ICCJ. Decizia nr. 5390/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5390/2012
Dosar nr. 4433/118/2009
Şedinţa publică din 18 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 4433/118/2009 reclamanţi G.D. şi G.I.D. au solicitat instanţei să oblige pârâţii Statul Român prin M.F.P., Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie şi Primarul Oraşului Eforie la plata contravalorii terenului în suprafaţă de 300 mp, ce formează parcela nr. 21 din parcelarea Tuzla Techirghiol, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanţii au arătat că sunt moştenitorii defuncte B.M.S., fostă proprietară a terenului mai sus menţionat, preluat abuziv de către stat, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar după adoptarea Legii nr. 10/2001, au notificat unitatea deţinătoare Oraşul Eforie pentru restituirea în natură a terenului, sau în ipoteza în care aceasta nu mai era posibilă, acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, conform Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziţia nr. 610/2002 emisă de Oraşul Eforie prin Primar în temeiul Legii nr. 10/2011 s-a respins cererea de restituire în natură a terenului, fiind propuse despăgubiri în valoare de 15.000 dolari SUA.
Nemulţumiţi de modalitatea de soluţionare a notificării lor, reclamanţii au declanşat şi faza judiciară a procedurii Legii nr. 10/2001, solicitând anularea în parte a dispoziţiei, obligarea unităţii deţinătoare să le acorde un teren în compensarea celui ce nu mai poate fi restituit în natură, motivat de faptul că Legea nr. 10/2001 reglementează o anumită ordine a măsurilor reparatorii în echivalent ce se acordă persoanelor îndreptăţite, iar ofertarea de bunuri sau servicii este prioritară în raport de despăgubirile băneşti acordate conform legii speciale.
Prin sentinţa civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003, Tribunalul Constanta a admis contestaţia formulată de reclamanţi şi a modificat dispoziţia primarului, dispunând atribuirea către reclamanţi, în compensare, a unei suprafeţe de teren de 300 mp cu caracteristici similare terenului ce a aparţinut autoarei. S-a avut în vedere faptul că terenul în litigiu este ocupat de două construcţii autorizate şi că există teren disponibil pentru a se putea realiza compensarea în natură.
Din anul 2003, de când a rămas irevocabilă hotărârea, reclamanţii nu au reuşit punerea în executare a acesteia, deşi au făcut numeroase demersuri către autoritatea locală, judeţeană şi naţională pentru restituirea proprietăţilor.
În vederea punerii în executare a hotărârii, reclamanţii au obţinut prin sentinţa civilă nr. 6991 din 22 iulie 2005 a Judecătoriei Constanţa obligarea Primarului şi a Oraşului Eforie la plata unei amenzi civile, în temeiul art. 5803 C. proc. civ.
După alte demersuri ale reclamanţilor, la data de 29 noiembrie 2006 Consiliul local Eforie a emis hotărârea nr. 430 prin care s-a atribuit în compensare un lot de teren numerotat cu 30 şi 31 în parcela PUZ, cartier de locuinţe. Această hotărâre a fost contestată de reclamanţi în procedura contenciosului administrativ, deoarece terenul oferit în compensare nu întrunea nici pe departe condiţiile prevăzute de titlul executoriu. Prin sentinţa civilă nr. 712 din 28 februarie 2008 Tribunalul Constanţa-secţia contencios administrativ şi fiscal, după administrarea probei cu expertiză, a stabilit că hotărârea de consiliu local nu este legală, în sensul că nu respectă caracteristicile terenului aşa cum se menţionează în titlul executoriu, respectiv terenul oferit în compensare are o valoare mult mai mică decât valoarea terenului revendicat. Hotărârea consiliului local a fost anulată, sentinţa fiind menţinută prin Decizia Curţii de Apel Constanţa nr. 392/CA din 15 septembrie 2008.
Reclamanţii au continuat şi ulterior pronunţării acestei hotărâri demersurile pentru punerea în executare a hotărârii pronunţate în anul 2003, însă pârâţii autorităţi administrative locale nu au mai dorit să răspundă acestor demersuri.
Deoarece de la momentul pronunţării hotărârii şi până în prezent au trecut 6 ani, în care nenumărate terenuri aparţinând domeniului privat al localităţii au făcut obiectul unor reconstituiri, concesiuni, vânzări, care în opinia autorităţilor au avut prioritate faţă de executarea unei hotărâri judecătoreşti, reclamanţii înţeleg să solicite obligarea pârâţilor la contravaloarea terenului ce se dovedeşte a fi imposibil de restituit şi în compensare, invocând atât încălcarea dreptului de proprietate protejat de disp. art. 480 C. civ., dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ce au fost aplicate în mod formal, cât şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Pârâţii Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie prin Primar şi Primarul Oraşului Eforie au invocat prin apărător excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, raportat la obiectul acţiunii deduse judecăţii, susţinându-se că nu poate fi stabilită o altă obligaţie în sarcina celor trei pârâţi în condiţiile în care există o hotărâre judecătorească ce stabileşte obligaţii concrete în sarcina acestora.
Prin sentinţa civilă nr. 1909 din 9 octombrie 2009 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Oraşul Eforie, Primarul Oraşului Eforie şi a Consiliului Local Eforie, toţi pârâţii fiind obligaţi către reclamanţi la plata echivalentului în lei, de la data plăţii, al sumei de 90.000 euro cu titlu de despăgubiri, pentru terenul în suprafaţă de 300 mp ce formează lotul 21 din Parcelarea Tuzla-Techirghiol.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut că, procedura iniţiată de reclamanţi conform Legii nr. 10/2001 pentru repararea prejudiciului suferit prin preluarea abuzivă din patrimoniul autoarei lor a fost finalizată prin sentinţa civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 a Tribunalului Constanţa, prin care autorităţile locale au fost obligate să atribuire reclamanţilor un teren în compensarea lotului nr. 21 din fosta parcelare Tuzla-Techirghiol, cu „caracteristici similare terenului imposibil de restituit";. Hotărârea Consiliului Local al Oraşului Eforie, prin care s-au atribuit reclamanţilor 679 mp teren reprezentând loturile nr. 30 şi 31 din Parcela PUZ, cartier de locuinţe în schimbul terenului de 300 mp notificat şi imposibil de restituit în natură, a fost anulată în procedura controlului de contencios administrativ la solicitarea reclamanţilor nemulţumiţi de caracteristicile terenului ofertat de autorităţile locale. întrucât executarea în natură a obligaţiei nu s-a realizat, autorităţile locale refuzând să atribuie reclamanţilor un teren similar celui preluat abuziv de către stat, prima instanţă a reţinut că pârâtul Statul Român, prin intermediul organelor sale specializate, nu a depus toate eforturile necesare pentru executarea hotărârii judecătoreşti favorabile reclamanţilor, situaţie în care singura modalitate de reparare a prejudiciului cauzat reclamanţilor o reprezintă obligarea pârâţilor la plata contravalorii terenului de 300 mp notificat de reclamanţi şi imposibil de restituit în natură.
Luând act de faptul că prin expertiza B.D. efectuată în Dosarul nr. 4620/118/2007 s-a stabilit că valoarea de circulaţie a terenului preluat de la autoarea reclamanţilor este de 90.000 euro, Tribunalul Constanţa a obligat pârâţii să plătească reclamanţilor contravaloarea terenului, respectiv 90.000 euro.
Prin Decizia civilă nr. 381/ C din 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, au fost admise ambele apeluri formulate de pârâţi şi schimbată în parte sentinţa în sensul că s-a stabilit că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru terenul în suprafaţă de 300 mp lot nr. 21 din fosta parcelare Tuzla-Techirghiol. A fost obligat pârâtul Primarul Oraşului Eforie să înainteze Comisiei Centrale de Despăgubiri propunere de despăgubiri pentru terenul mai sus-menţionat, conform legii speciale. Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat foştilor proprietari, prin privarea acestora de proprietate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost în mod expres şi limitativ prevăzută de Legea nr. 10/2001, legea acordând prioritate măsurii reparării în natură a prejudiciului prin restituirea imobilului preluat în starea în care acesta se găseşte la data notificării, iar în ipoteza în care restituirea nu mai este posibilă (datorită incidenţei situaţiilor enumerate în art. 10 şi 11 din lege), fostul proprietar este îndreptăţit să obţină alte bunuri sau servicii în compensare, sau despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin M.F.P. s-a reţinut că este nefondat prin prisma negării calităţii sale procesuale pasive în prezentul litigiu, dar întemeiat sub aspectul incidenţei normei speciale în legătură cu procedura de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamantei.
Statul Român nu se poate prevala pentru a-şi nega lipsa calităţii procesuale pasive într-un astfel de litigiu, pe împrejurarea că prin acte normative proprii a trecut din patrimoniul său în patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale bunurile preluate fără titlu valabil de la adevăraţii proprietari în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, şi ulterior a dispus tot prin acte normative cu privire la vânzarea lor. Finalitatea urmărită de reclamantă în ambele proceduri a fost aceea de a redobândi bunurile preluate de la autorii săi, în principal în natură, iar în subsidiar, în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, prin echivalent.
Prin sentinţa civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003 a Tribunalului Constanta - pronunţată în procedura Legii nr. 10/2001 s-a stabilit în mod irevocabil că restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 300 mp, fostul lot nr. 21 din parcelarea Tuzla - Techirghiol, nu mai este posibilă, (terenul este afectat de construcţii noi, realizate după preluarea terenului de către stat), reclamanţii optând pentru repararea prejudiciului prin acordarea unor bunuri în compensare, respectiv, acordarea de către autoritatea locală Oraşul Eforie a unui teren echivalent din punct de vedere tehnico-edilitar cu terenul de 300 mp imposibil de restituit în natură, conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 1/2001.
Conform acestor dispoziţii legale măsurile reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă de entitatea deţinătoare a bunului imposibil de restituit în natură, cu consimţământul persoanei îndreptăţite.
Se observă din interpretarea textului citat că legiuitorul a apreciat că măsura compensării cu alte bunuri echivalente constituie o modalitate mai adecvată de reparaţie cu atât mai mult cu cât modalitatea de despăgubire întruneşte condiţia acordului beneficiarului.
Deşi prevăzută de lege şi generoasă în aparenţă, măsura oferirii în compensare a unui imobil în schimbul celui preluat abuziv a fost însă deficitar reglementată de legiuitor, care a stabilit numai că măsura compensării se poate lua prin decizia sau dispoziţia motivată a unităţii deţinătoare (art. 1. alin. (3)), cu acordul persoanelor îndreptăţite, primarii unităţilor notificate având obligaţia de a afişa lunar un tabel care să cuprindă bunurile disponibile ce pot fi acordate în compensare (art. 1 alin. (5)).
S-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 1464/2003 Tribunalul Constanţa a obligat Oraşul Eforie să acorde reclamanţilor un teren echivalent cu terenul de 300 mp preluat abuziv de la reclamanţi, aceştia din urmă optând pentru această modalitate de reparare a prejudiciului, deşi la momentul soluţionării contestaţiei nu a fost identificat un astfel de imobil echivalent, care să fie ofertat de unitatea administrativ teritorială conform art. 1 alin. (5) din lege, şi respectiv să fie acceptat de reclamanţi, aceştia din urmă acceptând ca să se realizeze identificarea bunului în faza executării hotărârii judecătoreşti.
Executarea obligaţiei stabilită prin hotărârea judecătorească s-a realizat prin emiterea Hotărârii nr. 430/29 noiembrie 2006 a Consiliului Local Eforie şi atribuirea unui teren în suprafaţă de 679 mp - loturile nr. 30 şi 31 din Parcela PUZ - cartier de locuinţe, ofertă ce nu a fost acceptată de reclamanţi, hotărârea Consiliului Local fiind contestată de aceştia, motivat de faptul că terenul nu are aceleaşi caracteristici tehnico - edilitare cu terenul de 300 mp preluat abuziv.
În lipsa unor terenuri care să fie incluse pe lista bunurilor disponibile şi care să corespundă din punct de vedere tehnico-edilitar terenului - fostă proprietate a reclamanţilor, se reţine că pretenţiile reclamanţilor în procedura Legii nr. 10/2001 nu s-au putut realiza, singura modalitate legală de reparare a prejudiciului suferit de reclamanţi, până în prezent, constituind-o acordarea de despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, soluţie impusă de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
S-a reţinut a fi fondate criticile care vizează modalitatea în care trebuia realizată repararea prejudiciului reclamanţilor prin următoarea motivare.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost adoptată o lege specială care prevede în ce condiţii pot fi acestea restituite în natură persoanelor îndreptăţite, şi cum se poate repara prejudiciul prin măsuri reparatorii în echivalent, instanţa de judecată nu poate face abstracţie de existenţa sa.
Această soluţie nu contravine prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aşa cum s-ar putea susţine pentru că dispoziţiile menţionate, nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii ori amenzi.
Convenţia şi Curtea Europeană lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
Faţă de „specificul"; acţiunilor ce vizează imobile preluate abuziv de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care restituirea în natură nu mai este posibilă, iar reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv, măsura restituirii prin echivalent se acordă în condiţiile legii speciale de reparaţie.
Transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie a „interesului patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării, se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi (Cauza Pilot Atanasiu şi Alţii împotriva României, cererile nr. 30767/2005 şi nr. 33800/2006, Decizia din 12 octombrie 2010, pag. 142).
În condiţiile în care reclamanţii au un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O. (despăgubirile care se cuvin pentru imobilul care nu mai poate fi restituit în natură) trimiterea la procedura legilor speciale de reparaţie pentru obţinerea echivalentului valoric al bunului lor este în concordanţă cu practica C.E.D.O., care în cauza Ivo Bartonek şi Marcela Bartonekova a Republicii Cehe (nr. 15574/2004 şi nr. 13803/2005 din 3 iunie 2008), a statuat că „nu se poate reproşa instanţei naţionale că a acordat prevalentă legii speciale de restituire faţă de dispoziţiile generale ale C. civ., chiar dacă petiţionarul pretinde un drept de proprietate”.
Pentru plata despăgubirilor băneşti stabilite în cadrul procedurilor de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat a fost reglementat un sistem unitar de evaluare şi acordare prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente.
Concluzia care se impune din analiza art. 1 al Titlului VII al Legii nr. 247/2005 este că pentru toate imobilele preluate de statul comunist - terenuri (în intravilan sau extravilan) ori construcţii -, indiferent dacă epoca preluării s-a indicat expres (ex.: 6 martie 1954 - 22 decembrie 1989 în Legea nr. 10/2001, O.U.G. nr. 83/1999 sau O.U.G. nr. 94/2000) sau generic („aduse sau preluate de C.A.P.” -Legea nr. 18/1991), fără distincţie dacă s-au confiscat de la persoane fizice (Legea nr. 10/2001) sau juridice, oricare ar fi fost forma de organizare (societate comercială, partid politic, persoană juridică fără scop lucrativ - Legea nr. 10/2001, cult religios sau organizaţii ale comunităţilor naţionale - O.U.G. nr. 94/2000 şi respectiv O.U.G. nr. 83/1999), deci pentru toate imobilele preluate de regimul de dinainte de 22 decembrie 1989 care nu se pot restitui în natură legea prevede o singură alternativă: despăgubiri în temeiul legii speciale.
După cum a afirmat C.E.D.O. în numeroase cazuri (ex.: cauza M. Atanasiu ş.a. contra României, pag. 169-177), în situaţia unor modificări fundamentale ale sistemului unei ţări, precum cele pe care le reprezintă tranziţia de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare şi reforma structurii politice, juridice şi economice a statului, adoptarea unor legi economice şi sociale pe scară largă în materie de restituire de proprietăţi, nu poate asigura o dreptate completă în fata varietăţii de situaţii în care se află numeroasele persoane în cauză.
De aceea, cum art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept la o compensaţie integrală în orice circumstanţe, o compensaţie parţială justificată de obiective legitime „de utilitate publică”, precum cele care urmăresc măsuri de reformă economică sau de dreptate socială putând milita pentru o rambursare mai mică decât valoarea de piaţă integrală.
Or, aplicarea acestor principii la situaţia concretă a reclamanţilor impune concluzia că acordarea de despăgubiri în temeiul legii speciale în locul despăgubirilor băneşti nu constituie o nouă nedreptate disproporţionată, în condiţiile în care este justificată de reforma radicală a sistemului politic şi economic din România şi de situaţia finanţelor tării.
Reţinând că însăşi Curtea Europeană a considerat Legea nr. 247/2005 drept un act de aplicabilitate generală tuturor imobilelor revendicate, s-a considerat că acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005 este o măsură corespunzătoare satisfacerii dreptului de proprietate ce a aparţinut autorilor reclamanţilor.
După modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 Titlul VII, (art. 16), instanţa de judecată nu mai are atribuţia de a stabili cuantumul despăgubirilor băneşti, în cadrul etapei judiciare de soluţionare a notificării, aceasta fiind atribuţia exclusivă a Comisiei Centrale de Despăgubiri.
Legea nouă se aplică imediat situaţiilor obiective care iau naştere sub imperiul ei. Dreptul subiectiv reclamant îşi are fundamentul direct şi imediat în preluarea abuzivă a imobilului pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, adică într-un raport juridic trecut.
Efectele viitoare ale acestui raport sunt imperativ stabilite de legea nouă - Legea nr. 247/2005, existentă la momentul sesizării instanţei de judecată pentru constatarea dreptului reclamanţilor la măsuri reparatorii în echivalent, prin transformarea obligaţiei de atribuire a unui teren în compensare, (obligaţie ce a devenit imposibil de executat, ca urmare a inexistenţei în patrimoniul pârâţilor autorităţi locale, a unui teren corespunzător pretenţiilor reclamanţilor, aspect asupra căruia părţile au căzut de acord) în obligaţia de acordare de despăgubiri.
În ceea ce priveşte expertiza imobiliară realizată în apel, aceasta împreună cu întreaga documentaţie aferentă notificării reclamanţilor urmează a fi înaintate Comisiei Centrale, care le va valorifica cu respectarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005 şi a dispoziţiilor art. 16 pct. 10-16 din Normele de aplicare a legii speciale, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., susţinând că instanţa nu s-a pronunţat asupra obiectului dedus judecaţii, respectiv a cererii de chemare în judecată avută în vedere la soluţionarea fondului, încălcând principiul disponibilităţii acţiunii civile.
La acest moment, coexistă două modalităţi de soluţionare a notificării, respectiv cea confirmată prin sentinţa civilă nr. 1464/2003 a Tribunalului Constanta şi soluţia propusă definitiv, dar nu irevocabil, de Curtea de Apel Constanţa.
Fără îndoială, că sub pretextul modificărilor Legii nr. 10/2001, prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, intervenite după soluţionarea notificării în calea contencioasă, instanţa nu putea să judece din nou fondul cauzei, ignorând hotărârea judecătorească pronunţată.
În niciun caz, intenţia reclamanţilor, prin acţiunea formulată, nu a fost aceasta, ci, mai degrabă, a fost aceea de a aplica o sancţiune debitorilor obligaţiei, care timp de 6 ani nu şi-au îndeplinit obligaţia stabilită prin titlul executoriu, neexistând alt mijloc de soluţionare a conflictului născut în legătura cu executarea hotărârii între reclamanţi şi pârâţii autorităţi locale.
Din acest motiv, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în referire la temeiul cererii, au fost invocate în primul rând dispoziţiile Convenţiei Europene, cu referire la practica C.E.D.O. şi la argumentele oferite de Curte, în sprijinul stabilirii de despăgubiri, prin transformarea dreptului într-un drept de creanţă de natură să satisfacă cerinţa ocrotirii interesului reclamanţilor.
Prin urmare, nu s-a solicitat obligarea alternativă la o altă măsură compensatorie pentru simplul fapt că nu poate fi executata hotărârea, ci dimpotrivă, autorităţile care au avut la dispoziţie mijloacele de executare a hotărârii, trebuie „sancţionate"; în sensul de a despăgubi pe reclamanţi pentru prejudiciul suferit, inclusiv prin devalorizarea bunului, ca efect la crizei de pe piaţa imobiliară.
În plan procesual, aceasta cerere se încadrează pe deplin în disp.art. 5803 alin. (2) C. proc. civ., care stabilesc că în condiţiile în care debitorul nu şi-a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu la cererea creditorului, instanţa care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere, în favoarea statului, va putea obliga pe debitor la cererea creditorului, la daune interese. în acest sens, textul face trimitere la dispoziţiile art. 574 C. proc. civ., potrivit cu care dacă în titlul executoriu nu s-a stabilit echivalentul lucrului, în cazul imposibilităţii predării acestuia, instanţa de executare, la cererea creditorului, va stabili această sumă prin hotărâre dată cu citarea părţilor.
Prin urmare, în cauză nu este vorba de soluţionarea unei cereri de modificare a titlului executoriu, respectiv a dispoziţiei primarului, ci este vorba despre cererea de a se constata imposibilitatea restituirii bunului în condiţiile stipulate în titlu, şi de plata unor daune interese, care în cazul de faţă, echivalează cu contravaloarea bunului imposibil de restituit.
Chiar dacă în mod explicit, reclamanţii nu au invocat această normă de procedură, când referire la demersurile anterioare privind executarea hotărârii, inclusiv la obţinerea unei sentinţe de obligare la plata unei amenzi civile, reclamanţii au înţeles să justifice cererea de despăgubiri, drept o cerere de sancţionare pentru debitorul care, cu rea credinţă, nu duce la îndeplinire hotărârea in termen de 6 luni de la data aplicării amenzii civile.
În raport de aceste considerente, motivarea instanţei de apel nu are legătură cu considerentele care au justificat promovarea acestei acţiuni, nici cu temeiul de drept al sesizării instanţei, referirea la Legea nr. 10/2001, în acest sens fiind străină de obiectul judecăţii.
Cauza a fost soluţionată de o instanţă necompetentă material, cu încălcarea dispoziţiilor art. 5803 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 574 C. proc. civ.
În contextul în care s-a lămurit procedura ce trebuia urmată în soluţionarea cererii despăgubiri formulată de reclamanţi, în sensul că este vorba despre despăgubiri datorate de debitorul obligaţiei după exercitarea acţiunii de obligare la plata unei amenzi civile, este evident că în discuţie instanţa de apel ar fi trebuit să pună problema competenţei materiale de soluţionare a cauzei, însă nu din perspectiva motivelor de apel invocate de autorităţile local administrative, ci din perspectiva procedurii in care se naşte dreptul la dezdăunare.
În textul invocat, instanţa competentă să soluţioneze cererea creditorului la obligarea debitorului la daune interese, este instanţa care a dispus obligarea debitorului la plata unei amenzi civile pe zi de întârziere în favoarea statului, în speţă, Judecătoria Constanta.
Aceasta instanţă, prin urmare, avea competenţa să se pronunţe prin hotărâre executorie şi supusă doar recursului, asupra cererii de despăgubiri.
Este adevărat că, la cererea instanţei de apel, au precizat că temeiul juridic al cererii îl reprezintă dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fără a indica însă care este procedura de urmat şi fără a solicita vreodată înlocuirea măsurii de compensare în natură, prin înlăturarea hotărârii judecătoreşti intrată în puterea de lucru judecat.
Soluţionând apelul, instanţa a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei, ceea ce înseamnă că în legătură cu celelalte părţi, altele decât Primarul Oraşului Eforie s-a menţinut soluţia de obligare a acestora la plata de despăgubiri.
Restul dispoziţiilor instanţei sunt menţinute, situaţie în care s-ar putea să tragem concluzia că ceilalţi pârâţi în legătură cu care instanţa de apel nu a stabilit nicio modificare a hotărârii au rămas obligaţi la plata sumei de 90.000 euro.
Şi din acest punct de vedere, soluţia pronunţată de instanţa de apel este una greşită, care lasă loc la interpretări, cuprinzând dispoziţii contradictorii.
Soluţia este nelegală şi în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv cu interpretarea art. 1 din Protocolul I la Convenţie şi cu dispoziţiile art. 41 din aceeaşi Convenţie.
Invocă încălcarea dreptului de proprietate protejat de dispoziţiile art. 480 C. civ., dar şi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care au fost aplicate formal, dar si încălcarea art. 1 ai Protocolului nr. 1 la Convenţie, socotind că nerestituirea terenului pana la această dată în absenta oricărei despăgubiri reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamantului, referitor la bunurile sale.
În contextul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 247/2005 asemeni Curţii Europene, prin deciziile sale de speţă, se poate considera ca există premisele transformării creanţei de restituire într-o creanţă de despăgubire, în sarcina statului, dar şi a autorităţilor locale investite cu obligaţia de executare a hotărârii.
În cazul Viaşu contra România Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 9 decembrie 2008 într-un caz similar celui dedus judecăţii, a decis că „încălcarea dreptului reclamantului aşa cum este garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1 îşi are originea într-o problemă pe seară largă care rezultă dintr-o disfuncţionalitate a legislaţiei romaneşti şi dintr-o practică administrativă care a atins şi poate să atingă şi pe viitor un mare număr de persoane. Obstacolul nejustificat in calea exercitării de către reclamant a dreptului sau la respectarea bunurilor nu a fost cauzat de un incident izolat, nici nu este imputabil cursului particular pe care l-au urmat evenimentele în cazul său acesta rezulta dintr-un cadru legal, regulamentar si administrativ care s~a dovedit inadecvat, aplicat de autorităţi pentru o categorie precisa de cetăţeni, adică beneficiarii masurilor de restituire a bunurilor naţionalizate sau confiscate de Statul comunist”.
În aceste împrejurări de fapt si de drept, reclamanţii au solicitat obligarea Statului Român, dar si a autorităţilor administrative care timp de 9 ani au refuzat să pună în posesie în condiţiile titlului executoriu asupra terenului atribuit în compensare, în sensul identificării acelei suprafeţe care să aibă caracteristicile suprafeţei imposibil de restituit, la contravaloarea acestui teren, punând pe reclamanţi pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele legii interne dar şi ale art. 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost ignorat.
Din această perspectivă, daca vor fi înlăturate motivele de recurs vizând necompetenta instanţei care a soluţionat fondul, respectiv nepronuntarea instanţei de apel asupra motivelor cu care a fost investită şi care se raportează la o anumită cerere de chemare în judecată, solicită modificarea soluţiei pronunţate de instanţa de apel, în sensul respingerii apelurilor formulate de intimaţi sau, dacă se are în vedere motivul invocat de Statul Român în legătură cu cuantumul despăgubirilor, valorificarea expertizei tehnice imobiliare efectuată în dosarul Curţii de Apel, unde s-a stabilit că valoarea imobilului la data introducerii acţiunii (mai 2009), era de 87.600 euro.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este fondat urmând a fi admis pentru considerentele ce succed:
Prin sentinţa civilă nr. 1364 din 12 decembrie 2003 pronunţată de Tribunalul Constanta, a fost admisă contestaţia reclamanţilor împotriva dispoziţiei nr. 610/2002 emisă de Primarul Oraşului Eforie în sensul că s-a dispus atribuirea reclamanţilor în compensare, suprafaţa de 300 m.p., cu caracteristici similare terenului situat în Eforie - Sud, lotul nr. 21, plan - parcelare „Tuzla – Techirghiol”.
În vederea punerii în executare a hotărârii, reclamanţii au obţinut prin sentinţa civilă nr. 6991 din 22 iulie 2005 a Judecătoriei Constanţa, obligarea Primarului şi a Oraşului Eforie la plata unei amenzi civile, în temeiul art. 5803 C. proc. civ.
După alte demersuri ale reclamanţilor, la data de 29 noiembrie 2006, Consiliul Local Eforie a emis hotărârea nr. 430 prin care s-a atribuit în compensare un lot de teren numerotat cu nr. 30 şi 31 în parcela PUZ (cartier de locuinţe).
Întrucât terenul acordat în compensare nu întrunea condiţiile prevăzute în titlu executoriu, reclamanţii au atacat hotărârea nr. 430 pe calea contenciosului administrativ. Prin sentinţa civilă nr. 712 din 28 februarie 2008 a Tribunalului Constanta, secţia contencios - administrativ şi fiscal a fost anulată Hotărârea nr. 430/2006 emisă de Consiliul Local Eforie.
Reclamanţii au continuat demersul pentru punerea în executare a sentinţei civile nr. 1364 din 12 decembrie 2003, dar fără nici un rezultat.
Prin acţiunea introductivă de instanţă din data de 4 mai 2009, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin M.F.P., Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie şi Primarul Oraşului Eforie solicitând obligarea acestora la contravaloarea terenului ce se dovedeşte a fi imposibil de restituit şi în compensare.
În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 480 C. civ., dispoziţiile Legii nr. 10/2001 dar şi încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, socotind că nerestituirea terenului în absenţa oricăror despăgubiri reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamanţilor cu privire la bunul acestora.
Finalitatea urmărită de reclamanţi prin promovarea prezentei acţiuni a fost aceea de a obliga pârâţii la contravaloarea terenului ce se doreşte a fi imposibil de restituit şi nu modalitatea în care se impune a fi reparat prejudiciul cauzat reclamanţilor prin lipsirea acestora de suprafaţa de 300 m.p., ce formează lotul nr. 21 din parcelarea Tuzla -Techirghiol şi pentru care prima instanţă a dispus efectuarea unei expertize tehnice, necontestată de recurenţii - reclamanţi.
Or, instanţa de apel a constatat că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, pentru terenul în suprafaţă de 300 m.p., lot 21 din parcelarea Tuzla -Techirghiol, deşi aveau o hotărâre irevocabilă în acest sens, respectiv sentinţa civilă nr. 1464 din 12 decembrie 2003, anterior modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005.
Procedând în acest mod instanţa de apel a schimbat în mod nejustificat şi nelegal obiectul cererii deduse judecăţii încălcând astfel dispoziţiile art. 129, alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.
Or, principiul disponibilităţii alături de cele al contradictorialităţii şi al dreptului la apărare se circumscriu şi acţiunii de proces echitabil în condiţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte critica referitoare la necompetenţa materială a instanţei de apel, aceasta este nefondată întrucât obiectul acţiunii îl constituie transformarea dreptului acordat la compensare, în natură, obţinut pe calea Legii nr. 10/2001, într-un drept de creanţă.
În raport cu cele expuse, Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru a proceda la soluţionarea apelurilor în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii G.D. şi G.I.D. împotriva Deciziei nr. 381C din 28 septembrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă pentru cauze cu minori şi de familie precum şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 537/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 54/2012. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
