ICCJ. Decizia nr. 5313/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5313/2012
Dosar nr. 1332/2/2011
Şedinţa publică din 14 septembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 1290 din 12 septembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 34741/3/2007 de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii G.C. şi G.I. şi a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită dispoziţie cu propunerea de acordare de despăgubiri ce pot fi stabilite în condiţiile Legii nr. 247/2005 pentru terenul situat în sectorul 4 în suprafaţă de 400,34 m.p. în favoarea reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin notificarea nr. 1370/2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, reclamanţii G.C. şi G.I., au solicitat acordarea de despăgubiri băneşti pentru terenul situat în sectorul 4, în suprafaţă de 404 m.p., în cuprinsul notificării reclamanţii menţionând că iniţial au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului, dar C.G.M.B. le-a comunicat că terenul se află într-o zonă construită din punct de vedere urbanistic.
Aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor din 18 martie 1999, reclamanţii sunt moştenitorii defunctului G.G., decedat la data de 15 februarie 1999.
Prin actul de vânzare - cumpărare din 15 decembrie 1954, G.G. a dobândit terenul situat în Bucureşti, Raionul N.B., compus din teren în suprafaţă de 404 m.p. şi construcţia aflată pe el, imobil care a fost expropriat şi demolat în baza Decretului nr. 282 din 26 iulie 1982 şi pentru care s-au primit despăgubiri în valoare de 35.821 lei, la data de 31 mai 1984, aşa cum rezultă din adresa din 19 septembrie 2005 emisă de SC A.V.L. Berceni SA.
Notificarea nu a fost soluţionată în termenul de 60 de zile prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, astfel că reclamanţii au solicitat instanţei soluţionarea notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, faţă de dispoziţiile Deciziei nr. 20 din 9 martie 2007, prin care I.C.C.J. a admis un recurs în interesul legii şi a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În raport de cele arătate, tribunalul a apreciat că se impune a se menţiona că prin notificarea formulată reclamanţii au solicitat doar despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat de către stat, iar prin acţiunea formulată în instanţă reclamanţii au apreciat că sunt îndreptăţiţi să solicite restituirea terenului menţionat în natură; în măsura în care acesta este afectat de construcţii, au solicitat acordarea prin compensare a unei suprafeţe de teren libere, iar în cazul în care nu este posibil, acordarea de despăgubiri băneşti stabilite în conformitate cu valoarea de circulaţie a imobilului.
Prin urmare, tribunalul a reţinut că reclamanţii au solicitat restituirea în natură a terenului expropriat doar în faţa instanţei, nu şi prin notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, însă faţă de procedura instituită de Legea nr. 247/2005, în Titlul VII, a analizat şi posibilitatea restituirii în natură a terenului. S-a avut în vedere nota de reconstituire aflată la fila 36 din dosar, întocmită de Serviciu cadastru Imobiliar Edilitar din cadrul P.M.B., în care se arată că fostul imobil pentru care s-au solicitat despăgubiri este în prezent afectat în totalitate de elemente de sistematizare, trotuar pietonal, carosabil alee, trotuar protecţie, spaţiu verde aferent bloc, construcţie tip A (P+4). Această notă este însoţită de planul topografic scara 11500, cuprinzând fostul imobil prin suprapunerea situaţiei vechi peste situaţia actuală, precum şi planul topografic scara 11500, cu reţele edilitare subterane, ultima actualizare fiind în anul 1989.
De asemenea, în cauză, s-a efectuat o expertiză tehnică imobiliară, care a stabilit că, în urma măsurătorilor efectuate şi în raport de documentele aflate la dosar, terenul păstrează dimensiunile fostului imobil, conform actului de vânzare - cumpărare, însă are o suprafaţă de 400,34 m.p., că terenul este ocupat pe o suprafaţă de 24,20 m.p. de construcţia unui bloc, iar restul de teren este ocupat de parcare auto, spaţii verzi, alei şi trotuare. In răspunsul la obiecţiunile formulate, expertul a propus spre restituire o suprafaţă de teren echivalentă de 404 m.p., pe care se află o parcare, care în momentul expertizării (21 aprilie 2008) nu era amenajată, dar care ulterior, s-a transformat într-o parcare amenajată de Primăria sectorului 4 Bucureşti.
De asemenea, a arătat în schiţa aflată la fila 170 şi 171 din dosar, foarte clar şi conturat toate detaliile care ocupă terenul solicitat a fi restituit în natură de către reclamanţi, respectiv spaţiu verde aferent blocului de 58,36 m.p., alee şi trotuar de 68,89 m.p., parcare de 148,89 m.p., bloc şi acces de 124,20 m.p., iar parcarea amenajată pentru blocurile vecine, propusă a fi restituită ca suprafaţă echivalentă, înlătură posibilitatea ca amplasamentul fostei proprietăţii să se suprapună peste parcarea nouă amenajată ca suprafaţă echivalentă.
La solicitarea instanţei de a stabili dacă pe terenul solicitat spre restituire există reţele edilitare sau alte detalii de sistematizare, expertul a declarat că poate să facă doar o apreciere în sensul că fiind o zonă liberă se puteau construi şi alte blocuri în condiţiile în care infrastructura o permitea, condiţii în care există posibilitatea existenţei unor conducte subterane care alimentează blocurile care înconjoară acest perimetru considerat liber.
Această concluzie a expertului a fost confirmată în opinia instanţei şi de adresa emisă de A.N., la data de 23 iunie 2008, aflată la fila 187 din dosar, unde se arată că pe terenul în litigiu, există o conductă de serviciu din fontă pentru alimentarea cu apă potabilă a imobilelor, precum şi de schiţa aflată la fila 186 din dosar, întocmite de SC E.M.S. SA, în care sunt figurate cablurile de medie şi joasă tensiune, în care este cuprins şi perimetrul unde se află terenul solicitat de către reclamanţi.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
În Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, se prevede că, ipoteza restituirii în natură a construcţiilor nedemolate sau demolate parţial şi a terenului liber are scopul de a limita restituirea în natură numai la acele suprafeţe de terenuri care nu sunt ocupate de noi construcţii, ori nu sunt afectate servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale. Pentru aceste terenuri, restituirea se va converti în măsurile reparatorii în echivalent strict determinate la alin. (10) al art. 10 din lege.
În toate cazurile, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată de a verifica destinaţia actuală a terenului, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şi altele asemenea. în cazul în care se constată astfel de situaţii, restituirea în natură se va limita numai la acele suprafeţe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafeţe de teren care nu afectează accesul şi utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate de utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare), dotări tehnico edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.
În cauză, aşa cum s-a arătat anterior, terenul care este menţionat în notificarea formulată de reclamanţi, încadrat în punctele 1, 2, 3, 4, identificat în planul de situaţie întocmit de expert aflat la fila 171 din dosar, este afectat în totalitate de amenajări de utilitate publică, respectiv, alee şi trotuar, parcare amenajată, spaţiu verde din jurul unui bloc de locuit şi respectiv bloc şi acces, astfel că în conformitate cu art. 10 din Legea nr. 10/2001 republicată şi a Normelor metodologice de aplicare unitară a acestei legi, măsurile reparatorii nu se pot stabili decât prin echivalent, strict determinate la alin. (10) art. 10 din lege.
Reclamanţii, prin acţiunea formulată au solicitat ca, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, să se acorde măsuri reparatorii prin echivalent, fie prin compensare cu terenul liber situat la numărul 18 pe aceeaşi stradă, fie despăgubiri în cuantumul reprezentat de valoarea de circulaţie a terenului ce face obiectul notificării, astfel cum a fost evaluat prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză.
În ceea ce priveşte cererea de compensare cu terenul situat la numărul 18, teren ce a fost identificat de către expertul F.R. prin raportul de expertiză efectuat în cauză şi planul de situaţie anexat aflat la fila 171 din dosar (punctele 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19), tribunalul a reţinut că la momentul soluţionării cauzei, pe teren, se află o parcare amenajată de Primăria Sectorului 4 Bucureşti, iar din adresa din 19 mai 2008, emisă de Direcţia Evidenta Imobiliară şi Cadastru, reţine că este străbătut de reţele subterane de gaze, astfel că şi acest teren este afectat de amenajări de utilitate publică, şi prin urmare nu este un bun disponibil în conformitate cu art. 1 din Legea nr. 10/2001 republicată şi cu Normele metodologice reglementate de art. 1.7., apreciind că o măsură reparatorie prin echivalent constând în compensarea cu terenul solicitat de către reclamanţii din prezenta cauză nu este posibilă, câtă vreme şi acesta este ocupat de amenajări de utilitate publică, iar pârâtul nu a propus spre compensare alte bunuri disponibile, deţinute de acesta şi acceptate de persoana îndreptăţită.
Referitor la cererea de acordare de despăgubiri constând în echivalentul valorii de piaţă a terenului ce face obiectul notificării, tribunalul a avut în vedere prevederile art. 26 alin. (1) din Legea 10/2001, republicată, care nu mai reglementează posibilitatea acordării de despăgubiri în echivalent bănesc, posibilitate prevăzută în vechea reglementare a Legii nr. 10/2001, art. 24 alin. (2), ce a fost abrogat de art. 57 din Titlul I al Legii nr. 247/2005.
Prezenta acţiune a fost formulată la data de 9 noiembrie 2007, deci după intrarea vigoare a Legii nr. 247/2005, astfel că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 26 ale Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, prin care, unitatea deţinătoare, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, este obligată să propună acordarea de despăgubiri către persoana îndreptăţită, în condiţiile Legii nr. 247/2005, cu respectarea dispoziţiilor imperative ale acestui titlu, în ceea ce priveşte instituţia abilitată să stabilească valoarea echivalentă, solicitarea dării unei declaraţii pe proprie răspundere în ceea ce priveşte eventuala primire a unei despăgubiri în momentul preluării imobilului de către stat aşa cum rezultă din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 republicată.
Prin Decizia civilă nr. 617 din 26 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 34741/3/2007 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi, apreciindu-se că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 10/2001 referitoare la servitutile legale şi alte amenajări care fac imposibilă restituirea în natură, conform expertizelor tehnice efectuate la fond, din care rezultă că terenul solicitat iniţial este afectat integral de un ansamblu imobiliar bloc de locuinţe şi toate amenajările aferente - spaţiu verde, alei, trotuare, parcare, iar terenul solicitat în compensare are destinaţie de parcare pentru blocurile învecinate.
Prin Decizia civilă nr. 3997 din 25 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 34741/3/2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de reclamanţii G.C. şi G.I. împotriva Deciziei nr. 617 din 26 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a fost casată cu consecinţa trimiterii apelului spre rejudecare la aceiaşi instanţă de apel. In decizia de casare instanţa de recurs a menţionat necesitatea lămuririi situaţiei de fapt a terenului notificat la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, precum şi a terenului propus spre compensare pe care s-a amenajat o parcare după formularea notificării.
Prin Decizia civilă nr. 747/ A din 23 septembrie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanţii G.C. şi G.I., împotriva sentinţei civile nr. 1290 din 12 septembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
A fost schimbată în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că s-a dispus restituirea în natură în favoarea reclamanţilor a terenului în suprafaţă de 404,14 m.p., identificat prin pct. A, B, C, D din raportul de expertiză întocmit de expert P.O., teren ce reprezintă parţial, fostul amplasament al terenului notificat (suprafaţa de 148,89 m.p.) şi parţial, teren în compensare, de aceeaşi valoare cu terenul notificat.
S-a omologat raportul de expertiză şi a fost obligat intimatul să plătească apelanţilor suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (500 lei onorariu de avocat şi 1.500 lei onorariu de expertiză). S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Instanţa de fond a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, obligând pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să emită dispoziţie cu propunerea de acordare de despăgubiri ce vor fi stabilite în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru terenul situat în sectorul 4, în suprafaţă de 400,34 m.p. în favoarea reclamanţilor. Această soluţie a avut în vedere faptul că la momentul pronunţării, conform probelor administrate în cauză, pe vechiul amplasament al terenului existau amenajări de utilitate publică, respectiv alee şi trotuar, parcare amenajată, spaţiu verde din jurul unui bloc de locuit şi respectiv, bloc şi acces, neputând fi restituit în natură. în privinţa terenului, pentru care s-a formulat cerere de acordare prin compensare, tribunalul a reţinut că pe acesta se află o parcare amenajată de Primăria Sectorului 4 Bucureşti, fiind străbătut de reţele subterane de gaz, deci afectat de amenajări de utilitate publică şi care nu poate fi acordat în natură.
Singura posibilitate pentru soluţionarea cererii a fost considerată acordarea despăgubirilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Cu ocazia rejudecării, în apel s-a administrat proba cu înscrisuri şi expertiză topografică.
În raportul de expertiză depus la dosar la 30 august 2011 şi întocmit de expert O.P., s-a stabilit că pe terenul menţionat în contractul de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1954, în suprafaţă de 404 m.p., la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era edificat parţial blocul nr. X, construcţie definitivă edificată cu respectarea normelor legale, iar ulterior, în anul 2008 a fost prelungită aleea de acces dintre blocul X şi blocul Y, terenul intrând în domeniul public şi fiind afectat de o parcare de reşedinţă parţial pe amplasamentul fost nr. X şi pe amplasamentele de la nr. X şi Y.
Terenul rămas liber din terenul notificat, în afara celui ocupat de blocul X şi de prelungirea aleii de acces nu poate fi retrocedat datorită configuraţiei.
Terenul solicitat iniţial pentru compensare, fost nr. X, nu poate fi acordat reclamantului, deoarece este afectat de lucrări publice. Prin expertiză a fost identificat un alt teren, ce poate fi acordat în compensare, în suprafaţă de 404 m.p., egală cu cea din actul din 1954, şi având aceeaşi valoare cu acesta, teren marcat prin raportul de expertiză, cu conturul A-B-C-D-A, pe acesta fiind realizată o parcare de reşedinţă în anul 2008, ce reprezintă o lucrare provizorie, fără promovarea unei hotărâri de Consiliul Local şi care cuprinde parţial din amplasamentul terenului în cauză de la nr. X, iar cea mai mare parte din amplasamentul fost la nr. X, şi puţin din amplasamentul fost la nr. X, conform expertizei, terenul propus în compensare nefiind afectat de lucrări de utilitate publică şi nici nu a făcut obiectul retrocedării în baza Legii nr. 10/2001.
Faţă de aspectele noi, apărute în cauză ca urmare a administrării unui nou raport de expertiză în apel, Curtea a apreciat ca fondate criticile formulate de apelanţii reclamanţi G., prin care aceştia au criticat sentinţa în sensul că au solicitat în compensare un alt teren şi trebuia identificat în zonă un teren în compensare, cu menţiunea că pe terenul solicitat s-au efectuat lucrări de realizare a parcării în timpul soluţionării cauzei, iar instanţa de fond în cazul în care ar fi considerat că nici terenul solicitat iniţial în compensare nu poate fi atribuit să solicite pârâtului efectuarea unei propuneri conform art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prin actele depuse la dosar, reclamanţii au făcut dovada că terenul a aparţinut lui G.G., fiind expropriat şi demolat în baza Decretului nr. 282 din 26 iulie 1982. Din actele de preluare a rezultat un teren de 373 m.p. din care construit 87,49 m.p., fiind primite despăgubiri doar pentru construcţie, iar nu şi pentru teren.
Reclamanţii au formulat notificarea nr. 1370/2001 în calitate de moştenitori ai defunctului G.G., conform certificatului de moştenitor din 18 martie 1999.
Prin actul de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1954 autorul reclamanţilor a dobândit terenul identificat de expert, conform vecinătăţilor indicate, în suprafaţă de 404 m.p. şi construcţie, astfel încât, instanţa are în vedere această suprafaţă, iar nu cea indicată în actul de expropriere care este mai mică - 373 m.p., reclamanţii făcând dovada dreptului de proprietate.
Terenul propus în compensare nu este afectat de lucrări de utilitate publică, nu a tăcut obiectul retrocedării în baza Legii nr. 10/2001, iar reclamanţii au insistat în atribuirea unui teren în compensare, iar nu în acordarea despăgubirilor. Art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu conferă posibilitatea unităţii deţinătoare să aleagă între acordarea unui teren în compensare şi acordarea despăgubirilor băneşti, ci dispune obligarea acesteia la verificarea tuturor posibilităţilor de acordare a unor terenuri în compensare, în cazul în care cel notificat este imposibil de restituit în natură şi doar în cazul în care, persoana îndreptăţită optează exclusiv pentru despăgubiri sau nu este de acord cu compensarea să acorde despăgubiri băneşti.
Soluţia pronunţată respectă şi dispoziţiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 3997 din 25 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 34741/3/2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerentele căreia s-a arătat că instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, trebuie să lămurească situaţia terenului solicitat în compensare aflat la nr. X, precum şi a împrejurării dacă intimatul deţine şi alte bunuri ce pot fi acordate în compensare, faţă de împrejurarea că acordarea unui teren în compensare este cea mai optimă şi certă modalitate de despăgubire, în măsura în care acest lucru este posibil, faţă de condiţiile actuale în care Fondul Proprietatea nu funcţionează ca organism pe care se bazează sistemul de despăgubire potrivit legii speciale.
Prin adresa din 05 februarie 2009, Primăria Sectorului 4 Bucureşti a arătat că pe actuală stradă a Pridvorului, a fost realizată o lucrare provizorie - parcare de reşedinţă, fără promovarea unei hotărâri de Consiliul Local, iar în cazul în care terenul va fi restituit foştilor proprietari, instituţia înţelege să dezafecteze parcarea şi să predea terenul liber, aspect ce confirmă concluziile expertizei întocmită de O.P. în sensul existenţei unui teren în compensare care să fie atribuit reclamanţilor.
Curtea a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate privind admiterea acţiunii în parte, deoarece din terenul acordat prin compensare face parte şi o suprafaţă de 148,89 m.p. din fostul amplasament al terenului notificat, restul suprafeţei până la 404,14 m.p. reprezentând teren în compensare.
În baza art. 274 C. proc. civ., Curtea a obligat intimatul Municipiul Bucureşti prin Primarul General să plătească apelanţilor suma de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin motivele de recurs se invocă incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
În acest sens se arată că la dosarul cauzei nu se regăseşte o situaţie juridică clară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză judiciară, în care să se stabilească apartenenţa terenului la domeniul public sau privat.
Mai mult, potrivit Hotărârii nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în toate cazurile entitatea investită cu soluţionarea notificării are obligaţia, înainte de a dispune orice măsură, de a identifica cu exactitate terenul şi vecinătăţile şi totodată, de a verifica destinaţia actuală a terenului solicitat şi a suprafeţei acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), existenţa şi utilizarea unor amenajări subterane: conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militare şj altele asemenea care nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituţiilor care le administrează.
Faţă de amplasamentul acestor utilităţi, care servesc normalei folosinţe a blocului de locuinţe ce ocupă parţial terenul în litigiu, dar şi de construcţiile vecine care deservesc comunitatea locală, nu se poate susţine în mod justificat că acest teren este liber şi poate fi restituit în natură.
Legea nu stabileşte o ierarhie între tipurile de măsuri reparatorii prin echivalent pe care le reglementează şi nu acordă preferabilitate în vreun caz concret despăgubirii persoanei deposedate de bunul său în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluţionarea notificării.
Din modalitatea de reglementare a măsurilor reparatorii prin echivalent, se înţelege că legiuitorul a lăsat la exclusiva apreciere a entităţii investite cu soluţionarea notificării a oportunităţii sale de a-şi oferi bunurile ori servicii de care dispune în schimbul bunurilor solicitate în procedura Legii nr. 10/2001, republicată, atunci când restituirea în natură nu este dorită de solicitant sau este imposibil de asigurat potrivit legii.
De asemenea, legiuitorul nu a obligat în niciun fel unitatea deţinătoare de a despăgubi în acest mod persoana deposedată, nici măcar atunci când aceasta deţine în patrimoniul său astfel de bunuri, ori poate asigura prestarea de servicii ce ar putea fi oferite în schimb şi ca echivalent al bunurilor preluate, pentru care restituirea în natură nu poate fi asigurată, după cum nu a fost obligat nici notificatorul sa accepte, peste voinţa sa o astfel de modalitate reparatorie.
În speţă, nu a existat o ofertă fermă din partea pârâtului de acordare de bunuri şi servicii, ofertă care să aibă un obiect clar determinat ori determinabil şi disponibil.
Sintagma „bun disponibil” în accepţiunea legii nu este echivalentă cu teren liber de construcţii, ci reprezintă o noţiune complexă şi anume faptul că bunul în cauză nu este necesar instituţiei respective.
Reclamanta avea obligaţia să depună dovezi, prin care să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului a terenului, fie prin declaraţii autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi, totodată, că se obligă la restituirea imobilului, sau după caz, la plata de despăgubiri în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
La dosarul administrativ de Legea nr. 10/2001 nu există dovezi din care să rezulte faptul dacă s-au primit sau nu despăgubiri.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:
Prin motivele de recurs se critică, în esenţă, nelămurirea situaţiei juridice a terenului în litigiu de către instanţa de rejudecare şi acordarea despăgubirii persoanei deposedate de bunul său în modalitatea compensării cu alte bunuri sau servicii ce trebuie oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluţionarea notificării.
În ceea ce priveşte situaţia juridică a terenului în litigiu se constată că în apel, cu ocazia rejudecării cauzei, s-au administrat probe cu înscrisuri şi expertiză tehnică în specialitatea topografie-cadastru.
Prin raportul de expertiză întocmit de expert O.P., s-a stabilit că pe terenul menţionat în contractul de vânzare-cumpărare din 15 decembrie 1954 din fosta str. Intrarea Gura Ocnitei, în suprafaţă de 404 m.p., la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 era edificat parţial blocul nr. 18 din actuala str. Pridvorului, construcţie definitivă edificată cu respectarea normelor legale, iar ulterior, în anul 2008 a fost prelungită aleea de acces dintre blocul 18 şi blocul 19, terenul intrând în domeniul public şi fiind afectat de o parcare de reşedinţă, parţial pe amplasamentul fost nr. 14 şi pe amplasamentele de la nr. 12 şi 10. Terenul rămas liber din terenul notificat, în afara celui ocupat de blocul 18 şi de prelungirea aleii de acces nu poate fi retrocedat datorită configuraţiei acestuia.
Prin decizia de casare nr. 3997 din 25 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 34741/3/2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat ca instanţa de apel, cu ocazia rejudecării, să lămurească situaţia terenului solicitat în compensare aflat la nr. 18 din str. Intrarea Gura Ocniţei, precum şi a împrejurării dacă intimatul deţine şi alte bunuri ce pot fi acordate în compensare, faţă de faptul că acordarea unui teren în compensare este cea mai optimă şi certă modalitate de despăgubire, în măsura în care acest lucru este posibil, faţă de condiţiile actuale în care Fondul Proprietatea nu funcţionează ca organism pe care se bazează sistemul de despăgubire potrivit legii speciale.
Instanţa de apel a pronunţat o soluţie în acord cu dispoziţiile obligatorii ale deciziei de casare sus-menţionate.
Trebuie menţionat că art. 26 din Legea nr. 10/2001 nu conferă posibilitatea unităţii deţinătoare să aleagă între acordarea unui teren în compensare şi acordarea despăgubirilor băneşti, ci dispune obligarea acesteia la verificarea tuturor posibilităţilor de acordare a unor terenuri în compensare, în cazul în care cel notificat este imposibil de restituit în natură şi doar în cazul în care, persoana îndreptăţită optează exclusiv pentru despăgubiri sau nu este de acord cu compensarea să acorde despăgubiri băneşti.
În speţă, terenul propus a fi acordat în compensare intimaţilor reclamanţi nu este afectat de lucrări de utilitate publică, nu a tăcut obiectul retrocedării în baza Legii nr. 10/2001, iar reclamanţii au insistat în atribuirea unui teren în compensare, iar nu în acordarea despăgubirilor băneşti.
Mai mult, potrivit adresei din 05 februarie 2009 a Primăriei Sectorului 4 Bucureşti, pe actuala stradă a Pridvorului, fostă Intrarea Gura Ocniţei, a fost realizată o lucrare provizorie - parcare de reşedinţă, tară promovarea unei hotărâri de Consiliul Local, iar în cazul în care terenul va fi restituit foştilor proprietari, instituţia înţelege să dezafecteze parcarea şi să predea terenul liber, aspect ce confirmă concluziile expertizei întocmită în apel, în sensul existenţei unui teren în compensare care poate să fie atribuit reclamanţilor.
În ceea ce priveşte despăgubirile încasate, prin actele depuse la dosar, reclamanţii au tăcut dovada că terenul din str. Gura Ocnitei a aparţinut lui G.G., fiind expropriat şi demolat în baza Decretului nr. 282 din 26 iulie 1982. Din actele de preluare a rezultat un teren de 373 m.p., din care construit 87,49 m.p., fiind primite despăgubiri doar pentru construcţie, iar nu şi pentru teren.
Din actele dosarului nu a rezultat că reclamanţii sau ascendenţi ai acestora ar fi părăsit vreodată teritoriul României sau că ar avea dublă cetăţenie pentru a fi suspectaţi că au primit şi alte despăgubiri, respectiv cele care se plătesc în baza acordurilor internaţionale încheiate de ţara noastră privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că intimaţii-reclamanţi în cauză nu puteau să facă dovada unui fapt negativ (acela că nu au primit despăgubiri), revenind recurentului-pârât sarcina de a proba această susţinere, respectiv, existenţa unor asemenea despăgubiri, ceea ce nu a tăcut în cauză.
Este relevant şi faptul că, în recurs, la solicitarea înaltei Curţi, referitoare la cererea de probatorii formulată prin cererea de recurs, recurentul pârât a arătat expres, că renunţă la probele solicitate.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că, în speţă, s-a făcut o corectă aplicare a legii la situaţia dedusă judecăţii, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva Deciziei civile nr. 747/ A din 23 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 53/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5319/2012. Civil. Expropriere. Obligaţie de a... → |
|---|
