ICCJ. Decizia nr. 5496/2012. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5496/2012
Dosar nr. 1542/114/2008
Şedinţa publică din 20 septembrie 2012
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti sub nr. 2287 la data de 24 septembrie 2004, reclamantul M.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-l oblige pe pârât la plata de despăgubiri cu titlu de daune morale şi materiale în cuantum total de 10.643.000 euro, pe considerentul că a fost arestat preventiv în mod nelegal, în baza unui mandat emis de un procuror şi nu de un judecător, aşa cum prevede Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
A precizat în acest sens reclamantul că, prin mandatul de arestare, prelungit ulterior de către judecător pe o perioadă de 6 luni şi 12, zile i s-au cauzat grave prejudicii morale şi materiale.
Prin sentinţa civilă nr. 28 din 17 ianuarie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti a reţinut că acţiunea reclamantului este întemeiată pe dispoziţiile art. 504 şi urm. C. proc. pen., iar potrivit art. 506 C. proc. pen., acţiunea trebuie introdusă la tribunalul în a cărui circumscripţie domiciliază persoana îndreptăţită, iar în speţă, reclamantul este deţinut în Penitenciarul Jilava, însă are domiciliul în comuna Scorţoasa, judeţul Buzău.
Prin sentinţa civilă nr. 798 din 7 septembrie 2005, Tribunalul Buzău, secţia civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost arestat preventiv de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău la data de 17 mai 2000, înainte de modificarea art. 146 C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, dată la care măsura arestării preventive putea fi luată de procuror pe o durată de 30 de zile şi ulterior prelungită la cerere de instanţa de judecată, astfel încât nu există nicio nelegalitate, în sensul art. 504 C. proc. pen.
Prin decizia civilă nr. 19 din 10 februarie 2006, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei, curtea reluând întocmai motivarea primei instanţe referitoare la cuprinsul prevederilor art. 504 C. proc. pen. şi la conţinutul art. 146 C. proc. pen. anterior modificării prin Legea nr. 281/2003, în vigoare la data la care a fost luată măsura arestării preventive de către procuror.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul invocând faptul că ambele instanţe au încălcat legea şi nu au rezolvat fondul cauzei, potrivit actului de sesizare, analizând doar formal pricina.
Prin decizia nr. 7896 din 6 octombrie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 19 din 10 februarie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, dispunându-se casarea deciziei, admiterea apelului declarat de acelaşi reclamant împotriva sentinţei civile nr. 798 din 7 septembrie 2005 a Tribunalului Buzău, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, la acelaşi tribunal.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte, a reţinut că ambele instanţe au omis să se pronunţe asupra cererii reclamantului din perspectiva încălcării art. 5 par. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Buzău la data de 4 mai 2008, sub nr. 1542/114/2008.
La termenul de judecată din data de 14 aprilie 2010, apărătorul reclamantului a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul român la plata sumei de 10.643.000 euro, sumă de bază indexată conform H.G. nr. 9/2000.
S-a arătat, de asemenea, că în perioada cât a fost arestat nelegal nu s-a putut prezenta la un proces pe care la avut cu SC A.M. SA, al cărui obiect era anularea unui contract de asociere în participaţiune încheiat pe 25 de ani şi implicit, i-a fost creat un prejudiciu de 9.000 euro/ an şi respectiv de 22.500 euro, sumă pe care urmează să o recupereze de la pârât.
A precizat că suma de 1.650.000.000 lei, de care a făcut vorbire, se compune în bună parte din investiţii pe care nu le-a mai putut finaliza, ca urmare a arestului nelegal.
Prin sentinţa civilă din 21 martie 2011, Tribunalul Buzău a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul Statul român să plătească reclamantului M.N. suma de 30.000 lei, cu titlu de daune morale, fiind respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile şi a ratei de scont.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul fondului a reţinut că, potrivit mandatului nr. 90/2000 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila în Dosarul nr. 360/P/2000, reclamantul M.N. a fost arestat preventiv 30 de zile, cu începere de la data de 17 mai 2000.
Ulterior, aşa cum rezultă din adresa nr. 2523/2000, Tribunalul Brăila a dispus prelungirea arestului preventiv prin încheierea din data de 1 iunie 2000, cu începere de la 16 iunie 2000 până la 1 iulie 2000, prin încheierea din data de 28 iunie 2000, de la 2 iulie 2000 până la 31 iulie 2000, iar prin încheierea din data de 25 august 2000, de la 31 august până la 29 septembrie 2000.
Potrivit sentinţei penale nr. 468 pronunţată de Tribunalul Brăila la data de 22 decembrie 2003, reclamantul M.N. a fost condamnat la 4 ani şi 2 luni închisoare cu aplicarea art. 71 - 64 C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în formă continuată, fiind dedusă din pedeapsa aplicată a duratei reţinerii şi arestării preventive cuprinsă între 17 mai 2000 - 28 noiembrie 2000, reţinându-se faptul că reclamantul era arestat şi în alte cauze.
În acest context, tribunalul a constatat ca situaţie de fapt, că reclamantul a fost arestat prin ordonanţă a procurorului până la data de 15 iunie 2000, acesta fiind prezentat Tribunalului Brăila abia la data de 1 iunie 2000, când prin încheierea din acea dată s-a dispus prelungirea arestului preventiv, cu începere de la 16 iunie 2000 până la 1 iulie 2000.
Ca atare, în raport de dispoziţiile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană, tribunalul a stabilit că, într-adevăr reclamantului i-au fost încălcate drepturile, ca urmare a neprezentării „de îndată” în faţa unui magistrat, împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare.
La stabilirea cuantumului daunelor materiale tribunalul a avut în vedere consecinţele negative produse asupra celui în cauză, în plan fizic şi psihic, în raport de importanţa valorilor lezate, intensitatea cu care acestea au fost percepute, consecinţele vătămării, efectul produs asupra situaţiei familiale, sociale şi profesionale, stabilind că se impune a fi acordate reclamantului cu titlu de daune morale, pentru perioada de arestare nelegală, a sumei de 30.000 lei.
S-a constatat că este neîntemeiată cererea reclamantului privind indexarea acestei sume cu rata de scont B.N.R., respectiv 35% în perioada 2001 - 2003 şi 10% în perioada 2004 - 2007 potrivit O.G. nr. 9/2000.
În privinţa daunelor materiale solicitate de reclamant, judecătorul fondului a stabilit că nu s-a făcut dovada existenţei acestora.
De asemenea, s-a reţinut că la dosar nu au fost depuse înscrisuri care să ateste existenţa pe rol a procesului cu SC A.M. SA, pretins de reclamant.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâtul Statul român şi Ministerul Public - prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
În calea de atac exercitată, pârâtul Statul Român a susţinut că în mod greşit prima instanţă a admis în parte acţiunea şi l-a obligat la plata sumei de 30.000 lei, cu titlu de daune morale, în condiţiile în care reclamantul-intimat nu a reuşit să dovedească în ce măsură valorile morale ocrotite de Constituţie i-au fost lezate.
S-au invocat în acest sens deciziile nr. 1095/1994 şi respectiv nr. 3812/2000 ale Curţii Supreme de Justiţie, arătându-se că în cazul contrar, al nedovedirii încălcării drepturilor nepatrimoniale ocrotite de Constituţie, se ajunge la situaţia unei îmbogăţiri fără justă cauză.
La rândul său, Ministerul Public a susţinut în calea sa de atac, că la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanţa de fond a ignorat o serie de criterii de apreciere, cu caracter particular.
S-au invocat deciziile pronunţate de CEDO în Cauzele Samoilă şi Cionca contra României, K. contra României, N.T. contra României, B. contra României şi W. contra Poloniei, în raport de care s-a apreciat că suma acordată cu titlu de daune morale de către prima instanţă este excesivă.
La termenul de judecată din data de 23 mai 2011, Curtea, în temeiul art. 129 alin. (4) C. proc. civ., rap. la art. 84 C. proc. civ., a pus în discuţia părţilor recalificarea căilor de atac declarate de pârâtul Statul Român şi de Ministerul Public-prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău împotriva sentinţei civile nr. 545 din 21 martie 2011 pronunţată de Tribunalul Buzău.
În acest sens, s-a arătat că în considerentele deciziei de casare nr. 7896 din 6 octombrie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie în faza de rejudecare, conform dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., s-a menţionat expres că prezenta cerere de chemare în judecată se întemeiază în drept pe disp. art. 504 C. proc. civ., însă urmează a fi analizată şi din perspectiva art. 5 alin. (3) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (pagina 3 din decizie - alin. (9), (10), fila 11 Dosar nr. 6307/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
În acest context, curtea de apel raportându-se la disp. art. XVIII pct. 63 din Legea nr. 202/2010, art. 725 alin. (3) C. proc. civ. şi constatând că sentinţa civilă nr. 545 din 21 martie 2011 a fost pronunţată de Tribunalul Buzău după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, Curtea a recalificat calea de atac exercitată de pârâtul Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Buzău şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău ca recurs şi nu apel.
Prin aceeaşi încheiere s-a dispus, în temeiul art. 99 alin. (3) din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanţelor Judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005 modificată, formarea completului de recurs, prin includerea alături de cei doi judecători ai completului de apel a judecătorului aflat la poziţia I în lista de permanenţă a Secţiei civile şi pentru cauze cu minori şi de familie de la acel termen de judecată.
La acelaşi termen de judecată, în complet de trei judecători, instanţa a încuviinţat, în temeiul art. 305 C. proc. civ., proba cu acte solicitată de reprezentantul Ministerului Public.
Prin decizia civilă nr. nr. 526 din 24 iunie 2011 Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău şi de pârâtul Statul Român,prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Buzău şi în consecinţă a modificat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins în totalitate acţiunea, ca neîntemeiată.
În argumentarea deciziei, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor deciziei de casare, instanţa de trimitere avea obligaţia de a analiza pretenţiile reclamantului de acordare a daunelor morale şi din perspectiva art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană, incidenţa art. 504-506 C. proc. pen., în raport de care s-a stabilit şi competenţa teritorială a cauzei, fiind deja analizate în primul ciclu procesual.
S-a susţinut că art. 5 paragraf 3 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale cuprinde două garanţii. Prima dintre acestea priveşte protecţia oricărei persoane împotriva unei detenţii sau arestări arbitrare şi, de aceea, impune intervenţia indirectă a autorităţii judiciare, care asigură controlul arestării sau deţinerii, în timp ce a doua are ca obiectiv evitarea faptului ca persoanele arestate sau deţinute în condiţiile art. 5 paragraf 1 lit. (c), să rămână multă vreme în stare de detenţie, înainte de a fi judecate pentru faptele de care sunt acuzate.
Împrejurarea că reclamantul se afla în stare de detenţie, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, nu a fost apreciată de către curtea de apel ca un impediment de natură a înlătura garanţiile
Reglementate de art. 5 paragraf 3 din Convenţie, însă s-a susţinut că prezintă relevanţă sub aspectul prejudiciului moral pretins de către intimatul - reclamant.
S-a mai susţinut că, în acest sens, a statuat constant Curtea Europeană în jurisprudenţa sa, respectiv, că art. 5 din Convenţie consacră un drept fundamental al omului, constând în protecţia individului împotriva atingerilor arbitrare ale statului, aduse libertăţii sale.
Prin urmare, în perioada invocată de către intimatul-reclamant, acesta era deja privat de libertate, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţată de o instanţă judecătorească competentă - Judecătoria Buzău.
În consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene, curtea a arătat că „nu există obligaţie de reparaţie fără să existe prejudiciu material sau moral ce are a fi reparat” - Cauza Wassink contra Pays-Bas.
În acest context, a susţinut instanţa de recurs, măsura dispusă de instanţa de fond, de acordare de daune morale, sub forma de despăgubiri băneşti, este în mod evident neîntemeiată, în condiţiile în care intimatul-reclamant nu a dovedit existenţa prejudiciului moral de necontestat, pe care l-ar fi suferit şi care nu ar putea fi acoperit prin simpla constatare a încălcării.
Ca atare, respectând principiul disponibilităţii procesului civil şi luând act că cererea reclamantului se referea, sub aspectul daunelor morale, numai la acordarea de despăgubiri băneşti, curtea de apel a constatat fondate recursurile declarate în cauză.
Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, prevalându-se în drept de dispoziţiile art. 304 pct. (2), (7), (8), (9) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că instanţa de apel nu a motivat soluţia pronunţată, a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi a schimbat înţelesul textelor legale, iar considerentele hotărârii pronunţate sunt contradictorii în raport de natura cauzei.
Astfel, instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. XXII, art. XVIII pct. 63 din Lega nr. 201/2010, art. 725 C. proc. civ. şi art. 15 din Constituţia României, întrucât pct. 63 al art. XVIII se referă exclusiv la dispoziţiile art. 506 C. proc. civ., or, acţiunea reclamantului este întemeiată pe dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen.
Prin urmare, susţine recurentul, modificarea din legea nouă nu îl priveşte întrucât, fiind lege penală care nu îi este favorabilă, nu poate retroactiva, iar printr-o interpretare contrară s-ar încălca dispoziţiile imperative ale art. 15 alin (2) din Constituţia României.
În mod nelegal instanţa de apel a recalificat acţiunea reclamantului, în baza dispoziţiilor art. 2821 C. proc. civ., în raport de valoarea pretenţiilor indicate.
În consecinţă solicită admiterea recursului şi desfiinţarea în totalitate a deciziei civile nr. 526 din 24 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
La termenul de judecată din data de 20 septembrie 2012, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului, având a se pronunţa, cu prioritate, asupra excepţiei inadmisibilităţii acestuia, dat fiind faptul că a fost declarat împotriva unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Potrivit dispoziţiilor art. XVIII pct. 63 din Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, prevederile art. 506 C. proc. pen. au fost completate în sensul că „după alin. (4) s-a introdus un nou alineat, alin. (5) cu următorul conţinut „hotărârea este supusă recursului”.
Acest act normativ a fost publicat în M.O. nr. 714 din 26 octombrie 2010 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2010.
Cum sentinţa Tribunalului Buzău, prin care a fost soluţionată acţiunea reclamantului, a fost pronunţată la data de 21 martie 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, această hotărâre judecătorească este supusă recursului, a cărei soluţionare este de competenţa curţii de apel, în conformitate cu textul legal mai sus-menţionat.
Prin urmare, Curtea de Apel Ploieşti în mod corect a calificat calea de atac exercitată de reclamant drept recurs, pe care l-a soluţionat ca atare, pronunţând o decizie irevocabilă.
Or, potrivit art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum şi hotărârile altor organe cu activitate jurisdicţională, în condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de aceste dispoziţii, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanţe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, atâta timp cât unul din principiile de drept procesual priveşte unicitatea dreptului de a folosi calea de atac.
Astfel, dreptul de recurs există numai în ceea ce priveşte hotărârile menţionate, neexistând posibilitatea să se declare recurs şi împotriva unei hotărâri judecătoreşti irevocabile.
În speţă, decizia civilă nr. 526 din 24 iunie 2011, împotriva căreia reclamantul M.N. a formulat recurs a fost pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în recurs, fiind irevocabilă.
În consecinţă, fiind în prezenţa unei hotărâri irevocabile, calea de atac a recursului exercitată împotriva acesteia, este inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei civile nr. 526 din 24 iunie 2011 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5494/2012. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5499/2012. Civil → |
|---|
