ICCJ. Decizia nr. 5435/2012. Civil
| Comentarii |
|
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 1698 din 12 noiembrie 2008 a admis în parte cererea precizată. A dispus restituirea în natură către reclamanți a următoarelor spații din imobilul situat în București, sector 1: situat la etaj X, identificat conform fișelor suprafețelor locative anexe contractelor de închiriere nr. x/1999 și nr. y/1999, compus din cameră în suprafață de 12,80 mp, cameră în suprafață de 13,20 mp, hol în suprafață de 23,91 mp, cameră în suprafață de 4,77 mp, baie în suprafață de 5,01 mp, oficiu în suprafață de 6,00 mp, bucătărie în suprafață de 8,82 mp, vestibul în suprafață de 5,10 mp și garaj, identificat conform fișei de calcul a chiriei anexa contractului de închiriere nr. z/2004, în suprafață de 22,00 mp. A respins restul pretențiilor ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că prin contractul de vânzare - cumpărare, modificat prin actul autentificat de Tribunalul Ilfov sub din 12 noiembrie 1928, S.C. (împreună cu alte persoane fizice) a cumpărat o suprafață de teren viran de 6.500 mp situat pe str. N. Ionescu, iar conform partajului intervenit între cumpărători, a dobândit dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 354 mp teren.
Ulterior, pe acest teren s-a construit de către S.C. un imobil compus din 4 apartamente, aspect care a rezultat din adresele nr. 440307 din 5 aprilie 1995 și nr. CM/1946 din 8 iunie 2001, acesta figurând, potrivit adresei nr. 9701 din 3 decembrie 2001, ca titular de rol fiscal până în 1950, dată la care imobilul compus din teren în suprafață de 354 mp și construcția edificată a fost naționalizat de Statul roman prin Decretul nr. 92/1950.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, moștenitoarea lui S.C., H.A. (ai cărei moștenitori sunt reclamanții), a formulat notificare solicitând restituirea în natură a imobilului, nesoluționată.
Prin raportare la situația de fapt reținută, tribunalul a constatat, față de prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 2 lit. a) și art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, că imobilul în litigiu a fost preluat abuziv.
Totodată, în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) și (4) din legea specială de reparație, instanța de fond a reținut că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite, în sensul actului normativ.
A făcut aplicarea deciziei în interesul Legii nr. 20/2007, motivat de faptul că notificarea nu a fost soluționată, constatând, cu privire la primele două capete ale cererii precizate, că apartamentul nr. 2, etaj 1 face obiectul contractelor de închiriere din 5 august 1999 și din 24 septembrie 1999, iar garajul face obiectul contractului de închiriere din 11 noiembrie 2004.
în ceea ce privește cererea de restituire în natură a terenului liber de construcții (curte), în proprietate exclusivă, în suprafață de 206,01 mp și a unei cote părți de 45,57% din spațiile comune ale imobilului, precum și din terenul de sub construcție reprezentând 64,96 mp, în indiviziune cu ceilalți coproprietari, tribunalul a apreciat că pentru identificarea corectă și actuală a terenului liber de construcții este necesară administrarea probei cu expertiză, calculele propuse de reclamanți prin cererea precizatoare raportându-se scriptic la înscrisurile de la dosar, însă reclamanții au învederat că nu mai insistă în administrarea respectivei probe.
Referitor la cererea de acordare de despăgubiri pentru restul imobilului, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat că există o procedură distinctă, reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, care stabilește competența Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin decizia nr. 349 din 25 mai 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul reclamantelor A.G.S. și I.G.E.O., în nume propriu și în calitate de moștenitoare ale reclamantului H.N.G., împotriva aceleași sentințe, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecarea fondului la aceeași instanță.
S-a reținut de către curtea de apel, referitor la apelul declarat de pârât, că în mod corect s-a dat eficiență deciziei nr. 20/2007 și că invocarea dispozițiilor art. 23 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 nu are relevanță juridică în cauză.
în ceea ce privește critica vizând preluarea cu titlu valabil a imobilului de către stat, s-a constatat că tribunalul s-a raportat corect la art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la apelul reclamantelor, s-a reținut, în raport de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., că instanța de fond în mod greșit s-a limitat a lua act de susținerile apărătorului reclamanților potrivit cărora administrarea probei cu expertiza tehnică nu este utilă cauzei, fără a pune în dezbaterea părților împrejurarea că se impunea a fi clarificată situația actuală a terenului liber de construcții, respectiv a cotei părți din spațiile comune ale imobilului precum și a terenului de sub construcție.
A fost constatată, de asemenea, eronat respinsă și solicitarea capătului de cerere privind obligarea pârâtului să emită o dispoziție de acordare a despăgubirilor pentru apartamentele înstrăinate unor terțe persoane, pe considerentul că există o procedură distinctă reglementată prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
S-a reținut că procedând astfel, tribunalul a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului dreptului dedus judecății, ceea ce a făcut incidente dispozițiile art. 297 C. proc. civ.
înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 8 din 11 ianuarie 2010 a admis recursul reclamantelor, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.
S-a reținut că apelul este devolutiv, potrivit art. 295 C. proc. civ., părțile putând produce, în această fază, probe pe care le-au socotit inutile la prima instanță.
Mai mult, s-a constatat că în condițiile deciziei nr. 20/2007 și în virtutea dreptului său la plenitudine de jurisdicție ce i-a fost acordată de lege, instanța de apel putea analiza pe fondul cauzei greșelile primei instanțe.
Rejudecând după casare, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 697/ A din 8 septembrie 2011 a respins, ca nefondat, apelul Municipiului București prin Primar general împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul declarat de reclamante împotriva aceleiași hotărâri pe care a schimbat-o în parte. A admis în tot cererea, astfel cum a fost precizată. A dispus restituirea în natură inclusiv a terenului liber de construcție, în suprafață de 203,02 mp, a terenului situat sub magazie, în suprafață de 11,02 mp, a terenului de sub construcție, în suprafață de 61,96 mp și a cotei părți de 45,56% din spațiile comune ale imobilului situate în str. Intrarea N. Ionescu, sector 1, astfel cum au fost individualizate prin raportul de expertiză întocmit de expertul tehnic inginer I.I.D. A obligat pe pârât să emită dispoziție cu propunere de acordare a despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilele înstrăinate prin efectul Legii nr. 112/1995, respectiv pentru apartamentul nr. 1 în suprafață de 34,70 mp situat la parter, apartamentul fără număr situat la subsolul clădirii în suprafață de 9,29 mp, apartamentul nr. 4 situat la mansarda construcției în suprafață de 33,61 mp, pentru cota de 54,44 % din spațiile comune vândute, situate în str. Intrarea N. Ionescu, sector 1 și pentru suprafața de teren de 77,60 mp de sub locuință, vândută, așa cum au fost individualizate prin raportul de expertiză întocmit de expert Ionescu I.D. A păstrat dispozițiile sentinței cu privire la restituirea în natură a apartamentului nr. 2 și a garajului. A fost obligat pârâtul la 2.200 lei cheltuieli de judecată către reclamantele apelante.
Curtea de apel a încuviințat reclamantelor proba cu expertiză topo cadastrală în vederea identificării părților indivize comune aferente unităților locative, care nu au făcut obiectul înstrăinării în favoarea unor terțe persoane, determinarea terenului aferent unităților locative restituite în natură prin sentința civilă care a făcut obiectul apelului, cât și determinarea suprafeței de teren - curte care nu a făcut obiectul înstrăinării în favoarea unor terțe persoane, raportul de expertiză fiind întocmit de către expertul tehnic inginer M.P.
Probatoriul a fost suplimentat cu o expertiză prin care s-a procedat la măsurarea efectivă a imobilului, raportul de expertiză fiind întocmit de către expertul inginer Ionescu Ioan Dorel.
în ceea ce privește apelul declarat de către pârât, curtea de apel a constatat, în conformitate cu decizia nr. 20/2007 a înaltei Curți de Casație și Justiție, că în speța dedusă judecății, reclamanții au înregistrat o notificare în mai 2001, care a rămas nesoluționată vreme de 8 ani până la formularea cererii de chemare în judecată. Față de acest aspect, a apărut ca lipsit de importanță conținutul dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, referitor la termenul de 60 de zile de soluționare a cererii și la faptul că depășirea acestuia nu poate fi sancționată decât cel mult cu despăgubiri în anumite condiții.
S-a constatat că reclamanții au depus la dosar înscrisuri prin care au dovedit atât dreptul de proprietate cât și calitatea de moștenitori, motiv pentru care unitatea deținătoare era obligată a se pronunța cu privire la notificarea înregistrată.
S-a făcut dovada că imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil de către stat prin Decretul nr. 92/1950, chiar art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, republicată, statuând că imobilele naționalizate prin respectivul decret sunt considerate a fi preluate în mod abuziv de către statul român.
S-a făcut, de asemenea, dovada că reclamanții au calitatea de persoane îndreptățite în sensul dispus de Legea nr. 10/2001, republicată, autorul acestora figurând cu 4 apartamente naționalizate și un teren de 354 mp în București, str. N. Ionescu, sector 1.
De altfel, s-a constatat că Municipiul București nici nu a declarat recurs împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 349/2009.
în ceea ce privește apelul declarat de către reclamante, curtea de apel a constatat că urmare deciziei înaltei Curți, în urma efectuării probei cu expertiza tehnică imobiliară, s-a clarificat situația imobilului în litigiu, stabilindu-se atât terenul liber de construcții, cota parte din spațiile comune ale imobilului cât și terenul de sub construcție.
Având în vedere faptul că reclamanții au fost în mod corect considerați persoane îndreptățite în condițiile Legii nr. 10/2001 și cât timp s-a stabilit restul suprafețelor, curtea de apel a dispus restituirea în natură a respectivelor suprafețe.
în ceea ce privește cererea de obligare a pârâtului să emită dispoziții cu propunere de acordare a despăgubirilor, pentru imobilele înstrăinate prin efectul Legii nr. 112/1995, aceasta a fost găsită, de asemenea, întemeiată.
Curtea de apel a păstrat totodată dispozițiile sentinței cu privire la restituirea în natură a apartamentului nr. 2 și a garajului din imobilul în cauză.
Conform art. 274 C. proc. civ., pârâtul Municipiul București a fost obligat la cheltuieli de judecată de 2200 lei către reclamantele apelante, având în vedere faptul că au căzut în pretenții, iar acestea au făcut dovada efectuării acestora cheltuieli reprezentând onorarii de expert.
împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primar general, întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
A invocat dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 și ale H.G. nr. 250/2007, referitoare la actele doveditoare ale dreptului de proprietate și la actele doveditoare ale calității de moștenitor, care trebuie să însoțească notificarea.
Cu privire la teren, a arătat că acesta reprezintă curtea imobilului, înțelegând a se prevala de dispozițiile H.G. nr. 923/2010, pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007.
A mai precizat totodată că nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru acestea foștii proprietari beneficiind de măsuri reparatorii prin echivalent în condițiile legii.
în acest sens, a menționat că prin noțiunea de teren aferent imobilelor înstrăinate conform Legii nr. 112/1995 se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință, stabilirea acesteia urmând a se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării.
O ultimă critică a vizat cheltuielile de judecată, recurentul apreciind că onorariul avocatului este disproporțional și tendențios. A mai arătat că instanța nu a precizat punctual ce reprezintă respectivele cheltuieli, simpla exprimare generică nesocotind dispozițiile art. 274 C. proc. civ.
A invocat în susținere prevederile alin. (3) ale art. 274 din cod, de care instanța nu a ținut cont, pe cele ale Deciziei nr. 3564/1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România, precum și pe cele al art. 132 din Statutul profesiei de avocat.
Recursul este fondat, în ceea ce privește criticile referitoare la restituirea în natură a terenului în suprafață de 203,02 mp, în considerarea argumentelor ce succed.
Astfel, cu privire la respectiva suprafață de teren, instanța de apel a plecat de la concluziile raportului de expertiză, pe care le-a preluat integral și ca atare, apreciind că aceasta poate fi restituită în natură, atâta timp cât este liberă de construcție și a fost individualizată prin proba administrată în cauză.
Procedând în acest mod, curtea de apel, în mod eronat, s-a rezumat la preluarea necritică a concluziilor expertizei, ignorând celelalte elemente din dosar, într-o determinare insuficientă a stării de fapt.
Prin raportul de expertiză tehnică întocmit de P.M. (dosar apel), în concluziile referitoare la determinarea terenului aferent unităților locative restituite în natură prin sentința apelată și determinarea suprafeței de teren care nu a făcut obiectul înstrăinării în favoarea unor terțe persoane, a reieșit că nu au făcut obiectul înstrăinării suprafețele de teren de sub construcție de 65 mp și teren curte de 206 mp.
Aceste dimensiuni au rezultat pe bază de calcul, prin scăderea inclusiv a suprafețelor aferente unităților locative din imobil înstrăinate prin contractele de vânzare - cumpărare încheiate potrivit Legii nr. 112/1995, care au fost determinate având în vedere terenul aflat sub construcție și cotele din părțile de folosință comună.
Ulterior, potrivit raportului de expertiză tehnică topografică întocmit de I.I.D. (dosar apel), întocmit prin deplasarea și măsurarea efectivă a imobilului, terenul liber de construcții (nevândut) a fost determinat ca având suprafața de 203,03 mp.
Se constată însă că instanța nu a determinat ce înseamnă, la speță, sintagma de teren aferent.
în legătură cu această noțiune, deși nu există o definiție legală, se reține că sensul respectivei instituții juridice se regăsește în Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 923/2010 (de modificare și completare a Normelor aprobate prin H.G. nr. 250/2007).
Astfel, potrivit art. 7.3 alin. (2) din Normele menționate, "prin noțiunea teren aferent imobilelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 se înțelege terenul pe care este amplasată construcția, respectiv amprenta construcției, cât și terenul din împrejurimile construcției necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosință. Stabilirea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției se face motivat_".
Prin urmare, instanța de apel ar fi trebuit să pornească de la premisa că acesta presupune asigurarea unei utilizări, exploatări normale a locuinței, fără a reduce noțiunea la terenul efectiv ocupat de construcție, ceea ce nu poate fi apt asigurării exploatării normale, nici măcar asigurării accesului la locuință.
Cum aceste elemente de fapt nu au fost lămurite, urmează ca în baza art. 314 C. proc. civ., să fie casată decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare sub aspectul determinării terenului aferent și în mod corespunzător, a terenului liber - care nu poate fi înțeles în sensul de teren liber de construcții, ci liber din punct de vedere juridic, pentru a-l face apt restituirii în natură.
La reluarea judecății, vor fi administrate probele necesare pentru determinarea terenului aferent care, în sensul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, trebuie considerat ca înstrăinat odată cu înstrăinarea construcției, ținându-se seama de accepțiunea dată acestuia, ca reprezentând terenul necesar bunei exploatări a construcției, potrivit art. 7.3 din H.G. nr. 923/2010.
Referitor la motivele de recurs privind incidența dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, se reține că acestea nu pot fi primite, nefiind relevante cauzei.
Nu pot fi primite nici criticile privitoare la cheltuielile de judecată, în raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., constatându-se și faptul că instanța de apel a specificat în considerentele deciziei atacate, contrar susținerii recurentului, că acestea reprezintă onorarii expert.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5439/2012. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5410/2012. Civil → |
|---|
