ICCJ. Decizia nr. 6273/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 6273/2012
Dosar nr. 2074/97/2010
Şedinţa publică din 16 octombrie 2012
Asupra recursului civil de faţă;
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub dosar nr. 2074/97/2010 reclamanta K.I. a solicitat admiterea contestaţiei împotriva Dispoziţiei nr. 583/2010 emisă de Primarul Municipiului Deva şi restituirea în natură a celor două imobile pentru care a formulat notificarea.
Prin Sentinţa civilă nr. 337/2010, Tribunalul Hunedoara a admis excepţia autorităţii şi a respins contestaţia reclamantei.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că prin dispoziţia contestată, intimatul Primarul Municipiului Deva a respins notificarea transmisă cu nr. 105 din 13 noiembrie 2009 prin care petenta contestatoarea în cauză K.I., a solicitat restituirea în natură a apartamentelor 1 şi 2 situate în corpul A al imobilului din Deva, str. 1 Decembrie, nr. 12.
În considerentele dispoziţiei, s-a reţinut că, asupra unor notificări identice, formulate în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, s-a emis Dispoziţia nr. 1270/2005, prin care, faţă de imposibilitatea restituirii imobilelor în natură, s-au acordat măsurii reparatorii, în echivalent.
S-a mai reţinut, că Dispoziţia nr. 1270/2005, a fost contestată, iar instanţele judecătoreşti, în toate fazele procesului civil, au confirmat-o ca fiind legală şi temeinică, că prin Sentinţa civilă nr. 500/2007 a Tribunalului Hunedoara, definitivă prin Decizia civilă nr. 85/A/2008 a Curţii de Apel Alba-Iulia şi irevocabilă prin Decizia nr. 5664/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, situaţia juridică a apartamentelor şi imposibilitatea restituirii lor în natură.
Prin Legea nr. 10/2001 este consacrat dreptul foştilor proprietari tabulari ai imobilelor preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist şi a moştenitorilor lor, la restituirea respectivelor imobile.
Potrivit art. 22 din lege, persoanelor îndreptăţite la restituire, le era impusă obligaţia notificării, prin executor judecătoresc, a acestor imobile, într-un termen ce, - după toate prorogările -, expira la 14 februarie 2002.
În cazul nerespectării acestui termen-limită, legiuitorul a stabilit sancţiunea decăderii persoanelor îndreptăţite din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent pentru aceste imobile.
Ca urmare şi având în vedere că petenta a formulat notificarea apartamentelor în litigiu, cu nr. 105, la 13 noiembrie 2009, este de constatat că legiuitorul a decăzut-o din dreptul de a solicita, prin justiţie, - prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 -, restituirea oricăror imobile ce i-ar fi aparţinut.
Cum, în cauză, însă, operează autoritatea de lucru judecat, în condiţiile în care situaţia imobilelor în litigiu, a fost lămurită pe cale judecătorească, în urma acţiunii promovate odată cu contestaţia Dispoziţiei nr. 1270/2005, precum şi în Dosarul nr. 916/2002 al Tribunalului Hunedoara, ca urmare a acţiunii formulate de către contestatoarea în cauză, prin care a solicitat, în mod expres, a se constata nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare şi de schimb, încheiate pentru apartamentele respective şi a se dispune restituirea acestora, instanţa a respins contestaţia formulată, în temeiul acestei excepţii absolute şi peremptorii, care face imposibilă continuarea judecăţii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea solicitând schimbarea în tot a sentinţei, admiterea contestaţiei şi restituirea în natură a celor două apartamente pentru care a formulat notificare precum şi a cotelor aferente de teren.
În expunerea motivelor de apel arată că art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu face distincţie în ceea ce priveşte motivul pentru care cererea de restituire a bunului a fost respinsă, respectiv între temeiurile de drept în baza cărora un petent s-a judecat anterior introducerii unei noi cereri de chemare în judecată al cărei obiect este restituirea în natură a imobilului.
Precizează că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră inadmisibilă plângerea care îi este adresată de către un fost proprietar deposedat de Statul Român dacă acesta nu a formulat o acţiune nouă în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001, această posibilitate fiindu-i oferită, în mod explicit, de prevederile interne menţionate.
Arată că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului trasează clar şi fără loc de interpretare în art. 35 din Convenţie obligativitatea urmării unei noi proceduri interne până la epuizarea tuturor căilor de recurs interne.
Mai susţine că statul, potrivit art. 11 şi 20 din legea fundamentală, s-a obligat să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte şi că în situaţia unei neconcordanţe între legile interne şi tratate trebuie acordată prioritate celor din urmă. În speţă este vorba de respectarea unui drept fundamental, dreptul de proprietate pentru care România a fost în mod constant condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În drept invocă disp. art. 282, 296 şi 297 alin. (1) C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Primarul Municipiului Deva a solicitat respingerea apelului declarat de contestatoare, arătând că prevederile art. 46 alin. (3) au caracter special şi vizează cazul în care acţiunea în revendicare privind un imobil care cade sub incidenţa legii a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, referindu-se la parcurgerea unei etape procesuale a dreptului comun şi nu la acţiunile ce au ca obiect contestaţiile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 75 din 04 martie 2011 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Restituirea în natură a imobilelor care formează obiectul litigiului de faţă a fost solicitată de către contestatoare iniţial prin notificările nr. 182/2001, 104/2002 şi 104 din 13 februarie 2002.
Aceste notificări au fost soluţionate prin Dispoziţia nr. 1270/2005 emisă de Primarul Municipiului Deva prin care s-au restituit în natură un imobil teren în suprafaţă de 365 mp şi s-a stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru cele două apartamente, pentru cota parte din teren şi pentru cota parte de folosinţă comună care fac obiectul contestaţiei de faţă.
Cele două apartamente nu au fost restituite în natură reţinându-se faptul că au fost vândute chiriaşilor cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Această dispoziţie a fost contestată de către reclamantă în faţa instanţelor judecătoreşti conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 însă a rămas neschimbată, instanţele reţinând în mod irevocabil tardivitatea formulării contestaţiei.
Rezultă din cele expuse că reclamanta a urmat deja procedura Legii nr. 10/2001 şi a obţinut măsuri reparatorii prin echivalent în baza acestei legi pentru apartamentele în discuţie şi că, aceasta a parcurs atât etapa administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001 cât şi procedura în faţa instanţelor de judecată desfăşurată în conformitate cu prevederile aceleiaşi legi.
Formularea de către contestatoare, în anul 2009, după epuizarea căilor de atac împotriva Dispoziţiei nr. 1270/2005 emisă de Primarul Municipiului Deva, a unei noi notificări, în baza Legii nr. 10/2001, pentru aceleaşi imobile pentru care deja s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent cât şi a unei contestaţii împotriva modului de soluţionare a acestei din urmă notificări, duce la încălcarea autorităţii de lucru judecat de care bucură soluţia cuprinsă în dispoziţia emisă în anul 2005.
Contestatoarea nu se poate prevala în formularea notificării de dispoziţiile art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Aceasta, deoarece, aşa cum rezultă din interpretarea întregului art. 46 cât şi din dispoziţiile art. 46.2 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 acest text de lege are caracter special şi vizează doar situaţia în care acţiunea în revendicare privind un imobil care cade sub incidenţa legii a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Or, în speţă, acţiunea la care se raportează reclamanta nu este una în revendicare respectiv o acţiune de drept comun ci contestaţia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei din anul 2005, deci o acţiune întemeiată pe reglementările legii speciale.
De altfel, dacă s-ar îmbrăţişa punctul de vedere al contestatoarei s-ar ajunge în situaţia în care orice persoană nemulţumită de soluţia obţinută după parcurgerea procedurii administrative şi judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001 să poată formula o nouă notificare şi să mai parcurgă încă o dată etapa administrativă şi cea în faţa instanţelor de judecată în temeiul aceleiaşi legi pentru aceleaşi imobile. O astfel de situaţie nu numai că este inadmisibilă, însă nu rezidă sub nicio formă şi din textul legii nu există niciun argument juridic care să ducă la concluzia că legiuitorul ar fi avut intenţia să deschidă persoanelor îndreptăţite o astfel de posibilitate.
Nici răspunsul pe care Curtea de la Strasbourg 1-a comunicat contestatoarei nu obligă instanţa la interpretarea art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în sensul arătat de apelantă, din adresa Curţii Europene a Drepturilor Omului nerezultând care sunt căile de atac interne pe care reclamanta nu le-a exercitat şi nici faptul că acestea s-ar putea fundamenta pe dispoziţiile textului de lege menţionat anterior.
În condiţiile în care reclamantei i s-au stabilit deja măsurile reparatorii prin echivalent în condiţiile legii speciale pentru imobilele în discuţie iar dispoziţia prin care acestea au fost stabilite a fost supusă cenzurii instanţelor judecătoreşti în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 apelanta nu poate justifica încălcarea dreptului său de proprietate. Refuzul restituirii în natură a celor două imobile nu poate echivala cu o privare de proprietate, Legea nr. 10/2001 statuând că, atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, stabilirea unei măsuri reparatorii prin echivalent este de natură sa acopere prejudiciul suferit de persoana îndreptăţită prin preluarea abuzivă a imobilului.
Împotriva deciziei menţionate anterior a declarat recurs contestatoarea.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Soluţia instanţei, cu motivarea existenţei autorităţii de lucru judecat, este netemeinică şi nelegală.
Astfel, art. 46 pct. (3) din Legea nr. 10/2001 nu face distincţie în ceea ce priveşte motivul pentru care cererea de restituire a bunului imobil a fost respinsă, singura condiţie fiind aceea ca fostului proprietar deposedat abuziv, să i se fi respins acţiunea cu autoritatea de lucru judecat: "În cazul în care persoanei îndreptăţite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acţiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti."
În aceste condiţii, dacă Legea nr. 10/2001 în redactarea art. 46, în vigoare, nu face distincţie între temeiurile de drept în baza cărora un petent s-a judecat anterior introducerii unei noi cereri de chemare în judecată, al cărei obiect este restituirea în natură a imobilului, trebuie aplicat principiul de drept civil: "Unde legea nu distinge, nici noi nu putem distinge".
În speţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră inadmisibilă o plângere care îi este adresată de către un fost proprietar deposedat de Statul Român, dacă petentul nu a formulat, prealabil, o acţiune nouă în baza art. 46 din Legea nr. 10/2001, această posibilitate fiindu-i oferită, în mod explicit, de prevederile interne mai sus menţionate, dovada fiind depusă la dosar. Astfel, chiar dacă ar mai exista dubii în ceea ce priveşte interpretarea Legii nr. 10/2001, Curtea Europeană a Drepturilor Omului trasează clar şi fără loc de interpretare, în art. 35 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, obligativitatea urmării unei noi proceduri interne, până la epuizarea tuturor căilor de recurs interne.
Potrivit principiilor constituţionale (art. 11 şi 20 din legea fundamentală), Statul Român s-a obligat să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţa obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte şi că, în situaţia unei neconcordanţe între legile interne şi tratatele la care este parte, să acorde prioritate celor din urmă, dacă vizează drepturi ale omului. Or, în speţă, este vorba tocmai de respectarea unui drept fundamental, şi anume dreptul la proprietate, pentru încălcarea căruia, de altfel, în mod repetat, România a fost în mod constant condamnată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
În partea introductivă a recursului recurenta a mai invocat faptul că nu s-a judecat niciodată pe fond contestaţia împotriva dispoziţiei prin care primăria i-a acordat despăgubiri întrucât primăria a invocat în toate fazele procesuale tardivitatea contestaţiei.
În drept: art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând actele şi lucrările dosarului prin raportare la motivele de recurs, Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
Prin recurs se critică interpretarea şi aplicarea art. 46 pct. (3) din Legea nr. 10/2001 de către instanţa de apel, motiv de recurs ce se circumscrie prevederilor art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
În speţă se pune problema determinării domeniului de aplicare a art. 46 pct. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 47 în forma iniţială a legii. Potrivit art. 46 din Legea nr. 10/2001 republicată, "(1) Prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată, persoana îndreptăţită putând alege calea acestei legi, renunţând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea cauzei.
(2) În cazul acţiunilor formulate potrivit art. 45 şi 47, procedura de restituire începută în temeiul prezentei legi este suspendată până la soluţionarea acelor acţiuni prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Persoana îndreptăţită va înştiinţa de îndată persoana notificată, potrivit art. 22 alin. (1).
(3) În cazul în care persoanei îndreptăţite i s-a respins, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acţiunea privind restituirea în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) curge de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti.
(4) Persoana îndreptăţită are obligaţia de a urma calea prevăzută de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare. Prevederile prezentei legi se aplică cu prioritate."
Acest articol se găseşte în cadrul Cap. 5 intitulat Dispoziţii tranzitorii şi finale, al Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 54 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative:
"(1) Dispoziţiile tranzitorii cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de noul act normativ.
(2) Dispoziţiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc şi să evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive."
În speţă recurenta susţine că alin. (3) al art. 46 din Legea nr. 10/2001 ar fi aplicabil după ce a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi a obţinut o hotărâre irevocabilă în sensul respingerii solicitării de restituire în natură a imobilului şi că astfel ar avea dreptul de a formula o nouă notificare fără a i se opune puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare.
Această susţinere este neîntemeiată având în vedere că art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, fiind o normă tranzitorie, în sensul art. 54 din Legea nr. 24/2000, priveşte situaţia acţiunilor aflate în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fapt ce rezultă din conţinutul alin. (1) şi (2) ale art. 46.
Astfel alin. (2) conţine norme speciale în ceea ce priveşte data de la care începe să curgă termenul de decădere în cadrul căruia trebuie formulată notificarea de către persoana care a ales să continue acţiunea de revendicare (restituire în natură a imobilului) pe dreptul comun şi care nu a avut câştig de cauză în cadrul acestei acţiuni.
Normele generale care reglementează momentul începerii curgerii termenului de decădere sunt cuprinse în art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, iar calea de atac ca urmare a soluţionării unei astfel de notificări este prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată.
Această interpretare a domeniului de aplicare a art. 46 din Legea nr. 10/2001, republicată, fost art. 47 la data intrării în vigoare a Legii, se regăseşte, de exemplu şi în deciziile Curţii Constituţionale, nr. 308 din 10 iulie 2003 în care s-a reţinut cu privire la art. 47 alin. (1) [în prezent art. 46 alin. (1)] că "finalitatea textului de lege criticat este aceea de a crea posibilitatea tuturor persoanelor îndreptăţite de a beneficia în egală măsură de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, indiferent de momentul în care au formulat acţiuni având ca obiect restituirea imobilelor de care au fost deposedate, respectiv înainte sau după intrarea în vigoare a legii menţionate. În virtutea acestei reglementări, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii sunt supuse aceluiaşi tratament juridic, în deplină concordanţă cu principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, fără ca, în ceea ce le priveşte, norma legală să consacre diferenţe pe planul regimului juridic, singura ipoteză în care s-ar fi putut reţine că este discriminatorie, deci neconstituţională" şi nr. 422 din 21 octombrie 2004, în care s-a reţinut cu privire la interpretarea art. 47 alin. (3) [în prezent art. 46 alin. (3)] că "aceste dispoziţii prevăd, în acord cu art. 48 din aceeaşi lege, posibilitatea ca în cazul în care unei persoane i s-ar respinge, prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, acţiunea privind restituirea în natură a bunurilor preluate abuziv, formulată pe baza dispoziţiilor dreptului comun, aceasta nu are închisă calea procedurii de restituire potrivit Legii nr. 10/2001. În asemenea cazuri, persoana îndreptăţită poate solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilele preluate în mod abuziv, termenul de 6 luni de notificare, prevăzut de art. 21 alin. (1) din lege, urmând să curgă de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a respins acţiunea de restituire."
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei în sensul că nu s-ar fi judecat pe fond litigiul având ca obiect contestaţia împotriva deciziei prin care s-a soluţionat notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, întrucât contestaţia sa a fost respinsă ca tardivă şi că astfel nu ar exista putere de lucru judecat, Înalta Curte a constatat, pe de o parte, că recurenta nu a criticat în apel sentinţa sub aspectul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1201 C. civ. în sensul nesoluţionării pe fond a primei cereri, astfel că această critică nu poate fi formulată omisso medio, direct în recurs. De altfel, nici în recurs nu a fost formulată drept o critică a deciziei instanţei de apel ci a fost menţionată în cadrul prezentării istoricului cauzei.
Chiar dacă s-ar trece peste acest aspect procedural, această susţinere este nefondată, având în vedere că instanţele de fond au reţinut aspectul negativ al puterii de lucru judecat, care constă în aceea că partea care a pierdut procesul nu mai poate repune în discuţie dreptul său într-un alt litigiu.
Pentru aceasta au fost reţinute mai multe hotărâri judecătoreşti irevocabile, determinante pentru situaţia imobilului în litigiu, şi anume în primul rând cele prin care s-a statuat cu privire la imposibilitatea restituirii în natură a imobilului în cauză, ca urmare a respingerii acţiunilor având ca obiect constatarea nulităţii contractelor prin care fuseseră înstrăinate de către stat părţi din imobil.
De asemenea, au reţinut faptul că dispoziţia prin care a fost soluţionată notificarea formulată în termenul prevăzut de lege, dispoziţie prin care s-a reţinut că imobilul nu poate fi restituit în natură şi că reclamantei i se cuvin despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, a devenit irevocabilă ca urmare a necontestării în termenul prevăzut de lege a acesteia, situaţie reţinută de către instanţele judecătoreşti.
Faptul că reclamanta nu a atacat în termen dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, şi astfel nu a acordat posibilitatea instanţelor să analizeze pe fond contestaţia formulată, contestaţie care a fost prevăzută drept o cale de atac împotriva dispoziţiei emise în procedura administrativă, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, nu înseamnă că dispoziţia prin care a fost analizat fondul notificării nu se impune în mod irevocabil.
Instanţele au mai reţinut că art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu poate fi interpretat ca oferindu-i reclamantei o nouă posibilitate de a formula notificare atâta timp cât aceasta nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 46 alin. (1) şi (2), criticile recurentei sub aceste aspecte fiind analizate anterior.
Referitor la susţinerea recurentei în sensul că ar fi fost respinsă plângerea sa adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la soluţionarea primei notificări, pentru că nu ar fi fost epuizate căile de recurs interne, conform exigenţelor art. 35 alin. (1) al Convenţiei, constând în urmarea procedurii prevăzute la art. 46 alin. (3), soluţie care s-ar impune instanţelor conform art. 11 şi 20 din Constituţie, Înalta Curte a constatat că această susţinere nu are corespondent în actele dosarului.
Astfel, prin răspunsul din 9 februarie 2010 emis de Camera a treia a Curţii Europene a Drepturilor Omului se confirmă primirea cererii din 13 noiembrie 2009 şi este informată reclamanta că aceasta a fost considerată inadmisibilă pentru neepiuzarea căilor de recurs interne conform art. 35 parag. l al Convenţiei, fără a se face referire la interpretarea art. 46 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în sensul oferit de către recurentă.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 şi art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de contestatoarea K.I. împotriva Deciziei nr. 75 din 04 martie 2011 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5267/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6276/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
