ICCJ. Decizia nr. 5165/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5165/2012
Dosar nr. 4644/2/2010
Şedinţa publică din 11 septembrie 2012
Prin Decizia civilă nr. 202/A din 25 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul reclamantului, a schimbat sentinţa atacată, în sensul admiterii contestaţiei şi anulării în parte a Dispoziţiei nr. 179 din 29 martie 2005; a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 0,55 ha teren intravilan, situat între ştrand (nord), stadionul mic (est), stadionul (sud) şi D. (vest); a menţinut dispoziţia de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în ceea ce priveşte diferenţa de teren menţionată în Dispoziţia nr. 179/2005, cu diminuarea corespunzătoare a contravalorii terenului restituit în natură; a obligat pârâta la 600 RON, cheltuieli de judecată către reclamant.
Prin Decizia nr. 3622 din 4 mai 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei împotriva deciziei sus-menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, reţinând că expertiza s-a realizat cu încălcarea formelor procedurale, art. 208 - 209 C. proc. civ., fiind nelegală constatarea instanţei de apel faţă de concluziile expertizei, că terenul în litigiu, în suprafaţă de 5.500 mp este liber de construcţii şi utilităţi, nelegalitate rezultată şi din greşita aplicare a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care Anexa nr. 1 lit. a) a legii la care face referire art. 16 nu cuprinde, în enumerarea limitativă, imobilul în litigiu.
Prin Decizia civilă nr. 191A din 2 octombrie 2008 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel a admis apelul reclamantului împotriva Sentinţei civile nr. 552 din 27 iunie 2005 a Tribunalului Teleorman; a schimbat în parte sentinţa atacată; a admis în parte contestaţia; a anulat în parte Dispoziţia nr. 179 din 29 martie 2005 emisă de pârâtă; a obligat pârâta să restituie în natură reclamantului suprafaţa de 4735 mp situată în oraşul Videle, jud. Teleorman, identificată prin raportul de expertiză topografică întocmit de expert B.D.; a menţinut dispoziţia de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent în ceea ce priveşte diferenţa de teren ce face obiectul deciziei contestate cu diminuarea corespunzătoare a contravalorii terenului restituit în natură; a obligat pârâta la 1.352,25 RON, cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că pârâta nu a dovedit existenţa pe terenul expertizat a unor amenajări de interes public, însă în ceea ce priveşte Lotul nr. 1, în suprafaţa de 8373 mp, din expertiză, rezultă că acesta este folosit ca teren de antrenament al echipei de fotbal şi pe care se găseşte conform Autorizaţiei de construcţie nr. 65 din 18 octombrie 2007 Sala de Sport Polivalentă, acest teren se încadrează în categoria terenurilor nerestituibile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,iar instanţa nu poate în lua în considerare cererea reclamantului de restituire a întregii suprafeţe, dat fiind că aceasta are caracterul unei solicitări noi, formulată pentru prima dată în apel, astfel încât aceasta este inadmisibilă, nefiind permisă modificarea cadrului procesual în această fază a soluţionării cauzei.
Prin Decizia nr. 10052 din 10 decembrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de pârâtă împotriva Deciziei civile nr. 19A din 2 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că prin motivele de recurs s-au formulat critici exclusiv din perspectiva existenţei pe terenul de 4735 mp a unor amenajări de utilitate publică (respectiv, a unui puţ forat de mare adâncime cu unitate de pompare a apei pompă HEBE, cu conducte subterane de transportare a apei şi tablou electric de alimentare a pompei HEBE), nu şi a amplasamentului terenului stabilit de expert, nefiind luate în considerare înscrisurile depuse în faza recursului din ciclul procesual anterior, nici măcar după obiecţiunile formulate de către recurentă, în care reitera susţinerile din acea etapă procesuală, relative la existenţa puţului de mare adâncime şi a conductelor subterane de apă.
Reţeaua de conducte este configurată în raportul de expertiză extrajudiciară depus în dosarul acestei instanţe, întocmit de expertul T.M., ca atare, susţinerile recurentei privind existenţa acesteia sunt plauzibile şi verificabile printr-un efort probator minim.
De asemenea, instanţa ar fi trebuit să se preocupe de suprafaţa de 384,40 mp, la care se face referire în motivele de recurs ca reprezentând drumul de acces la puţul forat de mare adâncime şi careul sondei de apă; această suprafaţă a intrat în proprietatea Consiliului Local în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 15 decembrie 2006, act existent în dosarul Înaltei Curţi din ciclul procesual anterior şi menţionat în considerentele deciziei de casare.
În aceste condiţii, valorificarea de către instanţa de apel a constatărilor expertului, fără clarificarea împrejurărilor reţinute în decizia de casare, căreia trebuia să se conformeze, echivalează cu o insuficientă lămurire a situaţiei de fapt cu ocazia rejudecării căii ordinare de atac.
În rejudecarea apelului, în limitele stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin admiterea recursului pârâtei, dosarul de apel s-a reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. 4644/2 din 27 mai 2010, fiind administrată proba cu expertiza tehnică de specialitate amenajări şi construcţii hidrotehnice.
Prin Decizia civilă nr. 111/A din 6 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că terenul de 4735 mp, pentru care apelul se află în rejudecare, nu este liber, ci este ocupat cu tabloul electric de alimentare şi puţul de sondă forat adaptat şi folosit la irigarea stadionului din zonă, la umplerea bazinului de beton al ştrandului din apropiere şi la alimentarea cu apă a cişmelei din parc, aflându-se în aceeaşi suprafaţă şi conducte subterane de alimentare cu apă a celor patru guri de hidrant care fac legătura între pompa tip HEBE şi latura de sud a stadionului mare în scopul irigării acestuia, între pompa şi bazinul de beton al ştrandului din apropiere şi cişmeaua din parc, cum a constatat expertul de specialitate.
Instanţa de apel a constatat, în acest sens, că dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi ale art. 10 al Legii nr. 10/2001 nu permit retrocedarea în natură a terenului în suprafaţă de 4735 mp, pe calea anulării parţiale a Dispoziţiei din 2005, indiferent că la suprafaţă numai în parte este afectat drumul de acces către sala de sport şi către puţul forat, cum rezultă din expertiză.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dezlegat problema de drept a acestui teren de 4735 mp ocupat de puţul forat şi reţeaua de conducte subterane în ultima decizie de recurs, când a stabilit că „În măsura în care se va stabili că utilităţile există şi sunt funcţionale, pentru suprafaţa de teren afectată acestora, reclamantul este îndreptăţit doar la măsuri reparatorii în echivalent". Aşadar, Dispoziţia nr. 179 din 29 martie 2005, emisă de Primarul Oraşului Videle, a stabilit în mod corect că nu se putea face restituirea în natură nici pentru terenul de 4735 mp, pentru care apelul se află în rejudecare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C.M., arătând că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Recurentul-reclamant a mai arătat că instanţa de apel în mod greşit a respins excepţia de suspendare a cauzei până la soluţionarea Dosarului nr. 3025/2/2011 având ca obiect anulare act administrativ, respectiv, H.G. nr. 1358/2001, de trecere a terenului aparţinând reclamantului în domeniul public prin măsuri abuzive, adică în timpul procedurii de retrocedare, dosarul respectiv având legătură cu prezenta cauză, a cărei rezolvare o poate influenţa.
Examinând recursul în raport de excepţia de nulitate invocată de intimata-pârâtă, a cărei analiză este prioritară faţă de aspectele de fond ale cererii, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată şi o va admite, urmând a constata nulitatea recursului, pentru următoarele argumente:
Potrivit art. 3021 lit. a) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, sau după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind evidenţiate limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din acelaşi cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
În speţă, se constată că succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată, din punct de vedere juridic, în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs.
În cererea de recurs nu se fac referiri la soluţia respingerii apelului şi nu se arată care sunt, în concret, motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, ci reclamantul arată că au fost încălcate dispoziţii legale incidente în cauză, respectiv, dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi art. 16 din Legea nr. 10/2001, fără a preciza în ce modalitate s-a realizat această încălcare.
Astfel, deşi reclamantul a încadrat formal calea de atac în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinerile acestuia nu se circumscriu cazului de casare indicat şi nu reprezintă chestiuni de nelegalitate care să poată fi analizate ca atare de instanţa de recurs, întrucât pentru a motiva recursul în sensul legii este insuficientă simpla indicare a textului legal, fiind necesară raportarea acestuia la hotărârea atacată.
Or, în speţă, reclamantul nu arată în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii, nici în ce constă interpretarea şi aplicarea greşită a normelor despre care susţine că nu au fost corect analizate.
Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanţei competente controlul conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept, iar când criticile formulate nu se raportează punctual, la conţinutul deciziei supusă acestei căi extraordinare de atac, chiar încadrate sau încadrabile în drept, atrag nulitatea recursului, întrucât sunt străine problemelor rezolvate prin respectiva hotărâre.
Pentru considerentele arătate, constatând şi că în speţă nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează a constata, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc. civ., că recursul dedus judecăţii este lovit de nulitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nulitatea recursului declarat de reclamantul C.M. împotriva Deciziei nr. 111/A din 6 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5168/2012. Civil. Marcă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5164/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
