ICCJ. Decizia nr. 5316/2012. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5316/2012
Dosar nr. 2496/90/2010
Şedinţa publică din 14 septembrie 2012
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 169 din 17 februarie 2011, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii C.C.Gh., C.C.M. şi D.D., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a constatat caracterul politic al condamnării şi măsurilor administrative aplicate autorului C.Gh. şi a obligat pe pârât la plata către reclamanţi a sumei de 30.000 euro, în echivalentul în RON, la data plăţii efective, cu titlu de daune morale.
În motivarea hotărârii, s-a reţinut în fapt că temeiul legal invocat de către reclamanţi la data introducerii cererii, respectiv 5 iulie 2010, era inclus în Legea nr. 221/2009 însă, în cursul judecăţii, a intervenit actul de cercetare a constituţionalităţii normei, care a declarat integral prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009, cu completările şi modificările ulterioare, precum şi pe cele ale art. I pct. 1 şi art. II din O.U.G. nr. 62/2010, neconstituţionale.
Aceste norme recunoşteau posibilitatea persoanelor anume determinate, prin lege, de a beneficia de despăgubiri morale pentru prejudiciul astfel suferit, în cuantumul prevăzut de legea de modificare.
Deciziile Curţii Constituţionale au afectat temeiul juridic al cererii în despăgubire, dar nu şi pe cel al capătului privind constatarea caracterului politic al măsurilor administrative la care autorul reclamanţilor a fost supus, respectiv art. 4 din aceeaşi lege.
Nici după împlinirea termenului de 45 zile, prevăzut de art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, legislativul nu a adoptat măsura de remediere a neconstituţionalităţii textului pe care tot acesta l-a adoptat.
Pentru a constata caracterul politic al măsurilor luate împotriva autorului, de către organele fostei miliţii sau securităţi, dar şi chiar măsura condamnării la închisoare, pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 C. pen., de la acea vreme, expres menţionată la art. 1 din lege, s-a avut în vedere că ele au constat în stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în centre sau lagăre de muncă, aşa încât, se încadrează în noţiunea de măsură administrativă cu caracter politic, aşa cum este ea prevăzută de art. 3 din lege. Pe cale de consecinţă, s-a arătat că urmează a fi admisă cererea, în ceea ce priveşte caracterul politic al măsurilor administrative menţionate.
În privinţa condamnării, deşi a fost constatată a se constitui una politică, nu s-a arătat care este motivul pentru care, o nouă hotărâre, în acest sens, era necesară, aşa încât, această pronunţare a avut loc.
Asupra cererii de despăgubiri, instanţa a constatat că legea specială nu permite luarea unei asemenea măsuri, cât priveşte daunele morale, dar această lege a avut ca scop recunoaşterea şi acordarea, către persoanele persecutate politic, a unei reparaţii morale, constând în recunoaşterea caracterului politic al condamnărilor sau măsurilor administrative, precum şi o reparaţie pecuniară, prin plata unor despăgubiri morale.
Acest al doilea scop a fost înlăturat, ca efect al celor trei decizii ale Curţii Constituţionale, fără a aduce atingere efectului de reparare a prejudiciilor materiale, ce nu fac, însă, obiectul prezentei judecăţi.
În acelaşi timp, s-a mai reţinut că autorul reclamanţilor a beneficiat şi de reparaţiile prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990, cu privire la vechimea în muncă pe perioada detenţiei ori a oricărei măsuri restrictive de libertate, scutirea de la plata taxelor şi impozitelor şi primirea unor indemnizaţii periodice, prin Hotărârea nr. 501 din 24 aprilie 1991.
Cât priveşte stabilirea domiciliului obligatoriu şi internarea în lagărul de muncă în scopul reeducării sau a autorului reclamanţilor s-au constatat a reprezenta o încălcare a prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, câtă vreme, ele s-au constituit în pedepse în sensul larg al termenului, aplicate fără existenţa unei hotărâri judecătoreşti, doar pe considerente politice.
În ceea ce priveşte despăgubirile morale pentru aceste încălcări, instanţa a reţinut existenţa unui prejudiciu, pentru faptul că intervenţia instanţei de contencios constituţional nu a fost urmată de intervenţia legislativă, care să dea reglementarea necesară raporturilor de natura celor avute în vedere de textele declarate neconstituţionale.
De aceea, pretenţiile reclamanţilor s-a constatat a se fundamenta pe prevederile art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dispoziţii în interpretarea şi dezvoltarea cărora CEDO a arătat că, deşi această Convenţie nu impune statelor contractante o obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau prejudiciile cauzate anterior ratificării Convenţiei de către statul respectiv, totuşi, ele pot adopta legi cu un astfel de scop care, însă, trebuie aplicate cu o claritate şi coerenţă rezonabile, de natură a evita insecuritatea şi incertitudinea, inclusiv legislativă.
Or, dreptul pretins prin acţiune este unul patrimonial, în sensul art. 1 din Protocol, era prevăzut în legislaţia naţională în momentul introducerii acţiunii, aşa încât, trebuie să se considere că reclamanţii aveau o „speranţă legitimă” la obţinerea creanţei pretinse, cu atât mai mult cu cât, caracterul politic al măsurilor era deja recunoscut, în baza Decretului din 1990.
În ceea ce priveşte cuantumul acestei despăgubiri, reclamanţii cerând 2.600.000 euro cu titlu de daune morale, tribunalul a reţinut că, alături de toate celelalte forme de reparaţie recunoscute autorului acestora, pretenţiile sunt exagerate, aşa încât, a fost acordată numai suma de 30.000 euro.
Împotriva sentinţei, în termen, au formulat recursuri reclamanţii şi Statutul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi apel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea.
Prin Încheierea din data de 14 iunie 2011 Curtea, în opinie majoritară, a calificat calea de atac căreia este supusă soluţia primei instanţe de fond ca fiind apelul, ca urmare a constatării caracterului de acţiune în despăgubiri de drept comun, a celei formulate de reclamanţi, suma pretenţiilor formulate depăşind limita minimă prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 70/A din 16 iunie 2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul reclamanţilor, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român şi de Ministerul Public şi a modificat sentinţa primei instanţe, în sensul că a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Cu prioritate, luând în discuţie, excepţia prescripţiei extinctive ridicată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Vâlcea şi enunţată fără a fi fost dezvoltată de către Statul Român între nemulţumirile manifestate faţă de soluţia primei instanţe de fond, atunci când a solicitat respingerea acţiunii ca tardivă şi prescrisă, curtea de apel a constatat că aceasta este fondată.
Cum s-a arătat mai sus, prima instanţă de fond a constatat că, în cauză, dispoziţiile legii speciale sunt inexistente, ca urmare a dispariţiei lor, în procesul constatării lipsei de conformitate cu legea fundamentală a statului.
Hotărârea respectivă este obligatorie, inclusiv instanţelor în curs de la data publicării ei, câtă vreme, o astfel de excepţie poate fi invocată chiar în scopul soluţionării unei asemenea pricini, instanţelor fiindu-le obligatorie soluţia Curţii Constituţionale.
Chiar în această cauză, Tribunalului Vâlcea i-a fost adresată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire, e drept, la alte aspecte, vizând lipsa surselor de finanţare, modalitatea de creare a acestora, lipsa de previzibilitate a normei şi altele asemenea, cererea fiind considerată inadmisibilă, prin Încheierea din data de 5 octombrie 2010.
Cât priveşte inexistenţa unei cereri scrise de întemeiere a pretenţiilor privind daunele morale pe art. 998 şi urm. C. civ., urmează a se observa că, în mod indiscutabil, părţile au avut în vedere în faţa primei instanţe de fond o asemenea modificare de temei şi cauză a pricinii, câtă vreme pârâtul Statul român, prin M.F.P., a invocat tardivitatea, pe de o parte, a cererii de precizare, pe de altă parte, prescripţia dreptului la despăgubire în condiţiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Existenţa unei astfel de cereri scrise este de natură a proteja dreptul părţii adverse care trebuie să fie încunoştinţată de pretenţiile formulate împotriva sa, temeiul juridic al acestor pretenţii pentru a-şi putea formula apărări în deplină cunoştinţă de cauză.
Or, se va observa că instanţa a soluţionat pretenţii învederate de părţi, împotriva cărora s-au formulat apărări în scris, aşa încât, apelantul nu poate invoca lipsa precizării scrise a temeiului juridic constând în despăgubirea potrivit art. 998 C. civ.
Rămânând, însă, în acest cadru procesual, apelantul a invocat şi în faţa primei instanţe de fond prescripţia dreptului la acţiune asupra căreia tribunalul a considerat-o ineficientă, cu motivarea că răspunderea statului este antrenată de faptul că, după cenzurarea în contencios constituţional a normei în vigoare la data introducerii acţiunii, acesta nu a intervenit legislativ, potrivit dispoziţiilor Legii Curţii Constituţionale, în sensul aducerii normei neconforme în limitele Constituţiei.
Ca atare, un astfel de drept la despăgubire ar fi izvorât din inacţiunea statului, în vederea edictării unor noi norme cu scopul reparării prejudiciului moral.
Abia în această situaţie, urmează a se observa că a intervenit schimbarea temeiului, din oficiu, de către instanţă.
Astfel, prejudiciul reclamanţilor se pretinde a fi fost produs prin situaţia condamnării politice şi, respectiv, cea a restricţiilor de mişcare, de muncă şi, în general, de libertate civilă şi socială, impuse autorului lor, de regimul politic încheiat în decembrie 1989.
Faţă de aceste fapte, într-adevăr vătămătoare, urmează a se observa că termenul de recuperare a prejudiciului în eventual temei oferit de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., a început să curgă în momentul încetării violenţei care a susţinut puterea statală până la momentul decembrie 1989.
Deci, în măsura în care acest termen nu era încheiat, putea fi examinată eventuala răspundere a noului stat pentru faptele celui pe care a tins să-l înlocuiască prin răsturnarea politică de atunci.
Fapta proprie a prezentului stat român de a nu fi intervenit legislativ, ca urmare a desfiinţării, în control constituţional, a normei sale care, eventual, ar da un nou termen, pentru însă un alt prejudiciu, constând în imposibilitatea recuperării celui moral, cauzat de regimul anterior, nu a fost invocată şi nu a constituit temei al despăgubirii solicitate de către reclamanţi, aceştia nici măcar prin motivele de apel neinvocând un asemenea temei de fapt, ci exclusiv temeiul curgând din faptele anterioare anului 1989.
În atare situaţie, în mod greşit instanţa a înlăturat, chiar dacă nu în mod expres, excepţia prescripţiei extinctive, care era operantă, câtă vreme cererea a fost formulată după trecerea a mai mult de 3 ani de la data la care eventualul drept în despăgubiri s-ar fi putut naşte, prin încetarea violenţei statale, continuată de regimul ce s-a născut din faptele de persecuţie politică invocate.
Excepţia de procedură a tardivităţii adresării cererii în justiţie, cu acest temei, prevalând asupra excepţiilor de inadmisibilitate, care ar însemna cercetarea însăşi obligaţiei statului de a răspunde pentru prejudiciile morale cauzate cetăţenilor săi, instituţie de drept material, urmează ca admiţându-se în temeiul art. 296 C. proc. civ. apelurile pârâtului Statul Român şi a Parchetului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, să fie modificată direct sentinţa, în sensul respingerii acţiunii, fără a mai fi necesară examinarea pe fond a nemulţumirilor apelanţilor-reclamanţi, cât priveşte întinderea despăgubirilor pe care le pretind prin acţiune.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii care, criticând soluţia sub aspectul neacordării daunelor morale solicitate, arată că despăgubirile acordate în temeiul altor legi speciale nu constituie daune morale, astfel cum a solicitat prin acţiunea ce formează obiectul prezentului dosar.
Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului.
La termenul din 14 septembrie 2012, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., a invocat motivul de ordine publică constând în excepţia nelegalei compuneri a curţii de apel şi a reţinut cauza în pronunţare cu privire la acest motiv.
Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimatul-pârât, precum şi motivul de ordine publică constând în nelegala compunere a curţii de apel, Înalta Curte constată următoarele:
Pretenţiile reclamantei formulate prin acţiunea cu care învestit instanţa au fost întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în M. Of. nr. 178 din 26 octombrie 2010, intrată în vigoare la 26 noiembrie 2010, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 au fost modificate.
Astfel, art. XIII pct. 1 a suprimat calea de atac a apelului statuând că „hotărârea pronunţată potrivit alin. (4) (nn. de tribunal, în primă instanţă) este supusă recursului, care este de competenţa curţii de apel”, iar potrivit art. XXVI din acelaşi act normativ „modificările şi completările aduse Legii nr. 221/2009 se aplică şi proceselor aflate în curs de soluţionare în primă instanţă dacă nu s-a pronunţat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.
Cum normele de procedură sunt de imediată aplicare, iar în cauză, la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, nu se pronunţase o hotărâre care să tranşeze litigiul dedus judecăţii, hotărârea primei instanţe fiind pronunţată la data de 14 martie 2011, rezultă că singura cale de atac ce se putea exercita împotriva acestei hotărâri, potrivit dispoziţiilor legale anterior citate, este aceea a recursului.
Înalta Curte nu poate primi considerentele curţii de apel menţionate în Încheierea de la 14 iunie 2011, prin care s-a calificat calea de atac formulată ca fiind apel şi nu recurs, în sensul aplicării în speţă a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., pentru următoarele argumente:
În condiţiile în care reclamanţii au invocat corect temeiul juridic al cererii, respectiv dispoziţiile Legii nr. 221/2009, iar pretenţiile lor au fost examinate ca atare de instanţa de fond, analizarea pretenţiilor din perspectiva altor prevederi legale echivalează cu schimbarea cauzei juridice în timpul procesului.
Or, atare act de procedură este contrar dispoziţiilor art. 316 cu referire la art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ., potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi.
Norma procedurală citată are caracter imperativ şi împiedică examinarea cererii reclamanţilor pe temeiul altei norme decât cea corect invocată prin cererea de chemare în judecată, cu atât mai mult nu permite examinarea din oficiu a unui alt temei juridic, evident, dacă acesta a fost corect indicat de către reclamant şi nu este necesară o calificare a cererii sub acest aspect sau schimbarea cadrului procesual direct în calea de atac extraordinară a recursului.
Excepţiile de la regula prevăzută în art. 294 alin. (1) teza I C. proc. civ. sunt redate în teza a II-a şi în alin. (2) din acelaşi art. 294, vizează exclusiv obiectul unei cereri, nu şi cauza acesteia.
Fiind de strictă interpretare şi aplicare, cazurile respective nu pot fi interpretate ca referindu-se şi la temeiul juridic al cererii, indiferent de modificările intervenite în conţinutul normei invocate în cererea introductivă, inclusiv încetarea efectelor acestei norme, ca urmare a constatării neconstituţionalităţii lor, astfel cum s-a întâmplat în cauză.
Totodată, dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. impun judecătorilor să pună în discuţia părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, cerinţă impusă de alin. (5) al aceluiaşi text legal.
Prin urmare, acest demers are drept scop aplicarea corectă a legii şi nu se poate deduce obligaţia instanţei de a se substitui în poziţia procesuală a unei părţi şi în apărarea intereselor acesteia, nesocotind astfel principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil.
Calificând greşit calea de atac ca fiind apel, curtea de apel a soluţionat cauza în complet format din doi judecători, pronunţând o hotărâre nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor imperative art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, care va fi casată în baza art. 304 pct. 1 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele ce preced, faţă de împrejurarea că decizia curţii de apel a fost pronunţată în calea de atac a apelului şi nu a recursului, va fi respinsă şi excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimatul-pârât.
Aşa fiind, Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimatul-pârât, va admite excepţia nelegalei compuneri a curţii de apel, va admite recursul reclamantei, va casa decizia recurată şi va trimite cauza Curţii de Apel Piteşti pentru rejudecare ca instanţă de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimatul pârât Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea.
Admite excepţia nelegalei compuneri a curţii de apel.
Admite recursul declarat de reclamanţii C.C.Gh., C.C.M. şi D.D. împotriva Deciziei civile nr. 70/A din 16 iunie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza Curţii de Apel Piteşti pentru rejudecare ca instanţă de recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 septembrie 2012.
Procesat de GGC - LM
| ← ICCJ. Decizia nr. 5321/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5314/2012. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
