuie întrunite în mod cumulativ, astfel încât neîntrunirea unuia împiedică producerea efectelor pozitive și negative ale puterii de lucru judecat.
în speță, astfel cum, în mod corect, s-a constatat prin decizia recurată, în cauzele succesiv soluționate prin hotărârile pretins contradictorii, doar pârâții au fost aceiași (revizuenții de față), reclamantul fiind diferit. Astfel, F.V.R. și G.G., intimate în prezenta cerere de revizuire, a avut, fiecare, calitatea de unic reclamant în dosarele anterioare: prima, în dosar (în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită), iar cea de-a doua, în dosar (în care s-a pronunțat Decizia nr. 2041 din 23 septembrie 2010).
Cu toate că această constatare este suficientă pentru conturarea soluției ce trebuie adoptată, anume aceea de menținere a deciziei recurate, pentru a răspunde tuturor susținerilor din motivarea recursului, urmează a se face referire și la celelalte elemente ale autorității de lucru judecat, ce nu sunt, de asemenea, întrunite în speță.
în ceea ce privește obiectul și cauza cererilor succesiv formulate, se constată că, deși în ambele dosare, reclamantele au solicitat, pe calea ordonanței președințiale, suspendarea, de către E.R. și E.G., a lucrărilor de construcție începute la imobilul situat în București, sector 1, pretențiile au fost formulate în considerarea prejudiciului creat apartamentului în care locuiește fiecare reclamantă din imobilul vecin, situat în București: F.V.R. - apartamentul nr. X, iar G.G. - apartamentul nr. Y.
Astfel, prin sentința civilă nr. 7732 din 19 aprilie 2010, menținută prin decizia a cărei revizuire se solicită, s-a dispus, la solicitarea reclamantei F.V.R., obligarea revizuenților din prezenta cauză la suspendarea lucrărilor de construcție la imobilul situat în București, sector 1, până la soluționarea irevocabilă a dosarului.
S-a reținut, în considerente, că dosarul de fond privește și sistarea lucrărilor de construcție la acel imobil până la consolidarea apartamentului nr. X, proprietatea reclamantei F.V.R., ceea ce înseamnă că s-a considerat că cererea formulată pe calea ordonanței președințiale are același obiect și aceeași cauză cu cele din dosarul de fond, care vizează prejudiciul cauzat apartamentului proprietatea acestei reclamante.
în aceste condiții, se constată că dosarele nu au avut aceleași părți, același obiect și aceeași cauză, în mod corect, prin decizia recurată s-a considerat că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., criticile pe acest aspect neavând suport.
Față de considerentele expuse, înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
în aplicarea art. 274 C. proc. civ., a dispus obligarea recurenților revizuen?i E.R. și E.G. la 400 lei cheltuieli de judecată către intimata F.V.R.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5205/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5149/2012. Civil → |
|---|
