ICCJ. Decizia nr. 5319/2012. Civil. Expropriere. Obligaţie de a face, pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5319/2012
Dosar nr. 53738/3/2010
Şedinţa publică din 14 septembrie 2012
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, sub nr. 53738/3/2010, reclamanta M.D.S. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca pe baza hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa, să se dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a terenului în suprafaţă de 221,35 m.p., situat în Bucureşti, sector 1 şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor reprezentând valoarea reală a imobilului, iar în subsidiar, obligarea pârâţilor la întocmirea documentaţiei necesare pentru expropriere.
Prin sentinţa civilă nr. 518 din 28 martie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi s-a respins acţiunea reclamantei M.D.S., formulată în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 33/1994, „exproprierea de imobile în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică.";
Dispoziţiile art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, prevăd că utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes naţional şi de către consiliile judeţene şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti pentru lucrările de interes local.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 8 din lege, declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări prealabile şi condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice şi de amenajare a teritoriului, aprobate conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei, cercetare care va fi consemnată într-un proces-verbal ce se va înainta Guvernului sau, după caz, Consiliului Judeţean, respectiv Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, conform art. 10 alin. (2).
În sensul dispoziţiilor art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, expropriatorul este statul prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele pentru lucrările de interes local.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale s-a reţinut calitatea de expropriator numai în favoarea persoanelor juridice mai sus menţionate, persoanele fizice neavând această calitate, fapt pentru care nu pot solicita în mod direct exproprierea unui imobil.
În această situaţie, reclamanta nu are calitatea de expropriator în sensul prevederilor Legii nr. 33/1994.
De asemenea, reclamanta nu se încadrează nici în dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora: „în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi din teren sau din construcţie, iar proprietarul cerere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport de situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă, în caz contrar, va dispune exproprierea totală";, întrucât aceste dispoziţii legale sunt aplicabile numai în situaţia în care exproprierea este solicitată de către expropriator - astfel cum este definit la art. 12 şi nu în situaţia în care această măsură este solicitată direct de către titularul dreptului de proprietate. Aceste prevederi legale presupun, totodată, parcurgerea procedurii premergătoare specială reglementată de art. 5-20 din acelaşi act normativ, procedură în urma căreia pot fi evaluate şi despăgubirile propuse de către expropriator.
Fată de considerentele mai sus menţionate, tribunalul a reţinut că reclamanta nu are calitatea procesuală activă, atât în ceea ce priveşte cererea principală, cât şi în ceea ce priveşte cererea subsidiară.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta M.D.S.
La termenul din data de 09 septembrie 2011, la solicitarea instanţei, reclamanta a precizat valoarea obiectului acţiunii, valoare de care instanţa a luat act prin încheierea de şedinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.
La acelaşi termen, în raport de evaluarea făcută de către reclamantă, necontestată de partea adversă, Curtea a pus în discuţia părţilor şi ulterior a calificat calea de atac incidenţă în cauză ca fiind apelul, faţă de dispoziţiile art. 282 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 700/ A din 9 septembrie 2011 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta M.D.S., a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare, s-a dispus rectificarea Hotărârii nr. 406 din 12 mai 1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, restituindu-se în natură reclamantei un apartament împreună cu terenul aferent, precum şi, în natură, terenul în suprafaţă de 956 m.p., fiind obligată pârâta C.G.M.B. la despăgubiri în conformitate cu Legea nr. 112/1995 pentru celelalte apartamente de la adresa din sectorul 1.
Dispozitivul acestei hotărâri judecătoreşti a fost lămurit prin sentinţa civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin constatarea nulităţii recursului conform menţiunii de legalizare de pe verso, în sensul că intimata C.G.M.B. a fost obligată să lase în deplină, perpetuă şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 956 m.p. din Bucureşti, în compunerea precizată în concluziile raportului de expertiză: 333 m.p. teren rămas neocupat în curtea contestatoarei M.D.S., dintre care 126 m.p. suprafaţă construită; 253 m.p. ocupaţi ilegal de R. şi C.; 332 ocupaţi ilegal de SC U.I. SA şi 38 m.p. ocupaţi ilegal de o societate particulară (filele 9-11 din dosarul de fond).
În baza acestor hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile, reclamanta a realizat dezmembrarea imobilului compus din teren în suprafaţă de 956 m.p. şi din construcţiile aflate pe acesta, conform contractului de dezmembrare din 28 noiembrie 2003 de B.N.P. A.A., în patru loturi, respectiv: Lotul 1 compus din teren în suprafaţă de 119,49 m.p.; Lotul 2 compus din teren în suprafaţă de 196,34 m.p.; Lotul 3 compus din teren în suprafaţă de 19,12 m.p. (domeniu public)+273,64 m.p. (curte)+125,99 m.p. (construcţie), respectiv 418,75 m.p. pe care se află edificată o construcţie compusă din subsol, parter, etaj şi pod; Lotul 4 compus din teren în suprafaţă de 221,30 m.p., ocupat de punctul termic şi R., utilizat de domeniul public (filele 13-14 din dosarul de fond).
Prin certificatul de adresă poştală din 23 aprilie 2002 emis de Primăria sectorului 1 Bucureşti, imobilul a primit număr poştal din sectorul 1.
În baza actelor de proprietate şi a actului de dezmembrare, prin încheierea nr. 6480 din 13 martie 2006, Oficiul de cadastru şi Publicitate Imobiliară sector 1 Bucureşti a admis întabularea în cartea funciară Bucureşti a dreptului de proprietate doar asupra a trei loturi, respectiv asupra imobilelor situate în sectorul 1.
Reclamanta a mai depus la dosar Hotărârea nr. 186 din 08 august 2008 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin care se însuşeşte inventarul bunurilor care aparţin domeniului public al Municipiului Bucureşti, precum şi lista anexă la Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului Bucureşti, vol. 1, p. 643 (filele 21-24 din dosarul de fond).
În ceea ce priveşte situaţia de drept s-au reţinut următoarele:
Ca temei de drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, potrivit cărora „Exproprierea de imobile, in tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească'";, precum şi ale art. 4 din acelaşi act normativ, potrivit cărora: „(1) Cei interesaţi pot conveni atât asupra modalităţii de transfer al dreptului de proprietate, cât şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, cu respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de fond, deforma şi de publicitate, fără a se declanşa procedura de expropriere prevăzută în prezenta lege.
(2) În cazul în care acordul de voinţă al părţilor priveşte numai modalitatea de transfer al dreptului de proprietate, dar nu şi cuantumul sau natura despăgubirii, instanţele judecătoreşti vor lua act de înţelegerea părţilor şi vor stabili numai cuantumul sau natura despăgubirii, potrivit cap. IV din prezenta lege";.
Prin urmare, din ansamblul dispoziţiilor legii referitoare la procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică, reclamanta a înţeles să se folosească în susţinerea în drept a acţiunii numai de dispoziţiile de principiu, cuprinse în cap. I al legii („Dispoziţii generale";), care nu fac altceva decât să pună în aplicare principiul fundamental consacrat de art. 44 alin. (3) din Constituţia revizuită, potrivit căruia ";Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire'";.
De asemenea, cu rang de principiu, Legea nr. 33/1994 prevede la art. 4 alin. (1) o altă modalitate de transfer a dreptului de proprietate decât cea a exproprierii pentru cauză de utilitate publică, constând în acordul părţilor interesate asupra modalităţii de transfer a dreptului de proprietate, dar şi asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, iar în lipsa acordului părţilor asupra cuantumului şi naturii despăgubirii, dreptul proprietarului nemulţumit de a sesiza instanţa de judecată.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale, instanţa reţine că legea care reglementează cadrul general în materia exproprierii pentru cauză de utilitate publică prevede că poate opera transferul dreptului de proprietate, între părţile interesate, şi tară a se declanşa procedura de expropriere, legea trimiţând la capitolul IV (care reglementează modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către instanţă) numai în situaţia în care părţile se înţeleg asupra modalităţii de transfer a dreptului de proprietate.
De asemenea, din ansamblul reglementărilor cuprinse în actul normativ indicat ca drept substanţial de către reclamantă, reiese că în prima situaţie, reglementată prin dispoziţiile cu caracter general ale art. 1 şi 4 din lege, părţile acordului asupra modalităţii de transfer al dreptului de proprietate (numite de lege „părţile interesate";) nu pot fi decât proprietarul terenului şi titularul dreptului de proprietate privată al unităţii administrativ-teritoriale în care se află terenul în litigiu; pe când în cea de-a doua situaţie - respectiv când a fost urmată procedura exproprierii (cu cele trei etape, reglementate la cap. II-IV din lege, respectiv etapa declarării utilităţii publice, măsurile premergătoare exproprierii şi etapa judiciară, a stabilirii despăgubirilor) - părţile sunt expropriatorul şi expropriatul.
Pentru a reţine lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, tribunalul a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 7, 8 şi 12 din Legea nr. 33/1994, constatând faptul că reclamanta nu are calitatea de expropriator, precum şi cele ale art. 24 alin. (3) din lege, constatând că nici în această situaţie reclamanta nu are calitate procesuală activă în cauză, deoarece acele dispoziţii legale sunt aplicabile numai în situaţia în care exproprierea este cerută de expropriator.
Ambele considerente sunt urmarea aplicării şi interpretării greşite a legii.
Astfel, faţă de cele arătate în cele ce preced, Curtea a constatat că în cauză nu erau incidente dispoziţiile din Legea nr. 33/1994 reţinute de instanţa de fond, deoarece din motivarea de fapt a cererii de chemare în judecată, confirmată prin probele administrate în cauză până la acest moment, reiese că în cauză nu a fost declanşată procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică prevăzută de Legea nr. 33/1994, întrucât la dosar nu a fost depusă vreo Hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti prin care terenul în litigiu să fi fost declarat de utilitate publică, conform dispoziţiilor art. 7 din lege. Dimpotrivă, prin acţiunea formulată, reclamanta a pretins faptul că terenul i-a fost expropriat în fapt, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, şi în baza acestei situaţii de fapt care a privat-o de dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, a solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor egale cu valoarea reală a terenului.
Ca ingerinţă în dreptul său de proprietate, reclamanta a susţinut că prerogativele dreptului său de proprietate au fost suprimate întrucât terenul în litigiu a fost afectat de anumite utilităţi de interes public, prin amplasarea de către Primăria Municipiului Bucureşti a punctului termic şi a staţiei de transformare E., fapte de natură a conduce la imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate de către reclamantă.
În consecinţă, Curtea a constatat că tribunalul a pronunţat hotărârea prin raportare la dispoziţii legale care nu erau incidente în cauză, şi că situaţiei de fapt dedusă judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile cu caracter general cuprinse la art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, ale art. 480 C. civ. de la 1864 (în vigoare la data pronunţării deciziei) şi ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) din Constituţia revizuită, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994) şi Protocoalele sale adiţionale fac parte din dreptul intern, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 46 din C.E.D.O. potrivit cărora „înaltele părţi contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii, pronunţate în cauzele în care sunt părţi";, instanţa de judecată urmează a avea în vedere inclusiv jurisprudenţa C.E.D.O. în cauzele pronunţate împotriva României în care s-a pus în discuţie o situaţie de fapt similară.
Din analiza acestei jurisprudenţe, Curtea a constatat că instanţa de contencios a drepturilor omului analizează exproprierile de facto din punctul de vedere al tezei a Ii-a a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, subliniind în mod constant că, pentru a califica o măsură luată de autorităţile naţionale ca fiind o privare de proprietate, instanţele naţionale trebuie să analizeze nu numai legislaţia internă în vigoare, ci şi efectul real pe care asemenea măsură îl produce asupra dreptului de proprietate, situaţie în care privarea de bun poate fi asimilată unei exproprieri de fapt.
Pe considerentul conform căruia Convenţia vizează protejarea drepturilor „concrete şi efective";, pentru a determina dacă a avut loc o privare de bun conform celei de-a doua teze din primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea europeană examinează, în plângerile introduse de petenţi cu privire Ia nerespcctarea art. 1 din Protocolului nr. 1, nu numai dacă s-a realizat o deposedare sau expropriere formală, ci priveşte dincolo de aparenţe şi analizează realitatea situaţiei litigioase, pentru a vedea dacă situaţia din speţă echivalează cu o expropriere de fapt.
La situaţia de fapt din speţă, Curtea a constatat că intervenţia în litigiu nu era compatibilă cu principiul legalităţii şi, în consecinţă, că aceasta a încălcat dreptul reclamantei la respectarea bunurilor sale.
În raport de prevederile legale de drept substanţial enunţate mai sus - dispoziţii care de altfel au şi fost invocate de către reclamantă în susţinerea acţiunii - legitimarea procesuală activă a reclamantei este justificată prin aceea că reclamanta are un „bun"; în accepţiunea textului convenţional, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin sentinţa civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunţată de aceeaşi instanţă, de asemenea rămasă irevocabilă.
Pentru aceste considerente, constatând că hotărârea apelată este pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii de drept substanţial incidente în cauză, şi că legitimarea procesuală activă a reclamantei este dovedită prin hotărârile judecătoreşti prin care reclamantei i s-a restituit în natură, în procedura Legii nr. 112/1995, un teren în suprafaţă totală de 956 m.p., din care terenul în litigiu reprezintă Lotul nr. 4, ca urmare a dezmembrării realizate conform contractului de dezmembrare autentificat sub nr. 692/28 noiembrie 2003 de B.N.P. A.A., în temeiul dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi, întrucât prima instanţă a soluţionat procesul tară a intra în cercetarea fondului, Curtea a admis apelul şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
În rejudecarea, pe fond, a cauzei, tribunalul trebuie să analizeze existenţa ingerinţei în dreptul de proprietate, prin administrarea inclusiv a unei expertize tehnice specialitatea topografie, prin care să se identifice terenul în litigiu conform dispozitivului sentinţei civile nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, aşa cum a fost lămurit prin sentinţa civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunţată de aceeaşi instanţă, a certificatului de adresă poştală şi a contractului de dezmembrare; să se stabilească dacă acesta este afectat de utilităţile publice arătate de către reclamantă în motivarea acţiunii, prin raportare la Anexa la Hotărârea nr. 186 din 08 august 2008 a C.G.M.B. conţinând Inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al Municipiului Bucureşti, fila 643 din acest inventar (depusă de reclamantă la fila 24 din dosarul de fond).
După ce stabileşte existenţa unei ingerinţe în dreptul de proprietate al reclamantei, tribunalul trebuie să analizeze în ce măsură această ingerinţă respectă cerinţele prevăzute de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, respectiv dacă este prevăzută de lege, dacă urmăreşte un scop legitim şi dacă respectă un just raport de proporţionalitate între interesele private ale reclamantei şi cele de interes general.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin motivele de recurs se invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv când „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii";, precum şi motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii";.
În acest sens se susţine că reclamanta nu se încadrează în dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, potrivit cărora: „In cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi din teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport de situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă, în caz contrar, va dispune exproprierea totală";, întrucât aceste dispoziţii legale sunt aplicabile numai în situaţia în care exproprierea este solicitată de către expropriator - astfel cum este definit la art. 12 şi nu în situaţia în care această măsură este solicitată direct de către titularul dreptului de proprietate. Aceste prevederi legale presupun, totodată, parcurgerea procedurii premergătoare specială reglementată de art. 5-20 din acelaşi act normativ, procedură în urma căreia pot fi evaluate si despăgubirile propuse de către expropriator.
Astfel, Tribunalul Bucureşti în mod corect a admis excepţia lipsei calităţi procesuale active a reclamantei.
În cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel se contrazice de mai multe ori (fila nr. 8), respectiv începe prin a constata că sunt incidente dispoziţiile din Legea nr. 33/1994, ulterior arătând că nu sunt incidente în cauză aceleiaşi dispoziţii din Legea nr. 33/1994, ba mai mult, în cele din urmă completează temeiul juridic al acţiunii reclamantei cu prevederile art. 480 C. civ.
De asemenea, instanţa de apel avea obligaţia în cuprinsul deciziei să se pronunţe numai asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, tară să se pronunţe pe fond.
În consecinţă, reclamanta avea toate temeiurile pentru a verifica situaţia juridică imobilului în litigiu, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 reclamanta avea toate temeiurile pentru a formula o notificare în temeiul respectivei legi, care reglementa în mod expres situaţia juridică a imobilelor expropriate (sau preluate de stat în orice mod) până în anul 1989.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând să îl respingă pentru considerentele ce succed:
Un prim motiv de recurs invocat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General este cel reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în ipoteza - când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În acest sens, se susţine că reclamanta nu se încadrează în dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, întrucât aceste dispoziţii legale sunt aplicabile numai în situaţia în care exproprierea este solicitată de către expropriator - astfel cum este definit la art. 12 din lege şi nu în situaţia în care această măsură este solicitată direct de către titularul dreptului de proprietate. Totodată, aceste prevederi legale presupun, parcurgerea procedurii premergătoare specială reglementată de art. 5-20 din acelaşi act normativ, procedură în urma căreia pot fi evaluate si despăgubirile propuse de către expropriator.
Critica astfel formulată este nefondată, deoarece Curtea de apel nu a aplicat o normă legală care nu este incidenţă în speţă, respectiv dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, astfel cum susţine recurentul pârât.
În apel, verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate de tribunal, Curtea de apel a reţinut că argumentele primei instanţe pentru a reţine lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, întemeiate pe aplicarea dispoziţiilor art. 7, 8 şi 12 din Legea nr. 33/1994 şi ale art. 24 alin. (3) din lege, sunt urmarea aplicării şi interpretării greşite a legii.
Astfel, Curtea de apel a constatat că nu erau incidente dispoziţiile din Legea nr. 33/1994 reţinute de prima instanţă de fond, deoarece din motivarea de fapt a cererii de chemare în judecată, confirmată prin probele administrate, reiese că în cauză nu a fost declanşată procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică prevăzută de Legea nr. 33/1994, întrucât la dosar nu a fost depusă vreo Hotărâre a Consiliului General al Municipiului Bucureşti prin care terenul în litigiu să fi fost declarat de utilitate publică, conform dispoziţiilor art. 7 din lege.
Dimpotrivă, prin acţiunea formulată, reclamanta a pretins faptul că terenul i-a fost expropriat în fapt, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire, şi în baza acestei situaţii de fapt care a privat-o de dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu, a solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor egale cu valoarea reală a terenului.
În consecinţă, s-a constatat că tribunalul a pronunţat hotărârea prin raportare la dispoziţii legale care nu erau incidente în cauză, şi că situaţiei de fapt dedusă judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile cu caracter general cuprinse la art. 1 şi 4 din Legea nr. 33/1994, ale art. 480-481 C. civ. de la 1864 (în vigoare la data pronunţării deciziei) şi ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - invocate de reclamantă drept temei al cererii de chemare în judecată.
Prin urmare, nu este incident motivul de nelegalitate invocat, reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel nu a reţinut că reclamanta se încadrează în dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994, astfel cum greşit susţine recurentul pârât, ci a recurs la textele de lege aplicabile speţei, pe care le-a interpretat şi aplicat în mod corect în cauză.
Un alt motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii";.
În acest sens se susţine că în cuprinsul deciziei recurate instanţa de apel se contrazice de mai multe ori, respectiv începe prin a constata că sunt incidente dispoziţiile din Legea nr. 33/1994, ulterior arătând că nu sunt incidente în cauză aceleiaşi dispoziţii din Legea nr. 33/1994, ba mai mult, în cele din urmă completează temeiul juridic al acţiunii reclamantei cu prevederile art. 480 C. civ.
De asemenea, se mai susţine că instanţa de apel avea obligaţia în cuprinsul deciziei să se pronunţe numai asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, fără să se pronunţe pe fond.
Critica este nefondată, deoarece Curtea de apel a statuat în mod clar, în considerentele deciziei atacate, că în raport de prevederile legale de drept substanţial, reţinute ca fiind aplicabile speţei, şi care au fost invocate de către reclamantă în susţinerea acţiunii, legitimarea procesuală activă a acesteia este justificată prin aceea că reclamanta are un „bun"; în accepţiunea jurisprudenţei Convenţiei Europene, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare, al cărei dispozitiv a fost lămurit prin sentinţa civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunţată de aceeaşi instanţă, de asemenea rămasă irevocabilă.
Prin urmare, nu se poate reţine că există contradicţie între considerentele deciziei atacate, deoarece din nicio parte a hotărârii nu rezultă netemeinicia căii de atac, iar din altă parte, că este întemeiată, astfel încât să nu se poată şti ce anume a decis instanţa.
Decizia Curţii de apel este motivată în mod clar, explicit, cuprinzând motivele care au format convingerea instanţei, şi din care rezultă că s-a verificat în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea corectă legii de către prima instanţă.
Nici ultima susţinere din cuprinsul motivelor de recurs, în sensul că reclamanta avea toate temeiurile pentru a verifica situaţia juridică imobilului în litigiu, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 avea toate temeiurile pentru a formula o notificare în temeiul respectivei legi, nu este întemeiată.
Reclamanta nu avea acces la procedura Legii nr. 10/2001, deoarece şi-a valorificat dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza Legii nr. 112/1995, prin Hotărârea nr. 406 din 12 mai 1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, rectificată prin cele două hotărâri judecătoreşti, şi anume: sentinţa civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare şi sentinţa civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin constatarea nulităţii recursului conform menţiunii de legalizare de pe verso, care au recunoscut şi confirmat pe deplin dreptul de proprietate al reclamantei.
Prin acţiunea formulată, reclamanta a pretins faptul că terenul în litigiu i-a fost expropriat în fapt, tară o dreaptă şi prealabilă despăgubire, şi în baza acestei situaţii de fapt care a privat-o de dreptul de proprietate asupra terenului, a solicitat obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor egale cu valoarea reală a terenului. Ca ingerinţă în dreptul său de proprietate, reclamanta a susţinut că prerogativele dreptului său de proprietate au fost suprimate, întrucât terenul în litigiu a fost afectat de anumite utilităţi de interes public, prin amplasarea de către Primăria Municipiului Bucureşti a punctului termic şi a staţiei de transformare E., fapte de natură a conduce la imposibilitatea exercitării atributelor dreptului de proprietate de către reclamantă.
De aceea, Curtea de apel a statuat că legitimarea procesuală activă a reclamantei este justificată prin faptul că are un „bun"; în accepţiunea normei convenţionale, întrucât dreptul său de proprietate asupra terenului în litigiu a fost recunoscut, astfel încât cauza a fost trimisă spre rejudecare la prima instanţă care a soluţionat procesul Iară a intra în cercetarea fondului.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 700/ A din 9 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5313/2012. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 536/2012. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
