ICCJ. Decizia nr. 5208/2012. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 516 din 16 aprilie 2010 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin Primarul General și a respins acțiunea față de acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanții, M.D.G. și M.O., a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata către reclamanți a sumei de 199.905 euro, în echivalent lei la data plății, reprezentând contravaloarea de piață a apartamentului nr. 2 situat la parterul imobilului din București str. Oltarului, sector 2 și a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru.
în justificarea soluției, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 la data de 03 decembrie 2008, reclamanții M.D.G. și M.O.M., au chemat în judecată pârâții Statul Roman prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Primăria Municipiului București prin Primarul General, O.I.E. și P.C., solicitând instanței rezolu?iunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat și transcris din 18 august 1975 de notariatul de Stat Local al Sectorului 2 București, încheiat între O.I., O.T., C.G. și C.E., obligarea pârâților la restituirea prețului actualizat în raport de rata inflației achitat pentru ap. nr. 2 al imobilului situat in București, str. Oltarului, parter, sectorul 2, precum și obligarea paraților la plata de daune interese reprezentând diferența dintre această suma și valoarea de circulație a acestui apartament.
Prin cererea precizatoare formulată la 13 martie 2009, reclamanții au arătat că înțeleg să se judece ca pârâți cu Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului București prin Primarul General renunțând la a se judeca cu pârâții O.I.E. și P.C. iar cu privire la obiectul cererii au arătat că solicită restituirea prețului actualizat în raport de rata inflației pentru apartament și obligarea pârâților la diferența dintre această sumă și valoarea de circulație a apartamentului, iar în subsidiar obligarea pârâților la plata prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că apartamentul menționat a fost achiziționat de autorii lor, C.G. și C.E., de la autorii pârâților, O.I. si O.T. conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat și transcris din 18 august 1975 de Notariatul de Stat Local al Sectorului 2 București. La rândul lor, autorii pârâților au dobândit apartamentul menționat prin cumpărare de la întreprinderea pentru Construirea și Vânzarea Locuințelor, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. x/1973. Reclamanții au moștenit imobilul menționat conform certificatelor de moștenitor nr. x/1980 și nr. y din 21 iunie 1991, împreună cu C.M., C.M.A. și C.G.
Prin sentința civila nr. 666 din 27 noiembrie 1992 pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 apartamentul nr. 2 a fost atribuit reclamanților, aceștia fiind obligați la plata sultelor corespunzătoare.
în anul 2003, G.M.M. și G.C. au promovat o acțiune în revendicare și constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973, susținând ca sunt foștii proprietari ai întregului imobil situat în București, str. Oltarului, sector 2 și că acesta a trecut în proprietatea statului în mod nelegal în temeiul Decretului nr. 92/1950.
Prin decizia civilă nr. 2866/ R din 02 decembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București s-a admis recursul declarat de G.M.M. și G.C. și a fost menținută sentința civila nr. 5938 din 08 octombrie 2003 pronunțata de Judecătoria Sectorului 2 prin care reclamanții au fost obligați să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 2 și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973.
în drept, au fost invocate disp. art. 1020 C civ, art. 1336 C. civ, art. 1073 C civ, art. 50 și art. 501din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.
în susținerea excepției invocate, pârâtul a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât Ministerul Finanțelor Publice nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare dintre Primăria Municipiului București și reclamantă, este terț față de acest contract.
Astfel, raportat la situația de fapt reținută, Tribunalul a constatat că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 50 și art. 501din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a apreciat ca nefiind relevante aspectele invocate de pârâtul Ministerul Finanțelor, întrucât contractul de vânzare cumpărare ce a constituit titlul autorilor reclamanților nu a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995 ci în baza Legii nr. 4/1973.
Astfel, imobilul în litigiu se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist.
Prin urmare, acest imobil nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 4/1973, întrucât acest act normativ putea constitui temei pentru înstrăinarea către populație doar a locuințelor construite din fondurile statului, sau imobilele executate cu materiale inferioare sau cu uzură avansată, astfel cum s-a reținut prin decizia civilă nr. 2866/ R din 2 decembrie 2005, a Curții de Apel București, secția a VII a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale.
Tribunalul a apreciat ca fiind întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București și ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
în ceea ce privește fondul cauzei, tribunalul a reținut că prin raportul de expertiză întocmit de expert B.R. s-a stabilit că apartamentul nr. 2 situat la parterul imobilului din București str. Oltarului, sector 2, compus din vestibul, cinci camere, culoar, două băi, bucătărie, hol, și o cameră la demisol, precum și cotele indivize din terenul aferent de sub construcție și din părțile comune, are o valoare de piață de 199.905 euro.
împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, iar ulterior au declarat un apel provocat reclamanții M.D.G. și M.O.
în apelul său, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat lipsa excepției procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, având în vedere că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.
S-a precizat că Statul Român nu a fost parte la încheierea contractului dintre autorii reclamanților și Primăria Municipiului București fiind terț față de acest contract, astfel că potrivit art. 1337 C. civ., în cauză trebuie instituită răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț, și că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să-i acorde Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice calitate procesuală pasivă.
De asemenea, s-a precizat că în cauză, nu Statul Român este cel care poate fi obligat la plata prețului, ci, eventual, Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român nefiind una și aceeași persoană cu Ministerul Finanțelor Publice și nici nu ar putea fi vreodată confundate.
S-a mai arătat că, având în vedere dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață, este necesară îndeplinirea a două condiții, și anume ca aceste contracte să fie încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și să fi fost desființate prin hotărâri irevocabile.
Apelantul a menționat că cea de-a doua condiție nu este îndeplinită, deoarece în cauză, nu există o hotărâre irevocabilă de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1973.
Reclamanții, prin apelul provocat, au susținut că în cauză sunt incidente art. 50 alin. (21) și alin. (3), astfel că soluția instanței de fond este legală și temeinică sub aspectul calității procesuale pasive, însă au menționat că în situația în care se va aprecia că persoana obligată în raportul juridic dedus judecății este Municipiul București prin Primarul General, solicită obligarea acestei părți la plata prețului de piață al apartamentului în litigiu.
Prin decizia nr. 557/ A din 26 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate apelurile declarate de pârât și reclamanți.
în adoptarea soluției, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Orice controversă referitoare la calitatea procesuală a persoanelor care trebuie să restituie prețul de piață pentru imobilele privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești irevocabile, a fost înlăturată, drept urmare a dispozițiilor Legii nr. 1/2009 prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001.
Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată, restituirea prețului de piață se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, astfel încât obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice este una corectă din punct de vedere legal.
S-a avut în vedere că Legea nr. 1/2009 este o lege de imediată aplicabilitate în litigiul de față, chiar dacă ea a intrat în vigoare pe parcursul soluționării procesului, ea precizând și impunând obligații în sarcina autorităților statului și în favoarea persoanelor prejudiciate.
S-a reținut ca fiind eronată susținerea, în sensul că Ministerul Finanțelor Publice ar avea obligația de plată a valorii de piață a imobilului către reclamanți numai în nume propriu și nu și ca reprezentant al statului, aceasta decurgând dintr-o interpretare discreționară a sensului prevederilor art. 501alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Această interpretare greșită vine în contradicție cu însuși scopul avut în vedere de către legiuitor la adoptarea Legii nr. 1/2009, acela de a oferi măsuri reparatorii cumpărătorilor de imobile în baza Legii nr. 112/1995, care au fost evinși de foștii proprietari, în urma anulării contractelor de vânzare-cumpărare sau admiterii unor acțiuni în revendicare. Obligația dezdăunării revine statului de la care s-a cumpărat în fapt imobilul litigios, urmând ca despăgubirile efective și anume prețul actualizat al imobilului să fie restituit din fondul extrabugetar, aflat la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice.
în cauză, referitor la aspectul mai sus invocat, trebuie aplicate în mod corect normele care reglementează raportul dintre Stat și Ministerul Finanțelor Publice. Conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice și juridice, statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații, el participând în astfel de raporturi, prin Ministerul Finanțelor Publice. De asemenea, art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice stabilește că M.F.P reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații în fața instanțelor, precum și în orice situații în care acesta participă nemijlocit în nume propriu, în raporturile juridice, dacă legea nu stabilește în acest scop un alt organ. Rezultă că regula generală în materie este aceea a reprezentării statului de către M.F.P în fața instanțelor judecătorești. Un raționament similar a fost avut în vedere și la adoptarea Legii nr. 1/2009, când s-a dorit reglementarea juridică a fondurilor bănești din care urmează să fie despăgubiți cumpărătorii imobilelor preluate de stat în perioada comunismului și vândute apoi chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995.
S-a statuat că în cauză sunt întrunite cele două condiții prevăzute de art. 501din Legea nr. 10/2001 pentru a se putea acorda despăgubiri la valoarea de piață, nefiind necesar ca respectivul contract să fie constatat nul absolut, ci fiind suficient ca acțiunea în revendicare împotriva chiriașului cumpărător să fie admisă printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs Statul Roman prin Ministerul Finanțelor Publice, criticând-o pentru următoarele motive:
Hotărârea este nelegală și netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
în mod greșit instanța de apel a considerat că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză punând semnul egalității între cele două instituții, respectiv Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice.
Instanța de apel a greșit prin aceea că nu a avut în vedere faptul că, în cauză, Ministerul Finanțelor Publice asigura numai reprezentarea Statului Român, situație în care nu poate fi obligat în nume propriu și nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligațiile personale ale reprezentantului.
Prin obligarea Statului Român la plata prețului reactualizat achitat de chiriași se încalcă și normele referitoare la repartiția bugetară, deoarece contul din care se va face plata către reclamanți nu va fi contul prevăzut în articolul 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, adică acel fond extrabugetar deschis la dispoziția Ministerului Finanțelor, ci plata se va face de la bugetul de stat, având în vedere faptul că parte este doar Statul Român și nu Ministerul Finanțelor Publice.
Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț.
Or, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria municipiului București și reclamanți, ci terț, nu poate fi obligat pentru plata prețului, reactualizat.
în situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei, Primăria municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ.
Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu.
De asemenea, potrivit art. 1344 C. civ., "Dacă lucrul vândut se afla, la epoca evicțiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator sa plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, excedentele valorii în timpul evicțiunii."
O altă critică vizează împrejurarea că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului de apel invocat de pârât referitor la faptul că, în prezenta cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 501din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, întrucât nu este vorba despre un contract de vânzare - cumpărare încheiat potrivit Legii nr. 112/1995.
Cu privire la acest aspect s-a arătat că, după cum reiese din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, contractul de vânzare - cumpărare cu privire la imobilul pentru care se solicită prețul de piața, a fost încheiat potrivit Legii nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate personală și nicidecum in temeiul Legii nr. 112/1995.
în consecință, în opinia recurentului este vădit nelegală motivarea instanței de apel potrivit căreia în cauză sunt întrunite cele două condiții prevăzute de art. 501din Legea nr. 10/2001.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, admiterea apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiate.
Intimații reclamanți au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate și de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
După cum s-a arătat anterior, reclamanții au solicitat, prin acțiunea precizată, obligarea pârâților Primăria municipiului București, prin Primarul General, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea de piață a imobilului dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat potrivit Legii nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație, imobil pe care aceștia l-au pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acțiunii în revendicare formulată de fostul proprietar.
Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1020 C civ, art. 1336 C. civ, art. 1073 C civ, art. 50 și art. 501din Legea nr. 10/2001.
Conform art. 501din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituire prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor se stabilește prin expertiză.
Este adevărat că imobilul în discuție nu a fost cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, însă se verifică faptul că acesta a fost trecut în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950, încadrându-se astfel în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist.
Urmare a trecerii în patrimoniul statului imobilul a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 4/1973, dată la care cumpărătorii, respectiv autorii reclamanților nu aveau niciun motiv pentru care să se îndoiască de faptul că statul este proprietar sau să verifice dacă imobilul este construit din fondurile statului.
Legea nr. 4/1973 putea constitui temei pentru înstrăinarea către populație doar a locuințelor construite din fondurile statului sau imobile executate cu materiale inferioare sau cu uzură avansată.
Prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate diferit situația contractelor de vânzare cumpărare anulate și a celor neanulate dar constatate nepreferabile prin raportare la titlul foștilor proprietari, rațiunea fiind aceea de a da eficiență principiului ocrotirii bunei credințe și de a proteja cumpărătorii de bună credință ( art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001).
Astfel, pentru identitate de rațiune, conform principiului ubi edem est ratio, edem solu?io esse debet, și în situația din speță, chiar dacă nu ne aflăm prezența unui contract de vânzare cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind vorba despre un imobil pe care statul l-a preluat în mod abuziv, în regimul politic trecut, imobil aparținând unor persoane fizice, pe care ulterior l-a înstrăinat potrivit Legii nr. 4/1973, se aplică aceleași dispoziții legale, respectiv art. 50 și 501 din Legea nr. 10/2001.
Se constată, așadar că și în cazul acestui tip de acțiune, calitate procesuală pasivă o are Ministerul Finanțelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din aceeași lege, care prevede că restituirea prețului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menționat, Ministerul Finanțelor Publice apare ca plătitor al prețului de piață al imobilelor, în realitate, el acționează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul și direct implicat în situația care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.
Astfel, Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu valabil, imobilele aparținând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, Legii nr. 4/1973 sau altor acte normative.
Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moștenitorii lui, urmează să recupereze prețul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obțină valoarea de piață a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut, și anume Statul, prin reprezentantul său legal.
Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanțelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în prețul plătit de cumpărătorii chiriași și din care, corelativ, se restituie prețul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
Ministerul acționează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menționate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligație în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.
De altfel, și potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, "Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.
El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop".
Ca atare, deși i se recunoaște statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect distinct de drepturi și obligații, ca entitate teoretică și abstractă, acționează, în îndeplinirea obligațiilor sau atribuțiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces și nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absența unor reprezentanți.
Cu excepția unei dispoziții speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor, ceea ce este și cazul ipotezei în care se pune problema restituirii prețului reactualizat/plății valorii de circulație a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
Este fără dubiu că Ministerul Finanțelor Publice nu are nicio contribuție proprie și efectivă în tot acest lanț de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar și până la restituirea prețului sau a valorii de circulație către cumpărători, și, cu atât mai puțin, vreo culpă în situația juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv și, în final, cu efectele pierderii proprietății bunului, de către cumpărători.
Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obținute din vânzarea imobilelor către chiriași se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziția Ministerul Finanțelor, și, în mod firesc, din același fond, se vor achita, în condițiile legii, sumele de bani reprezentând prețul reactualizat sau valoarea de piață a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.
Ministerul Finanțelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obținute cu titlu de preț de la cumpărători, este firesc să constituie instituția prevăzută de lege și pentru procesul invers, și anume pentru efectuarea de plăți către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acționând, însă, în numele statului, în desfășurarea acestei activități.
Prin urmare, nu se poate reține nicio încălcare a principiului disponibilității, urmare a deciziei pronunțate, deoarece Curtea a reținut calitatea procesuală pasivă în persoana chemată în judecată în calitate de pârât, de către reclamanți, neexistând nicio diferență, din punct de vedere juridic, între Ministerul Finanțelor Publice, care, potrivit legii, acționează în numele statului în acest tip de acțiuni, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. Statul reprezintă entitatea ce trebuie să achite sumele de bani sus menționate și aceasta se realizează prin organismul prevăzut de art. 50 alin. (3) pentru asigurarea, în fapt, a plății, și anume Ministerul Finanțelor Publice.
Reclamanții au intenționat să atragă în proces persoana care are obligația de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar instanța de apel a dat curs acestui demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana Ministerul Finanțelor Publice, reprezentantul statului în privința executării acestei obligații, potrivit celor deja arătate.
Reținându-se calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, nu se poate constata că, prin decizia Curții, s-ar fi încălcat dispozițiile legale în materie bugetară.
Nefondată este și critica referitoare la încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice, reglementat de art. 973 C. civ., în sensul că Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata prețului, fiind terț față de contract, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, ceea ce nici nu este, ci în temeiul legii, dispoziția legală fiind cea care îi conferă calitatea de a efectua plata prețului, în cazul temeiniciei cererii de chemare în judecată.
Față de cele ce preced, instanțele de fond au făcut aplicarea corectă a dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel încât criticile formulate nu întruneau cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul declarat de pârât, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5231/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5222/2012. Civil → |
|---|
