ICCJ. Decizia nr. 5164/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5164/2012
Dosar nr. 41390/3/2009
Şedinţa publică din 11 septembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 20 octombrie 2009, reclamantul L.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, anularea Dispoziţiei nr. 10110 din 4 aprilie 2008 emisă de pârât în baza Legii nr. 10/2001 cu motivarea că, prin decizia menţionată i-a fost reconstituită numai în parte dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2, şi anume, doar pentru suprafaţa de teren de 409 mp, în loc de 680 mp.
Prin Sentinţa civilă nr. 395 din 22 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea reclamantului, a anulat în parte dispoziţia contestată şi a dispus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 680 mp situat în Bucureşti, sector 2.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului ce a trecut în proprietatea statului din patrimoniul autorilor lui, în conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, deoarece dreptul de proprietate asupra suprafeţei de teren de 683 mp a fost intabulat în cartea funciară la data de 19 februarie 1947 şi nu există nicio probă contrară în sensul în care statul ar fi preluat din patrimoniul autorilor reclamantului o suprafaţă mai mică de teren.
Împotriva sentinţei menţionate, a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, arătând că reclamantul nu a depus acte în dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului solicitat.
Prin Decizia civilă nr. 709/A din 13 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că, deşi reclamantul nu a depus acte de proprietate pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului, instanţa de fond a aplicat prezumţia de proprietate prevăzută de art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel că, având în vedere că au fost verificate aspectele de fapt pe care se întemeiază prezumţia legală, dreptul de proprietate al reclamantului asupra suprafeţei de teren de 680 mp a fost dovedit printr-un alt mijloc de probă, admis de lege.
În speţă, există dovezi pe care se sprijină prezumţia legală, dovezi ce provin chiar de la Direcţia de Evidenţă Imobiliară şi Cadastrală a Primăriei Municipiului Bucureşti (reconstituirea amplasamentului terenului a identificat 668 mp de teren, şi nu 480, cât a stabilit Municipiul Bucureşti prin decizia atacată). De asemenea, adresa emisă de acelaşi organ administrativ din subordinea P.M.B a confirmat că terenul a fost preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950 şi că, la adresa din sectorul 2 a fost înscrisă în anexa 2 poziţia 3 a Decretului Consiliului de Stat nr. 3/1978 o suprafaţă desfăşurată de 723,00 mp numai pentru construcţii, condiţii de fapt care dovedesc împrejurarea că suprafaţa de teren aflată în proprietatea autorului reclamantului era mai mare de 409 mp, cât a stabilit Municipiul Bucureşti prin decizia atacată în prezentul proces. Suprafaţa de 680 mp a fost stabilită în baza procesului-verbal încheiat de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti conform consemnării din 19 februarie 1941, iar Municipiul Bucureşti nu a făcut nicio probă contrară celor deja reţinute în dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 680 mp prin prezumţia prevăzută la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de către instanţa de fond, ci s-a limitat la afirmaţia că reclamantul nu a dovedit dreptul autorului său asupra suprafeţei de teren menţionate „cu acte", însă a ignorat atât dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cât şi motivarea instanţei de fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, arătând că decizia atacată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a legii, în sensul că reclamantul nu a depus acte doveditoare ale dreptului de proprietate ale suprafeţei de teren în litigiu, astfel cum a fost solicitată prin notificare, dovedirea calităţii de proprietar fiind justificată doar pentru suprafaţa de 409 mp, aşa cum corect a reţinut Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001.
Examinând recursul în raport de excepţia de tardivitate invocată de intimatul-reclamant, a cărei analiză este prioritară faţă de aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte urmează a o respinge, ca nefondată, pentru următoarele considerente:
Căile de atac şi termenele în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, deoarece se întemeiază pe interesul general de a înlătura orice împrejurări ce ar putea tergiversa, în mod nejustificat, judecata unei cauze.
În consecinţă, nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga, pe cale de interpretare, de la termenele prevăzute de lege pentru exerciţiul unei căi de atac şi de la modalitatea în care acestea se calculează.
Conform dispoziţiilor art. 301 C. proc. civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, termen care se calculează pe zile libere, potrivit art. 101 alin. (1) C. proc. civ.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că termenul de 15 zile, astfel cum este reglementat de dispoziţiile legale anterior citate, a fost respectat.
Astfel, potrivit dovezii de comunicare de la fila 40 dosar apel, Decizia civilă nr. 709/A din 13 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost comunicată pârâtului la data de 17 octombrie 2011, dată de la care a început să curgă termenul de recurs de 15 zile.
Recursul a fost declarat la data de 2 noiembrie 2011, conform ştampilei de înregistrare aplicată de instanţa de apel pe cererea de recurs, recursul nefiind depus prin poştă.
În atare situaţie, Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu a încălcat prevederile art. 301 C. proc. civ., deoarece a formulat recursul cu respectarea termenului de 15 zile prevăzut de textul menţionat, împrejurare faţă de care excepţia de tardivitate invocată de intimatul-reclamant va fi respinsă, ca nefondată.
Recursul este nefondat, pentru argumentele ce succed:
Prin Notificarea nr. 775 din 13 februarie 2002, reclamantul L.A. a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 680 mp, situat în Bucureşti, sector 2.
Prin Dispoziţia nr. 10110 din 4 aprilie 2008 emisă de pârât în baza Legii nr. 10/2001, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2, compus din teren în suprafaţă de 409,80 mp (reprezentând 3/5 din totalul de 683,00 mp) şi cota de 3/5 din construcţia demolată.
Dispoziţia arătată a fost contestată de reclamant în sensul că în mod greşit s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de 409,80 mp, în realitate aceasta fiind de 683 mp, astfel cum s-a solicitat prin notificare.
Prima instanţă a admis contestaţia şi a dispus acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de teren de 680 mp, soluţie ce a fost menţinută, în mod corect, şi de către instanţa de apel.
Potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 23 din Legea nr. 10/2001, sarcina probei proprietăţii, a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire revine persoanei care pretinde dreptul.
Noţiunea de „acte doveditoare" la care face referire art. 23 din lege a fost precizată prin Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, în art. 23.1 lit. a) - h), în care s-au enumerat înscrisurile cu valoare probantă în dovedirea dreptului de proprietate de către persoana îndreptăţită, respectiv acte translative de proprietate, acte ce atestă calitatea de moştenitor, acte ce permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, acte care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul acesteia la data preluării abuzive, acte ce descriu construcţia, declaraţii notariale pe proprie răspundere date de persoana ce se consideră îndreptăţită, precum şi orice alte înscrisuri de care înţelege să se folosească aceasta.
În speţă, reclamantul s-a conformat dispoziţiilor legale anterior menţionate şi a făcut dovada preluării abuzive a bunului şi a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, problema supusă analizei fiind aceea a întinderii dreptului de proprietate.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, „în absenţa unor probe contrare, existenţa, şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
Norma legală sus-menţionată instituie o prezumţie relativă de proprietate în favoarea persoanei îndreptăţite, ce poate fi răsturnată prin probă contrară, lucru care însă nu s-a realizat în cauză.
Astfel, din Procesul-verbal din 19 februarie 1941, întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, rezultă faptul că autorului reclamantului, respectiv, numitul A.D., i s-a intabulat în cartea funciară dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 683 mp, situat în Bucureşti, sector 2.
Aceeaşi suprafaţă de teren rezultă şi din fişa tehnică a imobilului construit în baza Autorizaţiei de construcţie din data de 31 iulie 1935, din Nota de Reconstituire întocmită de Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, precum şi din raportul de expertiză topografică efectuat cu prilejul instrumentării cauzei în apel.
Pârâtul nu a administrat nicio probă care să contrazică cele conţinute în înscrisurile enumerate, ci s-a limitat la a susţine că reclamantul nu a dovedit întinderea dreptului de proprietate, astfel încât în mod corect instanţele anterioare au interpretat şi aplicat legea din perspectiva dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, prezumţia de proprietate instituită prin acestea nefiind răsturnată în cauză.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, excepţia tardivităţii recursului invocată de intimatul-reclamant.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva Deciziei nr. 709A din 13 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5165/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5162/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
