ICCJ. Decizia nr. 5443/2012. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 5443/2012
Dosar nr. 17683/118/2010
Şedinţa publică din 19 septembrie 2012
Asupra recursului constată următoarele:
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin sentinţa nr. 2133 din 7 aprilie 2011 a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de instanţă din oficiu. A respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanţii G.S. şi G.G.J. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul local Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Statul Român prin M.F.P.
În temeiul prevederilor art. 137 C. proc. civ., instanta s-a pronuntat asupra excepţiilor de procedură care fac de prisos cercetarea in fond a pricinii.
A constatat că în cauză cererea cu care instanţa a fost învestită priveşte restituirea unei proprietăţi aparţinând unei persoane fizice.
S-a reţinut că Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, se aplică în toate situaţiile în care se constată o preluare abuzivă a imobilului, dacă preluarea s-a făcut în perioada de referinţă a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aplicarea acestei legi este prioritară în temeiul principiului,,specialia generalibus derogant” (norma specială derogă de la norma generală), astfel cum a statuat în mod obligatoriu şi Înalta Curte de Casaţie si Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în Secţii Unite, respectiv în cazul unui concurs între Legea nr. 10/2001 si aplicarea dreptului comun în materia revendicării, ce are ca izvor Codul civil, instanţa este datoare să verifice dacă, în situaţia particulară supusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine in conflict cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, situaţie în care se impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie.
Prin urmare, anterior oricărei analize a îndreptăţirii reclamanţilor la compararea titlurilor de proprietate, în lumina prevederilor menţionate si a deciziei obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, instanţa a analizat daca reclamanţii au un bun şi dacă dreptul lor de a cere revendicarea nu a fost pierdut în mod iremediabil.
În cauză, s-a constatat că dreptul reclamanţilor nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă si irevocabilă care să-l îndreptăţească să invoce, în prezent, dreptul lor sau o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (cauza Poenaru c. României) că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual şi nicio speranţă legitimă.
De altfel, în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului se apreciază că ";transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie si de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi” (cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată in M. Of., partea I, nr. 778/2010)
S-a constatat că reclamanţii nu au folosit procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001, astfel că devin aplicabile prevederile art. 22 alin. (5) din acest act normativ, potrivit cărora nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării,,atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”. Acest text s-a coroborat şi cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 din cuprinsul cărora rezultă că revendicarea bunurilor preluate fără titlu (cum este cazul din speţă) este permisă în condiţiile dreptului comun cât timp nu există dispoziţii în legea specială de reparaţie care să stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.
S-a reţinut că nu se poate susţine ca soluţia prefigurată le încalcă reclamanţilor accesul liber la justiţie de vreme ce pretenţiile lor sunt analizate de către o instanţă în raport de actele normative si legislaţia statului, în vigoare în materie de restituire a proprietăţilor preluate de către stat. Dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând ca acesta este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând de o anumită marjă de apreciere. Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, cale pe care însă reclamantul nu a parcurs-o.
Reţinând că dreptul reclamanţilor de a cere recunoaşterea dreptului lor s-a stins şi că aceştia nu au un bun sau o speranţă legitimă în înţelesul Convenţiei, tribunalul a respins, ca inadmisibilă, acţiunea în revendicare.
În conformitate cu dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., reclamanţii, fiind căzut în pretenţii, au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâţi.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin Decizia nr. 390/ C din 12 octombrie 2011 prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut de către curtea de apel că este indubitabil că reclamanţii se află în situaţia de a solicita direct în instanţă, prin formularea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., restituirea imobilului situat în Constanţa, compus din 230 mp teren şi construcţie.
Fără a nega încadrarea situaţiei de fapt deduse judecăţii în dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii au pretins că trebuie acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, susţinând că soluţia menţionată este cuprinsă şi în dezlegarea dată recursului în interesul legii pronunţată cu privire la această chestiune prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
S-a constatat că instanţa de fond a dezlegat în mod judicios problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi Codul civil, ca lege generală, invocat de reclamanţi ca temei al cererii lor de restituire a imobilului.
În doctrina juridică românească este unanim admis faptul că pentru a se stabili care sunt normele operante în speţă, trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care guvernează concursul dintre legea generală şi cea specială. Astfel, generalia specialibus derogant este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au acelaşi obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) şi a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunţată).
Această chestiune a fost tranşată şi prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite (pct. 1), statuându-se că aplicarea acestui principiu de drept – recunoscut şi în alte sisteme juridice şi invocat de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţă – exclude ca, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanţă pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.
Ca lege specială, Legea nr. 10/2001 se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situaţiilor juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost iniţiată – anterior intrării legii speciale în vigoare – procedura de drept comun şi continuată ulterior acestui moment.
Decizia Secţiilor Unite a remarcat faptul că în acest domeniu există o juxtapunere în planul câmpului de reglementare al actelor normative şi că din acest punct de vedere, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opţiune între calea prevăzută de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acţiunii în revendicare iniţiate anterior intrării în vigoare a legii speciale – art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, totodată, că această soluţie vine în continuarea firească a jurisprudenţei instanţei supreme, care a decis asupra situaţiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor – în acest sens pronunţându-se şi Decizia nr. 53 din 4 iunie 2007 privitoare la incidenţa art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu cele ale Legii nr. 10/2001.
În cauză, acţiunea în revendicare, având ca obiect material un imobil preluat de stat din patrimoniul autorilor reclamanţilor A.I.G.P. şi I.G.P. – şi care cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată – a fost promovată în anul 2010, deci, ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale (14 februarie 2001).
Împrejurarea invocată de reclamanţi, legată de existenţa unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 C. civ. şi cel al art. 21 şi următoarele din Legea nr. 10/2001, care nu se pot confunda şi care vizează – în cazul revendicării – compararea titlurilor exhibate de părţi şi a originii acestora, nu poate fi reţinută în măsura în care principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiţie pentru obţinerea satisfacţiei dreptului pretins.
Deşi este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acţiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici susţine că se încalcă accesul la justiţie în situaţia în care judecătorul constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului şi care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special, operante până la data apariţiei noii reglementări.
Referindu-se la prioritatea Convenţiei, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 6 paragraful 1, întrucât prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă s-ar nega dreptul de acces la instanţă, dar şi art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Franţei, Waite at Kenedy contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).
Însă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării (conform Deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.
Or, aşa cum s-a arătat, reclamanţii puteau obţine măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea şi restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condiţiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termenul legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar şi preluarea abuzivă de către stat.
În speţă, s-a reţinut că reclamanţii nu au uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, neînţelegând să formuleze notificare în termenul prevăzut de această lege (6 luni, prelungit ulterior la un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv până la data de 14 februarie 2002), aspect confirmat de reclamanţi prin apărător în faţa instanţei de fond la termenul de judecată din 10 martie 2011 (fila 62 dosar fond).
Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Soluţia decurge din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţia României, potrivit cărora „Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite prin lege”. Instanţa constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat (Decizia Curţii Constituţionale nr. 755 din 31 octombrie 2006, Decizia nr. 1/1999).
A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acţiune în revendicare este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiţie prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din C.E.D.O., s-a constatat că ar echivala cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar şi a jurisprudenţei instanţei supreme şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exerciţiul dreptului de acces la o instanţă (cauza Ivo Bartonek şi Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 şi 13803/05 din 3 iunie 2008).
Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin. (3) C. proc. civ. prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în situaţia în care se relevă existenţa unui „bun” în sensul Convenţiei, ";recunoscut anterior şi supus protecţiei art. 1 din Protocolul I al Convenţiei”.
Din acest punct de vedere, au fost găsite eronate şi lipsite de fundament juridic susţinerile reclamanţilor conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat şi care nu a urmat în termen legal, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voinţă a petiţionarului a principiilor de drept enunţate.
Astfel fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
S-a reţinut că noţiunea de „bun” nu are accepţiunea înţeleasă de reclamanţi, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute acestora anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalităţii de preluare abuzivă a imobilului, recunoaşterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. În acest sens, C.E.D.O. a reţinut în Cauza pilot Atanasiu ş.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 că „existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane fiinţează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă şi executorie, jurisdicţiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului” (paragraful 140). În consecinţă, Curtea a apreciat că, transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea interesată, a cerinţelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (paragraful 142).
Or, pornind de la aceste premise de abordare, s-a reţinut că instanţa de fond a dat o corectă dezlegare în drept speţei, apreciind că reclamanţii – care nu s-au prevalat de un bun în contextul arătat nu se încadrează într-o situaţie care permitea admiterea acţiunii în revendicare, fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.
În egală măsură, reclamanţii nu aveau „o speranţă legitimă” în legătură cu recunoaşterea dreptului lor, câtă vreme Decizia nr. 33/2008 pronunţată în Secţiile Unite tranşează situaţiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în faţa instanţelor naţionale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin. (3) C. proc. civ., premisele unei jurisprudenţe unitare în acest sens. C.E.D.O. a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menţionată, că instanţa supremă are o soluţie jurisprudenţială unitară şi constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acţiunii în revendicare formulate ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).
Tot Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenţie vizând restituirea unui imobil preluat de stat nu prezumă şi nici nu echivalează cu existenţa unui bun actual ori a unei speranţe legitime, Convenţia vizând protejarea drepturilor „concrete şi efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).
Conchizând, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părţii un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecţia art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret şi efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entităţi publice nu are nicio relevanţă câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă la data promovării acţiunii în revendicare.
Pentru valorificarea pretenţiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislaţia naţională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obţinerea recunoaşterii celor susţinute.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condiţiile unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamanţii nu au înţeles a uza în termen legal, respectiv nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2010, aflându-se într-o stare de totală pasivitate.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanţii G.S. şi G.G.J., solicitând admiterea acestuia, casarea în totalitate a deciziei atacate, admiterea apelului, desfiinţarea în tot a sentinţei tribunalului şi, pe cale de consecinţă, respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi trimiterea cauzei instanţei de fond pentru rejudecare.
Pornind de la decizia dată în interesul Legii nr. 33/2008, recurenţii au arătat că deşi într-adevăr prin aceasta s-a decis că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul dintre legea specială şi legea generală, s-a mai prevăzut şi faptul că în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate, aceasta putând fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Au apreciat aşadar că legea specială în materia restituirilor nu interzice să se facă uz de mijloacele dreptului comun, dar cu observarea exactă a graniţelor dintre norma generală şi norma specială, precum şi eventuala lor interfaţă.
În atare situaţie, au arătat că se poate afirma că în cadrul Deciziei nr. 33/2008 sunt antamate şi chestiuni legate de promovarea acţiunii în revendicare în temeiul dreptului comun tocmai pentru ca persoana îndreptăţită la restituire să nu fie împiedicată în demersul său, de procedura administrativă prealabilă, în a-şi redobândi dreptul de proprietate.
Au mai precizat că acţiunea în revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă şi atunci când vizează imobile înstrăinate prin acte de dispoziţie foştilor chiriaşi de către unitatea deţinătoare, caz în care trebuie să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate deţinute de părţi. Teoria şi practica judiciară în materie au statuat în sensul că potenţialul beneficiar al Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigenţelor legii speciale pierde vocaţia de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate în cuprinsul său, nu poate constitui un fine de neprimire al acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
În raport de aceste considerente, precum şi de faptul că accesul liber la justiţie este consacrat prin art. 21 din Constituţie, având în vedere şi dispoziţiile art. 13 din Convenţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional, recurenţii au conchis că instanţele judecătoreşti sunt competente să judece toate acţiunile deduse judecăţii prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale intervenite în perioada 1945 – 1989.
În altă ordine de idei, prevalându-se de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, recurenţii au arătat că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de către succesorii acestora, iar instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.
Au mai susţinut că teoria şi practica judiciară internaţională în materie au statuat că efectele deposedării unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate constă în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecinţa păstrării calităţii de proprietar avută la data preluării.
Textul care reproduce în cuprinsul legii speciale dispoziţiile din dreptul comun conţinute de art. 480 C. civ. dă vocaţia titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele legale, administrative sau judiciare, pentru a obţine recunoaşterea respectivului drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalităţii urmărite.
De altfel, au arătat că Legea nr. 10/2001, ca lege specială, nu interzice a se face uz de mijloacele dreptului comun, iar acţiunea în revendicare formulată potrivit dispoziţiilor art. 480 C. civ. este mijlocul procedural cel mai eficient.
Recurenţii au subliniat faptul că deşi au dovedit că s-au legitimat procesual activ ca fiind proprietarii de drept ai imobilului în litigiu, prin nerecunoaşterea dreptului de proprietate le-a fost îngrădită posibilitatea reală de a dispune de bun, instanţele internaţionale sancţionând categoric această ingerinţă a statului român (cauza Bălănescu împotriva României, Hotărârea din 15 noiembrie 2007).
Au criticat decizia atacată, apreciind că aceasta vine în contradicţie cu prevederile Convenţiei Europene a Dreptului Omului şi ale art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, arătând că deşi se recunoaşte dreptul statelor de a reglementa folosinţa bunurilor, de a proteja interesul general şi de a fi respectate normele generale de drept, nu se poate limita excesiv sau nerecunoaşte dreptul de proprietate ori de a se obstrucţiona accesul liber la justiţie.
Au făcut referire şi la jurisprudenţa instanţei supreme, invocând o decizie de speţă a Înaltei Curţi, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, cauza Brumărescu împotriva României, în raport de care hotărârile recurate încalcă atât accesul liber la justiţie dar şi dreptul de proprietate privată.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Motivele de recurs vizează modul de soluţionare a acţiunii în revendicarea unui imobil preluat de stat, în sensul stabilirii admisibilităţii acesteia, în condiţiile în care a fost formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ special de reparaţie, în a cărui sferă de reglementare intră şi imobilul în litigiu.
Recurenţii – reclamanţi au criticat soluţiile instanţelor de fond prin prisma faptului că deşi prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 s-a reglementat concursul dintre legea specială şi cea generală, nu s-au observat şi considerentele care consacră prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului faţă de legea specială, în situaţia în care sunt sesizate neconcordanţe între aceasta şi convenţie, care poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că nu poate fi primită această critică, instanţa de apel făcând în mod corect referire la prevederile deciziei pronunţată în recurs în interesul legii în stabilirea cadrului în care a fost analizată acţiunea în revendicarea imobilului, preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001.
Se constată că tranşând raportul dintre Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi dreptul comun, în ceea ce priveşte posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, Decizia nr. 33/2008 nu exclude într-adevăr admisibilitatea acţiunii, în măsura în care reclamantul într-o atare cerere se prevalează de un bun în sensul normei europene.
Astfel, Înalta Curte a observat prin decizia menţionată că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
În speţă nu se ridică însă problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, decât în măsura în care reclamanţii s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
Se reţine însă că în cauză, reclamanţii au promovat o acţiune civilă, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun fără a recurge la procedura legii speciale de reparaţie.
Pentru aprecierea existenţei unui „bun” în patrimoniul reclamanţilor, se constată că instanţa de apel a făcut în mod corect referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a decis că această noţiune poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc.).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza Penţia şi Penţia împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner şi Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu şi Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc.).
Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar prin hotărârea pilot în cauza Maria Athanasiu şi alţii împotriva României (hotărârea din 12 octombrie 2010) a analizat din nou noţiunile de „bun actual” şi „valoare patrimonială” şi a statuat că existenţa unui „bun actual” este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut calitatea de proprietar a persoanei în discuţie şi dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.
Cât priveşte „valoarea patrimonială”, Curtea Europeană a statuat în hotărârea pilot că aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii preluării este condiţionată de întrunirea cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Prin urmare, este evident că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acţiunii în revendicare şi cum susţin prin motivele de recurs, pentru a putea beneficia de garanţiile oferite de Convenţie dreptului de proprietate.
Ca atare, susţinerile recurenţilor potrivit cărora pot solicita restituirea bunului preluat de stat pe calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, sunt eronate.
Nu pot fi primite nici criticile referitoare la încălcarea liberului acces la justiţie, în situaţia în care se constată incidenţa unei norme speciale la momentul intentării procesului, care înlătură aplicarea normei anterioare, operante până la data apariţiei noii reglementări.
„Dreptul la un tribunal” garantat de art. 6 din Convenţie nu este, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, un drept absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
Or, legiuitorul român a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor, fiind astfel pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Prin urmare, Legea nr. 10/2001 asigură realizarea garanţiilor unui proces echitabil, prin instituirea unui sistem reparator, jurisprudenţa Curţii Europene recunoscând dreptul statelor membre în a aprecia formele şi termenele în care se realizează accesul la o instanţă, în sensul Convenţiei, atâta timp cât legislaţia naţională prevede acest acces.
Ca atare, nu poate fi primită critica recurenţilor – reclamanţi, atâta timp cât prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire dar şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. Astfel, accesul la justiţie presupune în mod necesar ca după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze instanţei judecătoreşti şi numai în măsura în care aceste exigenţe nu sunt respectate ar fi afectat accesul la justiţie. Or, mai mult, persoana interesată poate contesta şi refuzul unităţii notificate de a răspunde în termenul prevăzut de lege, deci are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001, în cadrul acestui control putându-se deduce judecăţii însuşi dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Prin urmare, concluzionând, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil fiind asigurate sub toate aspectele în cadrul prevăzut de legea specială.
În contextul celor de mai sus, nu sunt relevante criticile recurenţilor, care pornind de la prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, au arătat că foştii proprietari sau succesorii acestora pot revendica bunurile preluate de stat fără titlu valabil, instanţele judecătoreşti fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.
Pentru toate aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamanţi.
Văzând dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, precum şi solicitarea intimaţilor – pârâţi Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul local Constanţa, dovedită cu chitanţa privind plata onorariului de avocat, se vor obliga recurenţii la plata sumei de 200 lei către respectivii intimaţi – pârâţi, cheltuielile fiind reduse în raport de prevederile alin. (3) ale articolului menţionat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.S. şi G.G.J. împotriva Deciziei nr. 390/ C din 12 octombrie 2011 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţi la 200 lei cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către intimaţii – pârâţi Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul local Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 54/2012. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5494/2012. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
