ICCJ. Decizia nr. 5321/2012. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5321/2012
Dosar nr. 1023/3/2009
Şedinţa publică din 14 septembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 356 A din 31 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca tardiv declarat, apelul declarat de pârâtul A.S., împotriva Sentinţei civile nr. 875 din 26 mai 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
S-au admis apelurile formulate de pârâţii A.I.M. şi Ş.L., împotriva aceleiaşi sentinţe şi s-a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că s-a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
A fost obligat intimatul-reclamant T.I. la plata sumei de 7.803,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru şi onorariu de avocat către apelantul A.I.M.
A fost obligat intimatul-reclamant T.I. la plata diferenţei taxei de timbru, în cuantum de 3.803,5 RON către stat conform art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul T.I. a chemat în judecată pe pârâţii A.G.M., A.S., A.I.M. şi Ş.L., solicitând instanţei obligarea acestora la plata remuneraţiei cuvenite în urma executării Contractului de mandat din 4 iunie 2007, respectiv 20% din valoarea de circulaţie a imobilului situat în oraşul Otopeni, C.B., jud. Ilfov, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.
Prin Sentinţa civilă nr. 875 din 26 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamant şi a obligat pe pârâţii A.G.M., A.S., A.I.M. şi Ş.L. să-i plătească suma de 1.109.400 RON, pentru următoarele motive:
Raportul juridic dintre părţi a fost dovedit, pârâţilor revenindu-le obligaţia plăţii remuneraţiei în cuantumul arătat. Executarea mandatului de către reclamant rezultă fără dubiu şi din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, atât de acesta, cât şi de O.C.P.I. Ilfov.
Potrivit contractului de mandat încheiat, plata mandatului a fost legată de părţi de vânzarea imobilului de către mandanţi, proprietari ai acestuia.
Modalitatea care afectează obligaţia mandanţilor de plată a remuneraţiei este un termen suspensiv incert. Această calificare rezultă din clauzele contractului, deoarece părţile au înţeles să amâne până la vânzarea imobilului doar executarea obligaţiei de plată a acestei remuneraţii, iar nu însăşi naşterea ei. Pe de altă parte, termenul este incert, pentru că deşi din întregul contract rezultă că mandanţii îşi exprimaseră intenţia de a vinde imobilul (aspect ce reiese în primul rând din conţinutul mandatului prin care reclamantul fusese mandatat să îndeplinească "orice operaţiune necesară şi prealabilă vânzării imobilului din oraşul Otopeni, C.B., jud. Ilfov), momentul la care se poate încheia acest act juridic nu se putea determina pentru că depinde şi de elemente exterioare voinţei pârâţilor (de ex. găsirea unui cumpărător, condiţiile pieţei imobiliare etc.).
Pârâtul A.I.M., singurul care a invocat imposibilitatea vânzării imobilului, nu a făcut dovada împrejurărilor exclusive de culpă în neexecutare. Astfel, acesta a arătat prin întâmpinarea depusă la dosar că a contactat în urma anunţurilor date pe internet şi presă 33 de agenţii imobiliare pentru a vinde acest imobil. Această susţinere nu a fost însă în niciun fel dovedită prin înscrisurile depuse la dosar.
Cu privire la apelurile formulate de către apelanţii-pârâţi A.I.M. şi Ş.L., curtea de apel a constatat că acestea sunt întemeiate, reţinând următoarele:
În fapt, reclamantul T.I., prevalându-se de Contractul de mandat autentificat sub nr. AA/2007 la B.N.P. C.E., a solicitat obligarea pârâţilor la plata către sine a unei remuneraţii, stabilite prin contractul de mandat, şi anume 20% din valoarea de circulaţie a imobilului situat în C.B., oraşul Otopeni, judeţul Ilfov.
Din contractul de mandat reiese că părţile au convenit ca mandatarul T.I. să îndeplinească anumite formalităţi necesare în vederea vânzării imobilului în cauză. De comun acord, părţile au stabilit că în cazul aducerii la îndeplinire de către mandatar a mandatelor acordate, acesta este îndreptăţit la o remuneraţie constând în "20% din preţul vânzării imobilului, această remuneraţie urmând a acoperi şi cheltuielile făcute de mandatar pentru îndeplinirea mandatelor primite".
Conform art. 969 C. civ., clauzele stipulate de către părţi prin contractul de mandat au putere de lege între acestea, reprezentând acordul lor liber de voinţă. Potrivit voinţei părţilor, în contractul de mandat s-a stabilit o singură condiţie de plată a remuneraţiei, şi anume vânzarea imobilului în cauză, părţile convenind achitarea remuneraţiei prin stabilirea unui coeficient din preţul care va fi obţinut la vânzarea imobilului. Aşadar, remuneraţia nu poate fi stabilită la o cotă de 20% din valoarea de circulaţie a imobilului, care de altfel este una variabilă, în primul rând pentru argumentul că părţile nu s-au învoit în această modalitate, ci conform clauzelor contractuale, şi-au manifestat voinţa în sensul mai sus precizat.
Obligaţia de a plăti remuneraţia constând în 20% din preţul vânzării imobilului este o obligaţie afectată de modalitatea condiţiei. Ca şi termenul, condiţia se caracterizează prin aceea că este un eveniment viitor, însă spre deosebire de termen, realizarea evenimentului este nesigură, nesiguranţa privind însăşi realizarea evenimentului.
Realizarea evenimentului şi anume încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în cauză nu poate reprezenta un eveniment sigur, astfel că îndeplinirea sau nu a condiţiei, respectiv încheierea contractului de vânzare-cumpărare, afectează însăşi existenţa obligaţiei din partea mandantului către mandatar.
Condiţia convenită de către părţi este suspensivă deoarece de îndeplinirea ei depinde naşterea raportului juridic obligaţional şi, pozitivă, deoarece raportul juridic de obligaţie este afectat de un eveniment care urmează a se îndeplini.
Aşadar, obligaţia stabilită prin convenţia părţilor devine exigibilă numai la momentul vânzării imobilului, ori în speţă această operaţiune a vânzării nu a avut loc.
În condiţiile invocării existenţei unui prejudiciu suferit de către mandatarul reclamant, drept urmare a neîncheierii contractului de vânzare-cumpărare, acesta ar avea posibilitatea solicitării obligării mandanţilor la plata contravalorii acestui prejudiciu, în măsura în care ar invoca şi dovedi o neexecutare culpabilă din partea acestora.
Însă, aşa cum s-a precizat anterior, mandanţii nu pot fi obligaţi să plătească mandatarului procentul de 20% din preţul vânzării, cât timp condiţia vânzării stipulată de către părţi de comun acord în contractul de mandat nu a fost îndeplinită.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.I., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Mandanţii şi-au asumat prin contractul de mandat obligaţia de a plăti 20% din preţul de vânzare al imobilului, dar, totodată, s-a specificat faptul că această sumă va fi plătită în termen de 30 de zile de la vânzarea imobilului.
Aşadar, mandanţii au amânat momentul la care vor plăti suma reprezentând remuneraţia mandatarului şi nu momentul la care se va naşte această obligaţie de plată.
În speţă, ceea ce afectează obligaţia mandanţilor ca şi modalitate a actului juridic nu este o condiţie suspensivă, ci un termen suspensiv, deoarece din clauzele contractuale nu rezultă împrejurarea că mandanţii s-au obligat să plătească remuneraţia mandatarului dacă vor vinde imobilul, ci când vor vinde acest imobil.
Dreptul său la plata remuneraţiei în temeiul contractului de mandat executat s-a născut la momentul semnării acestui contract, ceea ce s-a amânat prin acest contract a fost executarea acestei obligaţii născute anterior, în contract specificându-se foarte clar faptul că în cazul aducerii la îndeplinire de către mandatar a mandatelor acordate, acesta este îndreptăţit la o remuneraţie de 20% din preţul imobilului.
Rezultă că singura condiţie a plăţii celor 20% este aducerea la îndeplinire a mandatelor, ceea ce s-a şi întâmplat.
2. În situaţia în care s-a reţinut condiţia suspensivă a vânzării imobilului, trebuia să se observe şi faptul că o astfel de condiţie îmbracă forma unei condiţii pur potestative, deoarece realizarea ei depindea exclusiv de voinţa debitorilor, neexistând şi un fapt exterior sau voinţa unei alte persoane, chiar şi nedeterminate, care ar fi putut să influenţeze realizarea acestei condiţii.
În această situaţie, instanţa trebuia să constate şi faptul că, potrivit art. 1010 C. civ., condiţia pur potestativă din partea debitorului este nulă, deoarece echivalează cu lipsa intenţiei de a se obliga din punct de vedere juridic.
3. Instanţa de apel apreciază că în situaţia în care ar exista un prejudiciu cauzat de refuzul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către mandanţi, reclamantul ar avea posibilitatea obligării mandanţilor la plata contravalorii acestui prejudiciu, în măsura în care ar fi dovedit.
Acest raţionament este greşit, deoarece mandanţii-debitori au fost puşi în întârziere în ceea ce priveşte neexecutarea obligaţiei de plată a remuneraţiei asumată prin contractul de mandat prin notificarea transmisă prin executor judecătoresc într-un termen determinat, fapt ce nu s-a întâmplat, aceştia nefăcând nicio dovadă a demersurilor întreprinse în acest sens.
Prejudiciul său este pe deplin dovedit, acesta fiind reprezentat de neîncasarea remuneraţiei cuvenite, ceea ce reprezintă o imposibilitate a realizării dreptului reclamat.
În materie contractuală, în sarcina debitorului operează o prezumţie de culpă, deoarece întotdeauna va fi obligat la plata despăgubirilor cât timp nu justifică existenţa unei cauze străine, neimputabile.
Din moment ce în contract s-a prevăzut faptul că imobilul urmează să fie vândut, mandanţii şi-au asumat în mod evident şi obligaţia de a vinde acest imobil pentru ca termenul suspensiv care afecta exigibilitatea creanţei pe care o are împotriva lor să se îndeplinească.
Neîndeplinindu-şi obligaţia de vânzare a imobilului, mandanţii i-au cauzat un prejudiciu, care este reprezentat tocmai de suma pe care trebuia să o încaseze ca urmare a acestei vânzări.
Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:
Prin cererea formulată, reclamantul-recurent a solicitat obligarea pârâţilor la plata drepturilor cuvenite pentru executarea contractului de mandat, respectiv 20% din valoarea de circulaţie a imobilului situat în oraşul Otopeni, C.B., jud. Ilfov, aceasta fiind susţinută pe contractul de mandat încheiat între părţi.
Conform art. 969 C. civ. - în vigoare la data încheierii actului, contractul semnat de părţi are putere de lege între acestea.
Potrivit voinţei părţilor, în contractul de mandat s-a stabilit că drepturile cuvenite reclamantului reprezintă 20% din preţul vânzării imobilului, ceea ce, de necontestat, impune ca şi cerinţă încheierea unui act de vânzare-cumpărare cu privire la acesta.
Părţile nu au convenit în niciun fel ca drepturile reclamantului să fie stabilite în raport de preţul de circulaţie a imobilului, ceea ce înseamnă că o asemenea pretenţie nu poate fi susţinută pe o clauză contractuală, care să-şi producă efectele în temeiul dispoziţiilor C. civ. sus-menţionate.
Clauzele din contract cuprind obligaţia de a se plăti reclamantului-recurent 20% din preţul de vânzare al imobilului, această obligaţie fiind scadentă în termen de 30 de zile de la înstrăinarea imobilului, iar în cazul în care vânzarea se va face fragmentat (pe bucăţi), remuneraţia mandatarului să se facă procentual (20%) din ce se vinde. S-a convenit, totodată, ca "prezentul mandat să fie transmisibil moştenitorilor".
Noţiunea de "modalitate" a actului juridic reprezintă o împrejurare care poate consta într-un eveniment sau într-o acţiune umană. Când împrejurarea constă în scurgerea timpului, este vorba de modalitatea termenului, iar când aceasta constă într-un eveniment viitor sau într-o acţiune, modalitatea este condiţia.
De aici şi distincţia care se face între termen, care este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau stingerea exercitării drepturilor şi obligaţiilor părţilor, şi condiţie, care reprezintă un eveniment viitor şi nesigur ca realizare de care depinde însăşi existenţa actului juridic.
Vânzarea imobilului reprezintă în speţă un eveniment care afectează însăşi existenţa acordului părţilor, deoarece în lipsa acesteia nu este activată nicio obligaţie a mandanţilor şi, corelativ, nu se naşte nici dreptul mandatarului. Aceasta reprezintă un element esenţial în raport de care se şi stabileşte obligaţia asumată prin contract de mandanţi.
Totodată, nu se poate susţine că vânzarea imobilului este un eveniment, cu siguranţă viitor, dar şi sigur, putând interveni diverse elemente care să înlăture încheierea acestuia. De altfel, în acţiune s-a şi recunoscut de reclamant că vânzarea nu este un eveniment sigur ca realizare.
Condiţia care afectează înţelegerea părţilor nu este una pur potestativă, cum susţine reclamantul-recurent, ci potestativă simplă, deoarece realizarea ei nu depinde exclusiv de voinţa mandanţilor, ci şi de alte elemente exterioare, printre care voinţa unor persoane nedeterminate - posibili cumpărători şi piaţa imobiliară.
În aceste condiţii, nefiind una pur potestativă, clauza în discuţie nu este lovită de nulitate, potrivit art. 1010 C. civ. - forma în vigoare la data înţelegerii părţilor, întrucât numai o astfel de condiţie echivalează cu lipsa intenţiei părţii de a se obliga.
Pe de altă parte, critica formulată nu ar fi în măsură să-i asigure reclamantului-recurent o situaţie favorabilă, deoarece în ipoteza susţinută s-ar pune în discuţie chiar întinderea dreptului său, care nu ar fi confirmat prin clauza în discuţie decât sub forma unui procent.
În egală măsură, nu trebuie omise şi considerentele pentru care părţile au convenit ca "prezentul mandat să fie transmisibil moştenitorilor".
Toate aceste considerente duc la concluzia că în mod corect s-a reţinut în cauză modalitatea condiţiei, ceea ce face să nu fie fondate criticile de recurs aferente, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct 9 C. proc. civ.
Ultima critică, ce se circumscrie formal aceluiaşi motiv de recurs, nu va fi analizată faţă de cadrul procesual al litigiului şi cele reţinute mai sus relativ la actul juridic pe care se fundamentează cererea reclamantului.
În considerarea acestor argumente, care susţin caracterul nefondat al recursului, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.
Cu aplicarea art. 274 C. proc. civ., va fi obligat recurentul să-i plătească intimatului-pârât A.I.M. suma de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva Deciziei civile nr. 356 A din 31 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurent să plătească intimatului-pârât A.I.M. suma de 3.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 septembrie 2012.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 5325/2012. Civil. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 5316/2012. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
